De după perdeaua de fum se auzeau strigăte cumplite. O schiță în nuanțe de cenușiu și roșu se dizolvă într-o îmbulzeală de oameni galopând ca niște cai sălbatici.
Compania se oprește la marginea unui crâng și, în timp ce Henry așteaptă prima sa probă de foc, Crane se concentrează asupra momentului îngăduind minții tânărului să rătăcească preț de câteva clipe chiar înainte să înceapă lupta, fixându-se asupra unei amintiri mărunte, neimportante, care poate fi interpretată ca un semn de disociere, de dor de casă sau pur și simplu ca unul dintre acele gânduri răzlețe, alandala, care ne vin întruna în minte. Crane, care descrie atât de strălucit lumea de afară, pătrunde cu la fel de multă pricepere fluctuațiile rapide dinăuntru, iar îmbinarea acestor două talente, vizual și psihologic, distinge această carte de tot restul cărților americane din epoca ei. Și ce subtil e Crane când prezintă reveria lui Henry nu ca pe un excurs sentimental în trecut, ci ca pe o amintire adevărată, dezgropată în deplina ei vigoare stridentă, mai degrabă comică — o amintire despre așteptare care năpădește gândurile unui băiat care-și așteaptă posibila moarte. Pe măsură ce detaliile se adună unele peste altele, amintirea capătă substanță, secundele se scurg, apoi momentul e întrerupt de un strigăt și astfel începe spectacolul războiului.
Aveau de așteptat. Tânărul se gândi la strada de la el de-acasă, din sat, înainte de sosirea circului, într-o zi de primăvară. Își aminti cum stătea, un băiețel plin de emoție, gata să se ia după femeia îmbrăcată ponosit, călare pe calul cel alb, sau după orchestră, în șareta ei roasă de vreme. Văzu drumeagul galben, șirul de oameni care așteptau și casele sobre. Își aminti mai ales de un bătrân care stătea pe o ladă cu biscuiți în fața magazinului și se prefăcea că disprețuiește astfel de manifestări. O mie de detalii despre culori și forme îi năvăliră în minte. Bătrânul de pe lada cu biscuiți ieșea însă în evidență, în mijlocul lor. Cineva strigă:
— Uite-i că vin!
Contrar predicțiilor sale sumbre despre propria-i persoană, Henry nu fuge — și nici măcar nu se gândește să fugă. Crane descrie prima lui bătălie pe șase pagini dense, în timp ce regimentul se apără în fața unui atac confederat și îl vedem pe Henry mânuind cu stângăcie carabina, neștiind sigur dacă-și amintise s-o încarce sau nu, nefiind sigur de nimic, dar calmându-se până la urmă și ajungând să lupte metodic alături de camarazii săi și reușind, în ciuda așteptărilor, să facă față în bătălie.
Încetă deodată să se mai teamă pentru sine și uită să se gândească la pericole […] Se simțea sudat într-o personalitate colectivă, stăpânită de o singură dorință […]
Era mereu conștient de prezența camarazilor în jurul lui. Simțea subtila frăție a armelor mai tare chiar decât cauza pentru care luptau. Era o frăție misterioasă, zămislită din fum și pericol de moarte.
Sentimentul apartenenței îl ține legat de grup, îi permite să se dizolve în grup, și totuși rămâne în continuare singur în propriul său trup, aflat într-un echilibru straniu între două stări fizice sau trecând de la una la alta, prins într-o experiență a decorporalizării, ca o transă, și totuși suferind un disconfort fizic intens, ca și cum ar fi și totuși n-ar fi acolo.
Avea o treabă de făcut. Era ca un tâmplar care a făcut multe lăzi și mai face una, dar cu o grabă furioasă în mișcări. Gândurile îi zburau în alte părți, așa cum tâmplarul fluieră în timp ce muncește și se gândește la prietenul sau la dușmanul său, la căminul său sau la o cârciumă. Iar aceste vise tremurate nu-i erau niciodată limpezi după aceea, ci rămâneau ca o masă de forme tulburi.
Începea să simtă efectele atmosferei de război — era lac de sudoare, avea senzația că o să-i crape ochii în orbite ca niște pietre încinse. Un vuiet dogoritor îi umplea urechile.
Urmă apoi o turbare roșie […]
Îngropată în fumul multor puști, mânia lui era îndreptată nu atât asupra soldaților pe care-i simțea repezindu-se spre el, cât asupra fantomelor bătăliei care se roteau în vârtejuri, asfixiindu-l, îndesându-i pe gâtlejul pârjolit veșmintele lor de fum. Lupta cu disperare pentru a-și alina simțurile, pentru aer, așa cum un prunc atacă păturile ucigașe care vor să-l sufoce.
Toate cele trei elemente esențiale ale cărții sunt active în acest capitol, autorul zigzagând de la unul la celălalt cu o iuțeală uimitoare, o clipă concentrându-se pe soldații și ofițerii din regiment, în clipa următoare, pe gândurile din mintea lui Henry, apoi pe tabloul de ansamblu, adică o scenă a bătăliei plină de inevitabilele imagini cu morți și răniți în timp ce suferința fiecărui individ e surprinsă într-un instantaneu viu, luminat cu claritate:
Soldații cădeau ici și colo ca spicele. Căpitanul companiei tânărului fusese ucis la începutul acțiunii. Trupul lui zăcea întins în poziția unui om obosit care se odihnește, dar avea pe chip o expresie uimită și îndurerată, ca și cum ar fi aflat că un prieten i-a jucat un renghi urât. Soldatul bâlbâit fu atins de un glonț, iar sângele începu să-i curgă șiroaie pe față. Omul își acoperi capul cu ambele mâini.
— Oh! făcu el și o luă la fugă.
Altul icni brusc, ca și cum ar fi primit o lovitură de bâtă în stomac. Se așeză și privi cu jale. În ochi i se citea un reproș mut, nedeslușit. Ceva mai departe pe linia frontului, un bărbat ascuns după un copac se alesese cu genunchiul sfărâmat de un glonte. Dăduse imediat drumul puștii și apucase copacul cu amândouă mâinile. Și rămăsese acolo, agățându-se cu disperare și cerând ajutor, ca să poată da drumul copacului.
Linia nu se clintește, atacul e respins, iar Henry iese treptat din transa luptei, intrând „într-un extaz al mulțumirii de sine“, considerând că se comportase „splendid“ și trăgând concluzia că e „băiat a-ntâia“. Cine să-i ia în nume de rău aceste momente de ușurare și exaltare? Își învinsese temerile și ieșise din acea încercare cu onoarea intactă. Ne putem întreba: ce-l mai așteaptă acum și ce înseamnă, mai exact, discuția despre un semn roșu al curajului? Crane răspunde repede la prima parte a întrebării, înainte ca cititorul s-o ducă mai departe. Un soldat strigă: „Iarăși vin! Iarăși vin!“ Întreaga companie e șocată de această întorsătură bruscă, dar chiar în timp ce soldații pun mâna pe arme ca să se apere de al doilea atac, Henry e năuc, nu-i vine să creadă și cu greu reușește să se adune din nou. Primul val l-a secătuit de puteri, la al doilea, controlul său mental e mai slab, iar în ochii lui, forțele dușmane nu mai sunt oameni, ci „mașinării de oțel“ care se transformă apoi în „dragoni redutabili“, în orice caz și în ambele cazuri, ceva dincolo de simpla condiție umană, și se simte ca unul „care și-a pierdut picioarele în fața unui monstru roșu și verde care se apropie“, o făptură fără apărare care așteaptă „să fie înfulecată“. Nu-l ajută nici că unul dintre soldații care luptă în preajma lui se oprește brusc și o ia la fugă urlând, nici că unul dintre băietanii cu care e camarad și care până atunci fusese un model de curaj se albește la față pe neașteptate, aruncă pușca și fuge. Alții încep „să se împrăștie în fum“, iar în scurt timp, Henry simte că regimentul îl lasă în urmă. Dacă rămâne pe loc, va fi nimicit. În următoarea clipă, se întoarce și o ia la fugă și va continua să fugă în următoarele patruzeci și cinci de pagini — nu doar de război, ci de rușinea pe care și-a atras-o.
Frica e frică, o forță incontrolabilă care nu poate fi supusă printr-un efort de voință, nu e atât un delict, cât un ghinion, o suferință mentală care-și paralizează victima, care nu se mai poate opune, dar în paginile următoare, Henry comite și o serie de abateri morale care-i dezvăluie caracterul fragil într-un fel care frapează mai mult decât păcatul pardonabil de a fugi de pe câmpul de luptă de frică. Crane nu și-a propus să-l scuze pe tânăr sau să-l transforme într-o figură nobilă sau simpatică. Și niciodată nu binevoiește să-i plângă de milă. Henry Fleming e un tânăr complex și frământat, imperfect așa cum sunt aproape toți oamenii, mai rău decât unii, mai bun decât alții, un exemplu de viață banală, rutinieră, prinsă în vârtejul unor circumstanțe extraordinare. Nu e un sfânt, nici un nebun și nici măcar un erou — e doar un om. Cu aceeași privire fermă pe care o îndreaptă asupra personajelor din Maggie, Crane nu-și judecă protagonistul disperat, panicat, care se îmbată cu apă rece. Îl urmărește pur și simplu și povestește ce face, ce gândește, ce gândește în timp ce face ceea ce face, iar după ce ne spune toate astea, Crane îl privește în continuare și continuă să ne povestească. Onestitatea unei asemenea abordări poate fi îngrozitoare, chiar insuportabilă uneori, dar dacă ar face altfel ar înseamna să trișeze și, spre deosebire de personajul din micul său roman intens, Crane nu trișează.
Mai întâi o ia la sănătoasa spre ultimele rânduri, apoi prin pădure, împiedicându-se și zbătându-se să înainteze, lovindu-se cu umărul de un copac, căzând, ridicându-se iar, pierzându-și chipiul, pierzându-și pușca, alergând, alergând tare, din ce în ce mai tare, mânat de gândul morții care se apropie tot mai mult de el, alergând împreună cu toți ceilalți soldați până când îi depășește, ajungând cu mult în fața lor, alergând până rămâne singur, până când el singur a depășit moartea și, în timp ce obuzele cad, iar pământul explodează în jurul lui, imaginându-și obuzele cum îi rânjesc cu colți fioroși, apoi nimerind peste alte companii care-și văd liniștite de bătălie și gândindu-se că sunt cu toții niște proști pentru că habar n-au că vor muri curând, iar ceva mai târziu, în timp ce-și continuă fuga, vede un general pe calul său, care le strigă tuturor „ Au rezistat! […] Au rezistat, pentru numele lui Dumnezeu“ — și auzindu-l, e scârbit de revelația că fugise de o victorie, că regimentul său respinsese noul atac confederat și câștigase pentru a doua oară.
O înfrângere i-ar fi justificat acțiunile sau măcar l-ar fi ferit de a fi singurul pedepsit, dar victoria l-a transformat într-un dezertor și un laș, într-un paria, și se simte atât furios, cât și nedreptățit, o victimă a unei nedreptăți crase, care și-a văzut „înțelepciunea […] și motivele juste“ zdrobite de „împrejurări odioase“. Așa arată lumea percepută de mintea disperată, egocentrică a tânărului Henry Fleming care, în loc să se întoarcă la compania lui ca să suporte consecințele, se duce „de pe câmp într-o pădure deasă, ca și cum și-ar fi pus în gând să se îngroape“.
Rămas singur și departe de toți, în timp ce tirul muschetelor se aude tot mai slab în depărtare, tânărul azvârle cu un con de pin într-o „veveriță veselă“ și se simte îmbărbătat văzând că animalul o tulește speriat. Asta e legea Naturii, își spune el triumfător. Când apare pericolul, nu stai și lupți până la moarte, ci te întorci și fugi cât poți de repede, și în timp ce tânărul lipăie înainte prin „stufărișul de baltă“, la marginea unei mlaștini, și se afundă „în hățișuri dese […] din întuneric în speranța unui întuneric și mai adânc“, se consolează cu ideea că „natura gândește ca el“, dar la câteva minute după acest gând, are o epifanie care-l îngheață, postulând ceva cu totul diferit: Natura nu are deloc minte, iar măruntele cazne ale omului nu au pic de importanță pentru forțele ce guvernează cerul și pământul.
Într-un final ajunse într-un loc unde ramurile înalte, arcuite închipuiau un soi de capelă. Dădu la o parte încetișor ușile verzi și intră. Acele de pin alcătuiau un covor maroniu delicat. Înăuntru, o penumbră monahală.
Se opri lângă prag, îngrozit de ceea ce văzu.
Un mort rezemat cu spatele de un copac ca o coloană îl privea. Cadavrul era îmbrăcat într-o uniformă care pe vremuri fusese albastră, dar se decolorase până la o nuanță melancolică de verde. Ochii care se holbau la tânăr aveau nuanța stinsă a solzilor unui pește mort. Avea gura deschisă. Roșul se preschimbase într-un galben hidos. Pe pielea cenușie a feței mișunau furnici mărunte. Una dintre ele căra un fel de ghemotoc pe buza lui de sus.
Tânărul dă înapoi înspăimântat și fuge din acel loc până când aude iar zgomote de bătălie, mult mai puternice și mai intense decât ale celor două lupte la care participase: „Brusc se auzi un zăngănit formidabil. Din depărtare venea un vuiet purpuriu.“ De această dată fuge spre luptă, dar nu ca să ia parte la ea, ci ca să fie martor la „o bătălie celestă […] hoarde rostogolindu-se și ciocnindu-se în aer“, dorindu-și să se apropie suficient ca „să vadă cum lasă-n urmă morți“, un impuls derutant și în același timp pervers, un simptom al unei minți care zboară „în toate direcțiile“ și în curând dă peste pâlcuri de morți și căzuți răsfirați la pământ. Se alătură apoi unei procesiuni de răniți care se târăște spre liniile din spate și, în timp ce se târâie alături de „grupul însângerat“, se pomenește mergând lângă o persoană pe care Crane o descrie când ca zdrențărosul, când ca soldatul zdrențăros sau soldatul spectral, un mocofan cu fire blândă, grav rănit, care are o voce „blajină ca de fată“ și face efortul de a se împrieteni cu băiatul, dar Henry nu răspunde avansurilor lui, fără a fi neapărat ostil, ci mai degrabă neatent și indiferent, iar când zdrențărosul îl întreabă unde a fost lovit, adică unde și cum a fost rănit, Henry e atât de jenat de întrebare, încât „se întoarse brusc pe călcâie și se îndepărtă prin mulțime“.
În scurt timp, Crane introduce în carte titlul. Întrebarea pune iar pe jar mintea băiatului și „i se părea că-și poartă acum rușinea la vedere“, o senzație care-l face să se întrebe „dacă ceilalți văd literele vinovăției arse cu fierul roșu pe fruntea lui“. Din nou, Henry se vede prin ochii altora, pentru că atunci când e singur pare perfect capabil să ignore acea vinovăție, să uite de ea sau să pretindă că nu există, mergând chiar până la a-și justifica acțiunile, dar când soldații răniți îl privesc, rușinea pentru fapta sa îi năvălește iar în gânduri. Următorul paragraf îi expune dilema sub forma unei dorințe:
Uneori se uita la soldații răniți cu invidie. I se părea că cei cu trupurile sfâșiate trebuiau să fie deosebit de fericiți. Ar fi vrut să aibă și el o rană, un semn roșu al curajului.
Brusc, soldatul spectral reapare lângă el „ca un reproș venit să-l bântuie“. Rănitul se stinge încet, dar sigur, e într-o stare mai proastă decât ceva mai devreme, „cu ochii pierduți în necunoscut“, iar în timp ce înaintează șovăitor, „era ceva țeapăn în felul în care se mișca, de parcă ar fi fost extrem de atent să nu stârnească mânia rănilor sale. În timp ce mergea, părea să caute mereu un loc, ca omul care-și alege un mormânt“.
E un pasaj de o mare virtuozitate, observația pătrunzătoare și vestea sumbră a stării tot mai grave a omului în zdrențe, un pasaj de groază și prevestiri negre, urmat rapid de un nou șoc narativ, când Henry ridică ochii oripilat și strigă: „Doamne! Jim Conklin!“
Și iată-l pe prietenul său, soldatul cel înalt, care merge pe același drum cu răniții, el însuși rănit de moarte, o figură ce pare ieșită din imensul nor de foc și furie care e războiul, o realitate, cât și o emblemă a războiului în același trup muribund, iar pe următoarele patru pagini, până la sfârșitul capitolului al nouălea, Crane îl silește pe cititor să asiste și să trăiască acea moarte într-unul dintre pasajele considerate pe drept cuvânt a fi printre cele mai remarcabile din carte.
La început, Jim pare să fie senin ca de obicei. Zâmbește și spune „Salut, Henry“, dar tânărul nu poate decât să bâiguie ca răspuns un „O, Jim… o, Jim… O, Jim“. Jim îi întinde apoi „mâna plină de sânge“ și-l întreabă pe Henry unde a fost, spunându-i că s-a temut că fusese omorât, iar în timp ce băiatul continuă să se bâlbâie, Conklin anunță că a fost împușcat — „M-au împușcat. Da, pe legea mea, m-au împușcat“, apoi repetă afirmația „pe un ton uimit, ca și cum nu s-ar fi dumirit cum se întâmplase“. Merg împreună pe drum, soldatul înalt agățându-se de brațul tânărului, iar în scurt timp, „cu o șoaptă tremurătoare“, Jim îi spune lui Henry că marea lui spaimă e că o să cadă și o să-l calce „un furgon din ăla de artilerie nenorocit“. Henry promite că-l va ajuta, dar Jim e cuprins de un soi de buimăceală și refuză să se mai sprijine de el, spunând „Nu, nu, nu — lasă-mă în pace, lasă-mă în pace“ și abia când intervine soldatul zdrențăros, îndemnându-l pe Henry să-l scoată pe Jim de pe drum, băiatul reușește să-și călăuzească prietenul spre câmpuri. Soldatul zdrențăros știe că trebuie să acționeze repede, căci Jim „oricum o s-o mierlească în vreo cinci minute“, apoi se miră: „De unde naiba o avea atâta putere?“
Imediat ce iese de pe drum, Jim începe să alerge „nesigur și poticnit spre un mic stufăriș“. Henry și soldatul zdrențăros vin după el, derutați, temându-se să nu se accidenteze, dar deși Henry îl roagă să fie atent, Jim nu-l mai ascultă, „pironind cu privirea locul mistic al intențiilor sale. «Nu, nu! Nu mă atinge! Lasă-mă în pace! Lasă-mă în pace!»“ Henry îl întreabă încă o dată ce a pățit, dar Jim o ia iar la fugă clătinându-se și atât băiatul, cât și bărbatul zdrențăros capătă sentimentul că e ceva „ca un ritual în acele mișcări ale soldatului muribund“, ca și cum ar fi „adeptul unei religii smintite, care bea sânge, sfâșie mușchi, zdrobește oase“. Sfârșitul vine încetul cu încetul, într-un dans al morții lung și agonic:
În sfârșit, îl văzură că se oprește și stă nemișcat. Când alergară spre el, băgară de seamă că avea o expresie pe chip care spunea că găsise locul pentru care se frământase atât. Trupul lui uscățiv stătea drept; mâinile pătate de sânge stăteau cuminți de-o parte și de alta. Aștepta cu răbdare ceva ce venise să întâlnească. Era prezent la întâlnire. Se opriră și ei locului, așteptând.
Era liniște.
Într-un final, pieptul soldatului muribund începu să tresalte chinuit. Mișcarea deveni tot mai violentă, de parcă înăuntrul lui un animal dădea din picioare și se zvârcolea cu furie ca să iasă.
Tânărul se chirci în fața acelui spectacol al asfixierii progresive, iar când prietenul său dădu ochii peste cap, văzu în ei ceva care-l făcu să se arunce la pământ hohotind. Glasul i se înălță într-un ultim strigăt suprem.
— Jim! Jim! Jim!
Soldatul cel înalt deschise gura și vorbi. Făcu un gest.
— Lasă-mă în pace… nu mă atinge… lasă-mă în pace…
Se lăsă iar tăcerea, în timp ce soldatul aștepta.