În primul rând, Henry se bucură că a scăpat întreg din bătălie, că e viu, că fusese „în locul roșu de sânge și negru de patimi“ și scăpase. E un lucru fundamental, iar gândul nerostit care răzbate dincolo de bucuria lui e acela că se ținuse tare pe poziții și nu fugise, că depășise frica de luptă. O victorie pe deplin meritată — și o cauză legitimă de bucurie.
Apoi se gândește la „faptele sale publice“ și la „realizările la care fuseseră martori camarazii săi“, acțiuni care par să merite „o muzică veselă“ și-i face mare „plăcere“ să și le reamintească. Muzica sugerează o paradă militară pe un bulevard larg, în mijlocul unei mulțimi de curioși care-i ovaționează cu adorație, o fantezie care-i îngăduie să se dedea la un fel de laudă de sine fudulă și-i satisface nevoia de a străluci în ochii altora. Acesta e Henry în toată henry-tatea lui adolescentină, dar ținând cont de lucrurile prin care a trecut pe câmpul de bătălie, îi putem acorda acest moment de autoglorificare. Însă imediat ce trece parada, textul surprinde sărind într-un nou registru cu aceste observații tăioase:
„Își dădea seama că e bun. Își amintea cu un fior de bucurie comentariile pline de respect ale camarazilor despre purtarea sa.“
Dacă înțeleg corect cuvântul bun, Henry nu se consideră un soldat bun sau un camarad bun, ci un om bun, o judecată categorică a valorii sale morale, dar un lucru ironic, surprinzător la cei care sunt cu adevărat buni este că ei nu se consideră buni aproape niciodată. Au tendința să se îndoiască de propria lor bunătate și exact asta îi face să fie buni, în timp ce aceia care nu sunt prea buni sau doar parțial buni, cei care fac mereu boacăne și găsesc întotdeauna un mod de a-și ierta greșelile se consideră buni fără să înțeleagă că nu sunt, de fapt, ce cred că sunt. Un mecanism de autoconservare, poate, sau o formă de amăgire. Henry e încă un personaj neformat, care-și face iluzii și are în continuare nevoie de „comentariile pline de respect ale camarazilor“ care să-l valideze în propriii ochi.
Numai că imediat după asta, gândurile i se îndreaptă spre interior și, pentru prima oară în carte, Henry se ia la trântă în mod cinstit cu defectele, greșelile și momentele sale mai puțin strălucite. Amintirea momentului când fugise de luptă îi revine, făcându-l să roșească, „rușinea îi pâlpâi în suflet“, iar când această amintire urâtă dispare, e imediat urmată de una chiar și mai rea.
I se arătă un spectru al remușcării. În minte i se înfiripă amintirea stăruitoare a soldatului zdrențăros — cel care, ciuruit de gloanțe și golit de sânge, se frământase pentru rana închipuită a altuia; cel care-și sacrificase ultimele rămășițe de putere și minte pentru soldatul înalt; cel care, orbit de istovire și durere, fusese părăsit pe câmp […]
Oriîncotro și-ar fi îndreptat gândurile, se ivea și fantoma sumbră a abandonului pe câmp. Tânărul arunca priviri furișe camarazilor săi, convins că-i pot citi pe față dovada acelei hăituieli […]
O vreme, amintirea bântuitoare a zdrențărosului îl vlăgui pe tânăr de orice bucurie. Greșeala pe care o făcuse i se arăta limpede și se temea că avea să trăiască toată viața cu acea imagine. Nu lua parte la sporovăiala camarazilor, nici nu-i privea și nu-i lua în seamă, mai puțin când îl cuprindea brusc bănuiala că aceștia îi pot vedea gândurile și că cercetează fiecare detaliu al scenei cu soldatul zdrențăros.
E un progres. Faptul că simte durerea unei asemenea suferințe, că se bălăcește într-un asemenea dispreț usturător față de propria-i purtare crudă e un semn încurajator de maturitate incipientă, dar, oricât de sinceră ar fi frământarea lui Henry („se temea că are să trăiască toată viața cu acea imagine“), mai e un element în suferința lui, o sursă de spaimă pe care o cunoaște deja prea bine: frica de a fi demascat, posibilitatea cumplită ca ceilalți să afle ce făcuse și să-i dezvăluie secretul, adică aceeași spaimă care-l urmărește de la începutul cărții.
Felul cum îl abandonase pe soldatul zdrențăros e de departe cel mai grav dintre păcatele sale, dar să reținem că se gândește întruna și la celelalte două: inexistenta rană de glonț la cap și planul de a-i forța mâna prietenului său ca să tacă și să se supună, folosindu-se de scrisorile rușinoase. Aceste abateri i s-au șters din minte — mai degrabă alungate decât uitate.
Apoi, printr-una dintre acele contorsiuni mentale care par a fi necesare în fața unei vinovății insuportabile, Henry își rezolvă problema sărind pur și simplu peste ea.
„Și totuși, încetul cu încetul, încordându-și forțele, reuși să îndepărteze păcatul.“
În loc să se chinuie tot restul vieții, Henry hotărăște să-și îngroape fapta și să nu se mai întoarcă niciodată la mormânt. Oare s-a căit destul ca să justifice acest gest? Poate că da, poate că nu, cert e că Henry consideră că da, și de îndată ce reușește să îndepărteze păcatul, natura gândurilor sale trece printr-o schimbare profundă, iar cartea se încheie cu un torent ciudat, dar frumos, de contradicții și semne de întrebare amețitoare.
Și totuși, încetul cu încetul, încordându-și forțele, reuși să îndepărteze păcatul. Și în sfârșit avu impresia că ochii i se deschid în feluri noi. Își dădu seama că poate privi îndărăt la obrăznicia și bombasticismul vechilor sale teorii, pentru a le vedea cu adevărat. Se bucură înțelegând că începuse să le disprețuiască.
Această convingere îi întări încrederea în sine. Simțea un fel de bărbăție liniștită, care nu caută să se impună, dar cu vână tare, solidă. Știu că n-are să mai tremure în fața superiorilor săi, oriîncotro l-ar călăuzi. Încercase cu degetul moartea cea mare și aflase că, la urma urmei, ea nu e decât moartea cea mare. El era bărbat.
Fără îndoială, ideile despre război ale tânărului s-au schimbat și nu mai e terorizat de gândul de a muri în luptă, dar aceste iluminări îi dau dreptul să intre în rândul bărbaților? Încă nu. A făcut câțiva pași mărunți în direcția cea bună, dar îl așteaptă încă un drum lung, pentru că a se declara bărbat face parte din aceeași categorie cu a se declara bun, probabil că e o afirmație optimistă, dar în niciun caz una dovedită.
În penultimul paragraf, gândirea lui Henry intră într-o fugă ciudată de imagini hiperbolice, minunat de seducătoare și de convingătoare de la o propoziție la alta, dar în același timp tot mai puțin ancorată, rostogolindu-se tot mai departe de împrejurările în care se află în acel moment.
Ploua. Procesiunea soldaților istoviți s-a transformat în cortegiu mizer, abătut și bombănitor, care abia se târâia printr-o brazdă de noroi brun și lichid sub un cer jos, jalnic. Și totuși tânărul zâmbea, pentru că înțelegea că lumea era făcută pentru el, chiar dacă multora li se dezvăluia a fi alcătuită din sudălmi și bastoane. Se eliberase de boala roșie a bătăliei. Coșmarul înăbușitor trecuse. Fusese un animal ars și nădușit în arșița și durerea războiului. Se întorcea acum cu nesaț de îndrăgostit la imaginile cu ceruri senine, pajiști proaspete, pâraie răcoroase — o existență de veșnică și dulce pace.
Sunt vise de băiat și dau impresia că războiul s-a terminat când de fapt de-abia începe pentru Henry și ceilalți băieți din compania sa. Îi așteaptă alte bătălii și, pentru a face față cu brio — ca în bătălia acelei zile —, va trebui să redevină un sălbatic și să se afunde iar în boala roșie a războiului. Henry e încă un băiat, dar asta nu înseamnă că nu are potențialul de a deveni bărbat. E aproape sigur că va deveni bărbat — câtă vreme nu e ucis în altă luptă a doua zi sau peste o lună sau peste un an.
În ultima frază a cărții, naratorul invizibil se întoarce ca să ne descrie atmosfera de pe cer.
„Deasupra râului, o rază aurie de soare răzbătu printre pâlcurile de nori de ploaie plumburii.“
Lumină amestecată cu întuneric. Întuneric amestecat cu lumină. Dualitatea realului.
14
În adâncurile unei mine de cărbune.
În mai 1894, la scurt timp după ce Crane îi propusese lui McClure Semnul roșu al curajului și conta încă pe o decizie promptă în privința cărții, McClure i-a angajat pe el și pe Linson să se deplaseze în Scranton, Pennsylvania, ca să relateze despre condițiile din minele de cărbune. Urma să fie plătit abia după publicarea articolului și, cum lui Crane îi bătea vântul prin buzunare, ca de obicei, a împrumutat cincizeci de dolari de la Linson ca să acopere cheltuielile de călătorie. Încă un împrumut pe care n-avea să-l returneze niciodată.
A primit acea misiune datorită unei recomandări din partea lui Garland, care tocmai scrisese pentru McClure’s Magazine un articol despre Homestead după greva brutală de la oțelăria lui Carnegie, așa că Crane și Linson au pornit, înarmați cu penițe și creioane, să scrie reportajul și să-l ilustreze. Au stat la un hotel numit Valley House din Scranton, în prima după-amiază au vizitat mina Oxford, iar seara, prin mijlocirea lui John Raught, un artist local, prieten cu Linson, au luat legătura cu James Young, șef de echipă la minele Dunmore, care le-a organizat o deplasare până la Mina Numărul Cinci a doua zi dimineața. Într-una dintre serile petrecute în oraș, au reușit și să meargă în vizită la reverendul Luther W. Peck, D.D., unchiul matern al lui Crane, un bătrân simpatic care le-a vorbit pe larg despre pasiunea lui pentru fluturi.
Ne vom întreba: oare Crane se gândea la acțiunile la minele de cărbuni din posesia familiei sale sau la cele pe care le moștenise, apoi i le vânduse fratelui său ca să-și publice prima carte? Probabil. Maggie apăruse pe lume abia în urmă cu paisprezece luni, deși în acest timp i se întâmplaseră multe, iar după ce se spălase pe mâini de minele de cărbune, iată-l explorând adâncurile pământului ca să scrie despre ele.
E unul dintre cele mai bune și mai vii reportaje ale lui Crane, o relatare la persoana întâi, bazată pe observație atentă, despre cum e să te apropii, să intri și să cobori pe fundul unei mine la peste trei sute de metri sub pământ, unde o armată de bărbați, băieți și catâri se spetește extrăgând tone peste tone de antracit din măruntaiele unui infern luminat de lămpașe. Crane prezintă experiența metodic, pas cu pas, începând cu peisajul din jurul minei, instalațiile de concasare care „ședeau pe culmile dealurilor și în vale ca niște uriași monștri la pândă care devorau lumina soarelui, iarba, frunzele verzi“, observă celelalte structuri grupate în jurul clădirii centrale, „barăci, săli pentru mașini, ateliere, birouri, șine“, apoi se oprește pentru a cuprinde spectacolul „micilor culegători de cărbune“, băieții cu cămăși zdrențuite, cu „umerii negri ca niște cuptoare“ care sunt puși să adune fragmentele de cărbune măcinat din jgheaburile care transportă bucățile mai mari, iar Crane comentează, în timp ce-i privește pe băieți la lucru:
În toată regiunea, culegătorii de cărbune sunt la vârsta bătăilor la fund. Văzându-i, te gândești mereu la mamele lor și dacă există vreo școală în zonă. Ei însă nu se sinchisesc. Când au momente libere, ies pe maldărul de culm și joacă baseball, se luptă cu băieții de la alte concasoare sau între ei, în funcție de posibilități. Și nutresc mereu speranța ca într-o bună zi să ajungă în mine, la gurile de ventilație, și mai târziu, catârgii. Apoi și mai târziu, muncitori și ajutoare. Iar într-un final, când vor crește mari și vor deveni bărbați falnici, poate că vor fi mineri, mineri adevărați, vor coborî în subteran ca să fie „storși“ sau poate că vor scăpa cu un simplu „astm de mină“ și vor ajunge niște epave de bătrâni. Sunt foarte ambițioși.
Între timp, trăiesc într-o larmă infernală. Huruitul și bubuitul mașinilor e ca vuietul unei cascade colosale. Sala urlă, zbiară, rage […] Întreaga structură se cutremură de bătăile și rotirile puternice ale mecanismului mătăhălos. Și în mijlocul ei stau derbedeii ăștia mărunței, care câștigă cincizeci și cinci de cenți în fiecare zi […] Cu atâta hărmălaie care le răsună în urechi, e o minune că le mai rămâne vreun dram de curaj golănesc. Dar ei nu se tem; își continuă fanfaronada.
După câteva minute, Crane și Linson coboară în subteran cu un ascensor care-i zgâlțâie, agățându-se de barele de fier ca să-și țină echilibrul, „în timp ce pereții negri ca moartea zburau pe lângă noi […] Când facultatea echilibrului se pierde, mintea devine un talmeș-balmeș. Voința ducea lupte grele ca să înțeleagă ceva în timpul căderii, dar era ca și cum ne-am fi rostogolit printre stele.“ În timp ce ghidul lor îi conduce prin tuneluri, Crane e uluit văzând că oamenii pe care-i întâlnesc, cu fețele lor înnegrite și hainele la fel de înnegrite, se deslușesc doar datorită ochilor și dinților care strălucesc „ca niște oase albite“ și că, în prima mină, și-au „pierdut numaidecât orice simț al timpului, orientării sau distanței“. Cum menționam ceva mai devreme, urmează un lung pasaj despre catâri în grajdul lor, pe care-l compară cu o temniță, în timp ce catârii înșiși sunt comparați cu niște „șobolani enormi“ (pagina 39), dar și câteva comentarii despre pericolele scurgerilor de gaze, plus un alt pasaj lung despre detonările care au loc în măruntaiele minei de cărbuni, unde estimează corect că s-ar afla sufletul activității — dar și latura ei cea mai primejdioasă.
Crane și Linson la mina din Scranton, primăvara anului 1894
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII SYRACUSE)
Se-aude cum bubuie, trosnește și bufnește, de te întrebi cum de nu se dărâmă acele ziduri colosale de atâta hărmălaie. Iar în susul și în josul tunelului se vede o dezlănțuire de lumini, mici puncte portocalii care pâlpâie și licăresc. Minerii umblă cu pași mari, într-o procesiune grăbită și mohorâtă. Dar totul își găsește înțelesul în huruitul grav, ca de bas, al unei detunături venite dintr-o parte ascunsă a minei. E război. E partea cea mai sălbatică din veșnica luptă dintre om și natură. Acești mineri formează o avangardă cruntă. Au purtat războiul în locuri unde natura are forța unui milion de uriași. Uneori, vrăjmașa lor ajunge la exasperare și curmă zece, douăzeci, treizeci de vieți. De obicei, ea își păstrează cumpătul și le răpește pe rând, cu metodă și precizie. N-are de ce să se grăbească. Eternitatea îi aparține. După o explozie, fumul plutește mut prin tunelurile adiacente, vag luminos, argintiu.
Crane a fost oripilat nu doar de condițiile în care lucrau acei oameni și de salariile mici pe care le primeau (trei dolari pe zi pentru mineri, un dolar și douăzeci și cinci de cenți pentru ajutoarele lor), ci și de lăcomia proprietarilor de mine, ahtiați după profit, care perpetuau acel sistem de exploatare, așa că de data asta și-a pierdut calmul și obiectivitatea, încheind articolul cu o diatribă furioasă, sarcastică. Primul pasaj:
Nu poți zăbovi prea mult în mină fără să te pomenești întrebându-te de ce baronii cărbunelui câștigă atât de mult, pe când minerii, pe care gurile pământului, negre și haine, îi înghit în fiecare zi, câștigă, prin comparație, atât de puțin.
Al doilea:
Pe când mă aflam în Wilksbarre, la o mină din împrejurimi a avut loc un accident care a pus în pericol viețile a vreo douăzeci de brokeri din domeniul cărbunelui și ale altor oameni care o duc bine din jocuri dubioase pe piață. Ascensorul și ventilatorul s-au blocat, așa încât vizitatorii riscau să fie uciși de gazele care veneau din mină, de la adâncimea de trei sute de metri. Minerii i-au ajutat să urce la suprafață pe scări. Când au ajuns sus, aceștia au leșinat pe loc sau, agitați, au început să toarne în ei whiskey, în funcție de caracterul fiecăruia. Erau pieriți de groază.
Al treilea: