Brusc, corpul i se crispă și se îndreptă. Apoi fu scuturat de niște friguri prelungite. Privea în gol. Cei doi martori deslușeau o stranie și profundă demnitate în liniile aspre ale groaznicului său chip.
Un sentiment straniu îl împresură pe furiș, încetul cu încetul. Preț de câteva clipe, tremurul picioarelor îl făcu să țopăie într-un soi de dans hidos. Își flutura nebunește mâinile în jurul capului, de parc-ar fi fost cuprins de un entuziasm drăcesc.
Silueta lui înaltă se îndreptă cât era de lungă. Se auzi un pârâit slab. Apoi începu să se aplece înainte, încet și drept, ca un copac retezat. Cu o scurtă contorsiune musculară, umărul stâng lovi primul pământul.
Corpul păru să salte puțin de la pământ.
— Dumnezeule! exclamă soldatul zdrențăros.
Tânărul privise ca vrăjit ceremonia de la locul de întâlnire. Chipul i se strâmbase într-o expresie a agoniilor prin care-și închipuise că trecea prietenul său.
Sări apoi în picioare și, apropiindu-se, privi chipul păstos. Gura era deschisă și rânjea cu toți dinții.
Când pulpana hainei albastre se dădu la o parte, tânărul văzu că o parte a corpului arăta ca și cum ar fi fost sfârtecată de lupi.
Cuprins brusc de o furie lividă, tânărul se întoarse spre câmpul de bătălie. Agită pumnul. Părea gata să rostească o diatribă.
— Drăcie…
Soarele roșu era lipit pe cer ca o pecete.29
La scurt timp după asta, Henry comite primul său păcat. Vor mai urma două în restul cărții, dar chiar dacă avem revelația cruzimii tânărului, a faptului că e dispus să mintă ca să-și salveze obrazul și a lipsei de scrupule care-l face să recurgă la un fel de șantaj moral ca să-și apere secretul, băiatul se eliberează treptat de coșmarul fricii sale pentru ca a doua zi să se comporte onorabil pe front și astfel să acceadă la un soi de izbăvire. Bineînțeles, depinde de felul în care definim cuvântul izbăvire — și de felul în care interpretăm concluzia tulbure, ambiguă a romanului.
După moartea lui Jim, Henry se aruncă la pământ „și [începe] să se afunde în gânduri“ în timp ce zdrențărosul turuie despre oroarea la care fuseseră martori, apoi propune s-o ia din loc și să-și continue marșul. Starea lui se înrăutățește („Încep să mă simt cam rău […] al naibii de rău“) și nu știe cât îl vor mai ține picioarele, dar continuă să-și facă griji și pentru băiat, temându-se că Henry are cine știe ce rană pe dinăuntru (ceea ce sigur că are, numai că nu e fizică), iar când îl întreabă unde e rănit, apoi repetă întrebarea, Henry își iese din minți. Cu „o mișcare furioasă a mâinii“ strigă „O, nu mă mai sâcâi!“, atât de înfuriat, că-i vine să-l strângă de gât pe bărbatul zdrențăros, care până acum s-a purtat cât se poate de bine cu el, fiind blând, atent și săritor, cu toate că e rănit mortal. Într-un gest dezgustător de autocompătimire, motivat de o indiferență totală față de suferința altei ființe, Henry hotărăște brusc să plece. „Adio“, spune el — tăios, ca un pumn neașteptat — și, când bărbatul zdrențăros îl privește „cu gura căscată de uimire“, șocat de cruzimea băiatului, dar și îngrijorat pentru sine, Henry o ia din loc.
Tânărul plecă. Când ajunse la o oarecare depărtare și se întoarse, îl văzu pe zdrențăros rătăcind neajutorat pe câmp.
Atunci se gândi că mai bine i-ar fi fost mort.
O mustrare de conștiință, poate, care totuși nu-l oprește, așa că-și vede de drum, pradă propriului zbucium în timp ce-l abandonează pe soldatul spectral unei morți în singurătate și suferință.
Cea de-a doua abatere, care se întâmplă mai târziu în acea zi, schimbă sensul întregii cărți, îndreptând-o în altă direcție. E tușa de maestru a lui Crane, evenimentul care face ca romanul să fie ceea ce este, iar ironia inclusă în această întorsătură narativă e atât de bogată în semnificații și contrasemnificații, încât mă ia cu amețeală ori de câte ori încerc să le analizez. Un ghinion e transformat într-un noroc, răspunsul la o rugăminte arzătoare ca o dorință dintr-un basm, și totuși lui Henry nu-i rămâne decât să ascundă ce i se întâmplase ca să acopere rușinea vechilor sale fapte reprobabile și să-și continue viața, chiar dacă acea viață e, în fond, o înșelătorie. Date fiind împrejurările, e de înțeles că minte — așa ar face majoritatea oamenilor —, dar imediat ce rostește minciuna, Henry se comportă ca și cum ar crede falsa versiune a poveștii pe care o spune, într-atât încât pare că a și uitat că a mințit și, în loc să mulțumească providenței pentru falsa iertare de păcate, își vede de treabă de parc-ar fi fost ireproșabil de la bun început. Asta e adevărata înșelătorie. Nu că și-a permis să perpetueze înșelătoria, ci că n-o mai consideră înșelătorie, că e nesincer față de sine chiar în legătură cu propria-i nesinceritate.
După ce-l părăsește pe zdrențăros, rătăcește într-un vârtej de confuzie în timp ce „vuietul dogoritor al bătăliei“ se aude tot mai tare și o masă de soldați în retragere zboară pe lângă el în pădure „ca niște animale slabe, dizgrațioase“. Pe moment, tânărul e reconfortat de această priveliște, în care vede o dovadă a propriei înțelepciuni de a fi fugit din mijlocul luptei, dar apoi vede alți soldați înaintând spre o nouă confruntare și „greutatea neagră a caznei sale“ îl apasă iar. Mintea începe să-i oscileze între două impulsuri opuse: să se alăture acelor soldați și să se întoarcă pe front, imaginându-se ca „o ființă disperată, în albastru, năpustindu-se cumplit cu un genunchi înainte și ținând sus o sabie ruptă“, apoi tânjind ca propria-i armată să fie pusă pe fugă și mii de oameni s-o ia la goană așa cum o luase el, această înfrângere închipuită oferindu-i o oarecare consolare pentru „suferința lui fără precedent“, dar o clipă mai târziu e scârbit de astfel de speranțe abjecte și se învinuiește că ar fi „un ticălos […] cel mai egoist om de pe pământ“. Crane continuă astfel pe șase pagini, dedicând un întreg capitol acestei groaznice incursiuni în labirintul conștiinței lui Henry și ajungând chiar în centrul cărții sale cu această scufundare în interiorul unui suflet prins în speculații mistuitoare care-l poartă în cerc și-l aduc înapoi la punctul de plecare, apoi iar îl poartă în cerc. Kierkegaard numea această stare de spirit boala de moarte. Un secol mai târziu, Sartre i-a spus simplu: Cu ușile închise30. Oricum am alege să definim acea stare, ideea e că Henry a ajuns în fața unui zid și, cum zidul e prea înalt ca să-l escaladeze, e blocat acolo — nu doar temporar, ci pentru totdeauna.
Apoi, ca prin miracol, i se oferă semnul roșu al curajului și o posibilă ieșire. Întâlnește altă companie care se retrage, „valuri negre de soldați […] revărsându-se din păduri și acoperind câmpurile“, gonind spre el „ca niște bivoli speriați“. Henry înțelege că fusese pierdută o bătălie importantă și că „războiul, bestia roșie, războiul, zeul umflat de sânge, trebuie să fi fost sătul“. Disperat să afle ce se întâmplă, își face loc prin mulțime, dar când îl apucă de braț pe un soldat și încearcă să-l ia la întrebări, bărbatul furibund și speriat îi strigă „Dă-mi drumul! Dă-mi drumul!“, dar cum Henry nu-i dă drumul, bărbatul îl târâie pe băiat cu el câțiva pași, apoi îl pocnește în cap cu pușca „cu îndemânare și sălbăticie“.
Văzu aripile de foc ale unui fulger clipindu-i în fața ochilor. În cap îi răsună un bubuit asurzitor de tunet.
Deodată, parcă îl lăsară picioarele. Se lăsă la pământ, zvârcolindu-se […] Luptând cu durerea paralizantă, parcă se lua la trântă cu o făptură a văzduhului.
Era o luptă sinistră.
Îi curge și sânge — picură din locul unde i-a fost crestat scalpul — și în timp ce se înserează, iar el continuă să înainteze cu greu, chinuit de durere, acel sânge devine falsa lui izbăvire. Durerea se domolește până la urmă, dar încă nu-și dă seama cât de grav e rănit. După-amiaza devine amurg și în curând e aproape noapte, suficient de întuneric ca să se întrebe dacă nu e cazul să-și caute un loc de înnoptat. A rămas singur și s-a rătăcit în pădure, buimac și stors de puteri, înfometat, însetat și disperat, dar atunci se mai întâmplă un miracol în acel ceas al dublului miracol, care ia forma unui glas vesel ce se transformă într-un bărbat cu glas vesel, un alt soldat care vede (vede pe întuneric) că băiatul e „într-un mare hal“ și se oferă să-l conducă înapoi la regimentul lui, sarcină de care se achită de parcă ar avea o baghetă magică, străbătând „labirintul pădurii încâlcite cu un noroc straniu“, iar când ajung la destinație și bărbatul „care-l ajutase ca un prieten ieși astfel din viața lui, tânărul își dădu seama brusc că nu-i văzuse nici măcar o dată chipul“.
Când Henry se întoarce la camarazii din Regimentul 304, încă nu și-a pregătit minciuna și se așteaptă să „simtă în inima lui îndurerată săgețile batjocurii“, dar când primul om cu care se întâlnește se dovedește a fi prietenul său, Wilson, care stă de strajă în întuneric, soldatul gălăgios e atât de bucuros că-l vede, încât Henry ticluiește pe loc o poveste mincinoasă despre aventurile sale și, cum sângele care-i picură din cap e un scut care-l apără de bănuieli, scapă basma curată.
— Da, da, a fost… a fost cumplit. Peste tot am fost. Încolo, în dreapta. Crunt ce s-a luptat acolo. Cumplit a fost. Mă pierdui de regiment. Încolo, în dreapta. Mă împușcară. În cap. N-am mai văzut așa lupte. Crunt. Habar n-am cum de m-oi fi pierdut de regiment. Și mă mai și împușcară.
O zi de lupte l-a schimbat enorm pe Wilson. Duse sunt fanfaronada și bombasticismul curajului său „de paradă“, iar între timp atinsese „o culme de înțelepciune de unde se vedea pe sine ca o făptură neînsemnată“, o schimbare fundamentală de perspectivă care-l uimește pe Henry și-l convinge „că după asta are să-i vină mai ușor să se afle în preajma prietenului său“. În timp ce Wilson se agită ca „o infirmieră nepricepută“, îngrijindu-se de Henry — bandajându-i neîndemânatic rana cu o batistă mare, pregătindu-i culcușul pentru noapte, aprovizionându-l cu mâncare și cafea din belșug dimineața și în același timp despărțind doi soldați care se încăieraseră în tabără —, intuim că transformarea miraculoasă a lui Wilson într-un om cu „alți ochi“ poate fi înțeleasă mai ales prin legăturile pe care și le-a format cu ceilalți, în timp ce Henry, în ciuda lucrurilor prin care trecuse în ultimele douăzeci și patru de ore, e încă izolat, o ființă solitară care se consideră în continuare mare — cel mai mare om de pe pământ —, așadar, un om care n-are nici puterea, nici dorința de a se gândi la altcineva în afara propriei persoane.
Comite deci a treia abatere, care nu e chiar un gest fățiș ca primele două, ci unul potențial pe care-l păstrează pentru sine ca o asigurare că vinovăția sa nu va fi dezvăluită, o versiune la scară redusă a panicii care-l străbate pe Raskolnikov din Crimă și pedeapsă și-l face să comită o a doua crimă pentru a o acoperi pe prima, pentru că Henry e la fel de disperat să șteargă urmele primei sale crime, iar omul cel mai aproape de a-l demasca e nimeni altul decât Wilson, fostul soldat gălăgios, numit acum pur și simplu prietenul, care riscă să pună prea multe întrebări despre ce i se întâmplase cu o zi în urmă. În dimineața de după întoarcerea lui Henry, în timp ce regimentul așteaptă pregătit de luptă ordinul de a porni în marș, tânărul își aduce aminte de teancul de scrisori pe care i-l încredințase Wilson într-un moment de slăbiciune înainte de prima lor bătălie, când lăcrimase, convins că avea să fie ucis, și, deși e tentat să aducă vorba despre asta, Henry își reprimă impulsul, hotărând să „nu dea acea lovitură meschină“, și totuși e bucuros.
Se bucura că are o mică armă cu care să-și doboare camaradul la primul semn de interogatoriu. El era șeful. De-acum, el era cel care putea râde și arunca săgețile batjocurii.
E o treabă urâtă, o privire usturătoare în sufletul unui manipulator cu sânge rece, iar când Wilson își ia în cele din urmă inima în dinți și-i cere lui Henry scrisorile înapoi, tânărul jubilează. De-acum îl are la mână pe prietenul său și e la adăpost, ferit de eventuala umilință de a explica cinstit cum fugise de bătălie.
Își recăpătase complet mândria de sine. Stătea acum bine înfipt pe picioare, la umbra ei tot mai mare și, cum din clipa aceea nu mai putea fi dat în vileag, nu se temea de privirea judecătorilor și nu îngăduia propriilor sale gânduri să-l facă mai puțin bărbat. Săvârșise greșelile în beznă, așa că era încă bărbat.
Bărbat — sau ipocrit? Henry nu pare să facă diferența între cele două, așa că atunci când vine vorba despre apărarea reputației, nimic nu e cert. Tributar încă iluziei adolescentine de a se vedea mereu prin ochii altora, concepe bărbăția nu ca pe o stare de soliditate interioară, ci ca pe o formă de respect primită de la alți bărbați. Dacă poți sta cu capul sus printre ceilalți bărbați, ești bărbat. Ce contează că ai comis fapte rușinoase și ai fi ostracizat dacă cineva ar ști asta? Câtă vreme ceilalți nu știu, ești bărbat.
Peste trei paragrafe, cuvântul apare din nou atunci când tânărul care a prins curaj își evaluează situația:
În el creștea un mic mugure de încredere. Era acum un bărbat cu experiență. Avusese de-a face cu dragonii, își spuse, și se convinsese că nu erau atât de hidoși cum și-i închipuise. În plus, erau stângaci; nu loveau cu precizie. O inimă vitează îi putea sfida și astfel își găsea scăparea.
Ba mai mult, cum ar fi putut să-l omoare pe el, alesul zeilor, sortit măreției?
Aceste observații sunt de o complexitate care-ți taie respirația, sugerând atât semne ale unei posibile schimbări la Henry, cât și o persistență înnăscută a egocentrismului și a imaturității sale. Crane nu-i iartă nimic băiatului, dar asta nu înseamnă că-l consideră o cauză pierdută. Poate că e confuz și bâjbâitor, încorsetat de conflictele și slăbiciunile sale, dar e capabil de a învăța din propriile erori, chiar dacă a mințit ca să-și păstreze conștiința curată, chiar dacă are o stimă de sine atât de pretențios-umflată, încât devine absurdă, căci „sortit măreției“ sau nu, simțim că Henry evoluează cu pași mici. E puțin probabil că poate suferi o transformare monumentală ca cea a lui Wilson, dar e încă îndeajuns de tânăr ca s-o ia de la capăt și există toate premisele unui nou început. Minciuna despre semnul roșu al curajului l-a pus pe picioare, puterea murdară pe care a căpătat-o asupra lui Wilson va proteja minciuna și-l va ține pe linia de plutire, apoi întrebarea care se pune este: încotro se va îndrepta de-acum încolo?
Întrebarea primește un răspuns în ultima treime a cărții, când Henry e aruncat din nou în focul luptei, iar povestea trece de la anxietate la acțiune, de la frică la furie. Pasajele în care Crane descrie bătălia sunt electrizante ca intensitate, o ofensivă susținută pe treizeci și șase de pagini care demonstrează cât de bine stăpânește scenele ample, cu o mulțime de oameni angajați simultan într-o mulțime de activități diferite. Fie că îl comparăm cu un pictor sau cu un operator de imagine, ochiul său mereu la pândă e într-o continuă mișcare, focalizând asupra unui detaliu mărunt dintr-un paragraf, pentru ca în următorul să se retragă pentru a cuprinde întregul tablou, și în timp ce schițează înaintarea, retragerea, apoi al doilea atac al Regimentului 304, limbajul său strict controlat ne ține cu sufletul la gură: „Era o năvală oarbă, disperată, a unei adunături de soldați în uniforme albastre prăfuite și zdrențuite, pe o pajiște verde și sub un cer de safir, spre un gard care se deslușea vag prin fum, dincolo de care scuipau fioroasele arme ale dușmanilor.“ Sau: „Pe dâmbul din stânga era un lung șir de puști care, răgușite și înnebunite, denunțau dușmanul care se replia în pădure pentru un nou atac, cu monotonia necruțătoare a conflictelor.“ Sau: „Cu hainele lui murdare, în neorânduială, cu chipul roșu și inflamat, deasupra căruia se ițea cârpa veche, pătată cu sânge, cu pușca pe care o rotea nebunește și cu efectele zornăind, arăta ca un soldat smintit.“
Acel soldat smintit e Henry și, pe măsură ce evenimentele acelei zile se desfășoară, mustind de haos, felul în care percepuse până atunci războiul e întors pe dos atunci când tânărul e absorbit de frenezia bătăliei. Dragonii dispar, ca și imagistica supranaturală din prima jumătate a cărții. E un tânăr soldat într-o armată de bărbați și băieți care luptă cu altă armată de soldați și băieți, o încleștare lipsită de măreția celor grecești, căci războiul la mijlocul secolului al XIX-lea nu e o arenă în care bărbații să-și demonstreze valoarea morală prin fapte de vitejie pe câmpul de luptă, ci o simplă chestiune de viață și poate de moarte, o confruntare fizică plină de puști, tunuri și săbii care amplifică sălbăticia luptelor corp la corp. Așa cum teama e o forță incontrolabilă care copleșește inteligența, la fel e și violența bătăliei, pe care Crane o descrie ca pe un fel de delir sau nebunie, și cum să se simtă cineva vinovat pentru că s-a transformat într-un sălbatic turbat când abia dacă mai știe cine este? Curajul nu e un act de voință, așa cum nu e nici lașitatea care împinge un om să fugă de bătălie, amândouă izvorând din aceeași sursă irațională. Ieri, Henry a fugit. Azi se pomenește atras în nebunia bătăliei, devorat de o ură față de dușman care-l face să se comporte vitejește, uneori chiar nesăbuit, dar, cu tot eroismul lui în luptă, cea mai importantă victorie a sa e apropierea de Wilson, fostul soldat gălăgios care-i stă alături în luptele pe care le dau zi de zi, amândoi parteneri egali într-un efort comun. Totuși, vechiul Henry rămâne în mare parte neatins și e departe de a fi ajuns la înțelepciunea prietenului său de a se considera „o făptură neînsemnată“. Într-un episod crucial, Henry aude cum unul dintre ofițeri îi spune unui general că băieții din Regimentul 304 „luptă ca niște catârgii“, adică sunt deopotrivă inutili și neimportanți, ceea ce-i stârnește lui Henry o criză de indignare, iar în următoarea bătălie luptă mânat nu doar de ura față de dușman, ci și de ura față de propriii săi ofițeri superiori. Tânărul refuză să se considere mărunt. Nu permite nimănui să-l subestimeze — și trebuie să strălucească cu orice preț.
Cât de mult se schimbă Henry la sfârșitul romanului?
Destul — sau poate chiar destul de mult —, dar nu atât de mult cum pare să-și închipuie.
Ultimul capitol începe cu el îndepărtându-se de câmpul de luptă împreună cu regimentul său și, pe măsură ce mintea i se limpezește treptat și poate „să înțeleagă ce-i cu el și unde se află“, reușește să mediteze la ce i s-a întâmplat în ultimele două zile și să-și „analizeze faptele, eșecurile și izbânzile“. Aceste ultime paragrafe sunt scrise atât de elocvent, de emoționant de-a dreptul, încât nu e greu să te lași vrăjit de Crane și să iei de bune cugetările lui Henry. Dar în profunzime se întâmplă multe și, pentru a desluși concluzia cărții, trebuie să fim foarte atenți.