Cadrul a fost trasat, dar abia ne-am obișnuit cu tonalitățile primului paragraf, pentru ca în următorul paragraf, Crane să schimbe brusc tonul, cu o mică notă de ironie amuzantă, care ne face cunoștință cu cel de-al doilea element al cărții.
La un moment dat, un soldat înalt își luă inima în dinți și se duse hotărât să spele o cămașă. Se întoarse de la pârâu fluturând cămașa ca pe un steag. Era pătruns de greutatea unei povești aflate de la un prieten de încredere, care o aflase de la un cavalerist, om de cuvânt, care o aflase de la fratele său de nădejde, care era ordonanță la comandamentul diviziei. Își luă aerul plin de importanță al unui mesager îmbrăcat în roșu și auriu.
— Mâine o luăm din loc — sută-n sută, se adresă el cu emfază unui grup strâns în tabără. Mergem în sus pe râu, trecem pe malul ălălalt și le cădem în spate.
Mai întâi, retorica mult umflată, autoironică de a asocia „inima în dinți“ cu actul simplu de a spăla o cămașă, apoi o autopsie amuzantă a căilor șerpuite pe care circulă zvonurile, după care o pagină întreagă e dedicată opiniilor concurente ale mai multor soldați neidentificați despre acest zvon nou, unul dintre zecile ivite în ultimele săptămâni în timp ce membrii companiei zac fără rost pe coama dealului lor, cuprinși de neastâmpăr și întorși pe dos. „Bărbații în albastru se împrăștiară în mici grupuri certărețe […] Un vizitiu negru [singurul negru care apare în carte], care dansase pe o ladă cu pesmeți, încurajat cu veselie de vreo patruzeci de soldați, se văzu părăsit. Se așeză cătrănit […] «E o minciună! Asta e — o minciună sfruntată!» spuse cu voce tare alt soldat“, soldat care-și apără poziția cu atâta vehemență, mai să se încaiere cu Jim Conklin în timp ce restul camarazilor continuă să-l asalteze pe Jim cu întrebări și „încinseră discuții însuflețite“. Întregul pasaj e și el însuflețit, iar după doar câteva scurte paragrafe, Crane reușește să-l adâncească pe cititor în atmosfera vieții de campanie. Cartea își dă drumul imediat — doar pentru ca o clipă mai târziu să urmeze o nouă cotitură bruscă. Începe un nou paragraf, iar de la prima frază, când Henry își face intrarea în scenă, e pus în joc cel de-al treilea element al romanului.
Un soldat tinerel ciulea urechile la spusele soldatului înalt și la diversele comentarii ale camarazilor săi. După ce se sătură de discuții despre marșuri și atacuri, se duse în baraca lui și se strecură printr-o deschizătură complicată care-i servea drept ușă. Voia să rămână singur cu gândurile noi care-i încolțiseră în minte de la o vreme.
În următoarele cinci pagini și jumătate, Crane privește retrospectiv povestea tânărului și diferitele circumstanțe care-l aduseseră în acel moment. E singurul pasaj din roman care nu e situat în prezent, dar, la fel ca în capitolul patru din Maggie, care examinează îndeaproape personajul Jimmie și frământările sale de început de carieră, ca „tânăr tăbăcit“, faptele prezentate aici sunt esențiale pentru a înțelege drama interioară care se dezvăluie în restul romanului.
„Desigur“, subliniază Crane, Henry „visase toată viața la bătălii — conflicte vagi și sângeroase care-l încântau cu iureșul și focul lor“. Pare să-l fi citit la un moment dat pe Homer sau măcar să se fi familiarizat cu Iliada, dar, deși în copilărie își imaginase faptele eroice pe care avea să le săvârșească în bătălie, începe să-și dea seama că epoca războiului trecuse. „Multă vreme tânjise cu disperare să vadă o luptă ca cele grecești. Dar acelea erau de mult apuse, își spusese el. Oamenii erau mai buni sau mai sfioși. Educația seculară și religioasă suprimase instinctul de a sări la beregată sau poate că finanțele solide țineau în frâu pasiunile.“
Și totuși, după izbucnirea Războiului Civil, „tânjise de câteva ori să se înroleze“, căci deși relatările despre bătălie nu erau „deloc homerice […] păreau a fi pline de glorie“. Problema era maică-sa, care se opusese înrolării sale și, ca unic fiu al unei văduve strâmtorate, se lăsase convins de ea și de „sutele de motive pentru care era mult mai de trebuință la fermă decât pe câmpul de luptă“. Totuși, în cele din urmă, incitat de „ziare, de bârfa din sat [și] de propriile închipuiri“, se revoltase împotriva maică-sii și se înrolase.
Henry e imatur și, proiectând deznodăminte idealizate asupra unor evenimente anticipate, nu e pregătit pentru reacția complexă, rezervată a mamei sale când se întoarce la fermă îmbrăcat în uniformă. Femeia mulge o vacă și, după ce se oprește o clipă ca să spună „Facă-se voia Domnului, Henry“, își vede iar de muls, după care, pe neașteptate, varsă câteva lacrimi în tăcere. Mai târziu, când el se pregătește să plece definitiv de la fermă pentru a începe instrucția, ea îl dezamăgește iar
pentru că nici nu pomenește de întorsul pe scut sau sub scut. El se pregătise în sinea lui pentru o scenă frumoasă. Ticluise câteva fraze, crezând că va putea impresiona cu ele. Dar vorbele ei îi zădărniciseră planurile.
Aceste vorbe constau într-un lung șir de admonestări și încurajări sincere, dar doldora de platitudini, care amintesc de Polonius, sfaturi pentru Henry să-și aducă aminte că e „numa’ un băietan mărunt printre atâția“, să-și țină gura și să facă tot ce i se cere, să nu se teamă dacă va trebui să moară sau să facă lucruri rele, căci Dumnezeu se va îngriji de ea și de toate celelalte femei care trebuie „să rabde asemenea lucruri“, să nu uite de șosetele și cămășile pe care i le-a pregătit, pe lângă gemul de mure pe care i-l pusese în raniță „fiin’că știu că nimic nu-ți place mai mult“ și, în sfârșit, să fie cu băgare de seamă și cuminte.
Nu sunt cuvintele pe care Henry le așteptase de la ea și le ascultă „cu un aer iritat“, plecând într-un final cu o senzație de „vagă ușurare“.
Totuși, privind îndărăt de la poartă, o văzuse pe maică-sa îngenunchind printre cartofi. Fața ei pământie ridicată era udă de lacrimi, iar silueta ei plăpândă tremura. Plecând capul, tânărul își văzu de drum, simțindu-se brusc rușinat de intențiile sale.
În lunile următoare se va gândi din când în când la fermă, uneori chiar dorindu-și să se întoarcă acolo, dar cu excepția câtorva scurte flashuri (unul despre mâncare când îi e foame, altul când își închipuie că deapănă povești eroice în fața unui grup de femei), Crane nu sugerează că Henry s-ar gândi la maică-sa. Un fiu devotat s-ar așeza să scrie din când în când câte o scrisoare, dar nu-l vedem niciodată cu vreun toc în mână.
În ceea ce ar putea fi o rămășiță a versiunii comerciale a romanului — păstrată ca o scurtă aluzie complice la genul de carte pe care Crane se hotărâse să n-o scrie —, următoarea scenă îl duce pe Henry la școala sa, unde-și ia rămas-bun de la colegi.
Se îngrămădiseră în jurul lui cu uimire și admirație. El simțise prăpastia care-l despărțea de ei și se împăunase de mândrie liniștită. El și alți câțiva colegi care aleseseră uniforma albastră fuseseră copleșiți de favoruri timp de o după-amiază și fusese o mare încântare. Se umflaseră în pene.
O fată blondă își râsese cu poftă de aerul lui marțial, dar mai era o fată mai oacheșă pe care o privise insistent și i se păruse că ea se sfiește și se întristează văzându-l în uniforma albastră cu fireturi. Pășind pe poteca dintre șirurile de stejari, întorsese capul și o zărise la o fereastră, pândindu-i plecarea. Când o văzuse, fata își înălțase imediat privirea spre cer, printre crengile din vârful copacilor. Ghicise în mișcările ei o mare tulburare și grabă când își schimbase atitudinea. Se gândea deseori la asta.
Fata brunetă se dovedește a fi o pistă falsă, pentru că, deși tânărul se gândește adesea la acel moment de despărțire, aceste gânduri nu mai ies deloc la suprafață până la sfârșitul cărții. Ea trece fugitiv prin mintea lui o dată, dar atâta tot. Asta-i toată intriga secundară sentimentală de roman de război clasic. Fiorul unei clipe de speranță — apoi fâs.
În aceste flashbackuri se conturează deja limpede unele lucruri despre caracterul lui Henry. În primul rând, nevoia lui acerbă de a face o impresie bună altora, de a ieși în evidență și de a fi recunoscut ca fiind alesul, superior restului șlehtei omenești și, odată ce îmbracă „uniforma albastră cu fireturi“, devine atât de plin de sine în timp ce se fâțâie țanțoș de colo până colo împreună cu ceilalți recruți, încât e luat peste picior de fata cu păr blond. Pentru că încă nu are repere morale interioare, se vede pe sine doar imaginându-și cum îl văd alții — nu cine e, de fapt (habar n-are cine e), ci cum vrea să fie în ochii altora. Pentru scurt timp, realitatea se potrivește întâmplător cu dorința sa, iar în trenul spre Washington, „regimentul fu bine hrănit și alintat în toate gările, astfel încât tânărul ajunse să se creadă erou […] [și] încălzit de zâmbetele fetelor și bătut pe spate și complimentat de bătrâni, simți cum crește-n el puterea de a săvârși fapte de vitejie pe front.“
Apoi realitatea se întoarce împotriva lui și, în timpul dezamăgitoarelor „luni de viață monotonă în tabără“, se vede nevoit să accepte adevărul cotidian al existenței în armată, o revelație tristă care continuă să-l apese după ce termină instrucția și e trimis să dea piept cu dușmanul pe front, unde el și regimentul lui „nu făcuseră decât să stea locului și să încerce să se încălzească“. Visele de glorie i se năruie și revine la vechea lui idee că „n-aveau să mai fie bătălii ca cele grecești“.
Ajunsese să creadă că e o părticică dintr-o amplă paradă albastră. Misiunea lui era să-și vadă, pe cât se putea, de propriul confort. Se destindea stând degeaba și închipuindu-și ce gânduri trebuie să fi frământat mințile generalilor. În plus, era când la instrucție, când la inspecție, când la instrucție, când la inspecție.
Iată-l apoi singur în tranșee, încercând să se pregătească pentru ceea ce promite a fi prima sa bătălie și chibzuind neliniștit la marea întrebare fără răspuns care-i domină gândurile de la o vreme: dacă va fugi sau nu atunci când se va pomeni în acțiune. Caută „să-și demonstreze matematic“ că nu va fugi, dar în curând se vede nevoit să admită „că nu știe nimic despre sine în condiții de război“.
O teamă vecină cu panica îi încolți în minte. Anticipând în minte o bătălie, întrezărea posibilități hâde. Contempla pericolele ce pândeau în viitor și nu reușea să se vadă stând dârz în mijlocul lor […]
Sări din pat și începu să se plimbe neliniștit încoace și încolo.
— Doamne Dumnezeule, ce-o fi cu mine? zise el cu voce tare.
Simțea că, în acea criză, legile vieții pe care le cunoștea erau inutile. Nimic din ceea ce știa despre sine nu-i era de vreun folos. Era o valoare necunoscută. Își dădea seama că are să fie nevoit să experimenteze din nou ca în copilărie. Trebuia să adune informații despre sine și hotărî ca până atunci să stea cu ochii-n patru, pentru ca nu cumva acele însușiri despre care nu știa nimic să-l facă de rușine pe vecie.
— Doamne Dumnezeule! repetă el îngrozit.
Cuvântul „rușine“ e central în acest pasaj. Dacă-și va ține cumpătul în bătălie, va câștiga respectul camarazilor săi de arme. Dacă va ceda presiunii și va da bir cu fugiții, va fi înfierat ca laș și va purta acea pecete neagră tot restul războiului. Și de această dată, principala lui preocupare e cum îl văd ceilalți și nu cum se vede el însuși, dar în acest punct de la începutul poveștii, se vede pe sine ca pe o enigmă, „o valoare necunoscută“, iar când a doua zi, zvonul unei ciocniri iminente se dovedește din nou a fi o scorneală, agonia acelei întrebări fără răspuns — va fugi sau nu va fugi? — devine chiar și mai insuportabilă pentru el. Hotărăște că „singurul mod de a se pune la încercare e să treacă prin foc, apoi să fie atent la picioare, la figurat, ca să le descopere calitățile și defectele“. Gata cu calculele matematice care să postuleze inevitabilitatea unui răspuns sau a altuia; de-acum are nevoie de dovezi empirice, o probă de foc. „Pentru a-l avea [răspunsul], îi trebuie foc, sânge și pericol, la fel cum chimistului îi trebuie una și alta. Așa că așteaptă cu nerăbdare să se ivească ocazia.“
În timp ce așteaptă cu nerăbdare, se întreabă dacă în companie nu se găsește un suflet asemeni lui, cineva la fel de ros de îndoieli care să fie dispus să discute cu el și să-și compare „ideile“, dar când caută în jur pe cineva care să pară dispus să poarte o asemenea conversație, nu găsește pe nimeni, și chiar dacă ar găsi, cum să deschidă gura și să-și destăinuie temerile când celălalt probabil că l-ar lua peste picior și l-ar insulta pentru că e laș? Așa că tânărul suferă în tăcere, captiv în mintea lui, neavând cu cine vorbi în afară de el însuși.
În acest timp, propria lui dispoziție oscilează într-o amestecătură de impulsuri contradictorii și gânduri de o inconsistență nebună. O clipă își închipuie că toți ceilalți soldați din regiment sunt eroi și-și reproșează că săvârșise „o mulțime de păcate rușinoase împotriva zeilor tradițiilor“, iar în următoarea clipă, își imaginează că sunt și ei la fel ca el, „cu toții se întreabă și dârdâie în sinea lor“. E supărat pe generali pentru „încetineala de neiertat“ și-i consideră vinovați pentru suferințele sale, blamându-i de fapt pentru frica lui, care continuă să se intensifice în timp ce așteaptă momentul decisiv, iar mintea îi e tot mai bântuită de imagini grotești, supranaturale. „Aruncând o privire ochilor roșii de pe celălalt mal al râului, i se păru că se măresc ca orbitele unui șir de dragoni care se apropie.“ Chiar și propriul său regiment care mărșăluiește prin întuneric seamănă „acum cu unul dintre acei monștri care umblă pe multe picioare“. Marșul se oprește, iar Henry cel „abătut și ursuz“ e în continuare „cufundat în veșnica lui dezbatere“.
Seara făcu câțiva pași pe întuneric. Văzute de aproape, numeroasele focuri și formele negre ale oamenilor care umblau de colo până colo în fața razelor stacojii păreau ciudate, diavolești.
Tânărul se întinse în iarbă. Firele de iarbă îi mângâiau delicat obrazul. Luna se aprinsese și atârna în vârful unui copac. În întunericul lichid al nopții care-l împresura, i se făcu o milă nesfârșită de propria-i persoană […]
Își dorea din toată inima să fie din nou acasă și să alerge la nesfârșit din casă în șură, din șură la câmp, de la câmp în șură, din șură în casă […] Își spunea că nu-i făcut să fie soldat.
Când tânărul aude un foșnet în iarbă și-l zărește pe soldatul gălăgios care trece pe acolo, îl cheamă pe Wilson la el și încep să discute. Încă prea temător ca să-și deschidă sufletul în fața altora, chiar și a vechiului său prieten din copilărie, Henry tatonează totuși, transpunând îndoielile legate de propria persoană într-o întrebare despre Wilson și despre cum poate fi el sigur că nu va fugi „când vine momentul“.
„Să fug? spuse gălăgiosul. Să fug? Sigur că nu! Și începu să râdă.“
Când Henry insistă, Wilson e iritat de aceste speculații goale, îl acuză pe Henry că vorbește „de parcă s-ar crede Napoleon Bonaparte“, apoi o ia din loc mânios. Henry îi strigă să se întoarcă, dar Wilson a plecat deja, iar din acel moment și până când se retrage la culcare, tânărul „se simțea singur pe lume […] un paria mental“.
Următoarele trei capitole sunt pline de evenimente, compania mutându-se dintr-un loc în altul din motive militare necunoscute, primind ordinul de a mărșălui, de a alerga, de a se opri, iar harababura din gândurile lui Henry, cauzată de frica lui crescândă, trece de la groază la furie și disperare. Momentul fatidic se apropie, ceea ce e totuna cu „apropierea furișă a morții sale“, și preț de câteva momente își închipuie că-și îndeamnă camarazii să rupă rândurile, ca să nu fie „măcelăriți ca niște porci“, apoi își înăbușă acest impuls, știind că avea să fie primit cu un bombardament ironic, după care la scurt timp începe să-și imagineze că „mai bine-l omoară direct, să-l scutească de suferință“, pentru că în moarte „avea să ajungă undeva unde să fie înțeles“, apoi, când se apropie clipa bătăliei, se întâmplă un lucru neașteptat. Wilson, soldatul gălăgios și plin de el care nu dăduse nici cel mai mic semn de șovăială sau îndoială, vine la Henry cu „buza lui de fetișcană […] tremurând“ și-i dă un teanc de scrisori să le trimită familiei sale după ce el va fi ucis, căci e convins („ceva îmi spune…“) că are să moară în acea zi, că acea bătălie are să fie prima și ultima din scurta sa viață, iar când Henry bâlbâie incoerent un „De ce, ce dracu’“, „celălalt îl privi ca din adâncurile unui mormânt, își ridică mâna moale într-un gest profetic și-i întoarse spatele“.
Urmează primele licăriri ale haosului care prefigurează iminenta bătălie. Frazele scurte ale lui Crane se succed ca o serie de lovituri de pumn puternice, rapide, fiecare țintind un punct anume, fiecare detaliu clar și precis și totuși contribuind la senzația generală de confuzie.
Un obuz trecu pe deasupra capetelor plecate ale rezerviștilor, țiuind ca o banshee28 în furtună. Ateriză în crâng, explozia lui roșie spulberând pământul brun. Urmă o scurtă ploaie de ace de pin.
Gloanțele începură să șuiere printre crengi și să muște din copaci. Crenguțe și frunze căzură plutind la pământ. Retezate parcă de o mie de securi minuscule, invizibile. Mulți soldați se fereau întruna, plecând capetele […]