Crane în atelierul lui Corwin K. Linson, 1893 sau 1894
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII VIRGINIA)
Niciodată nu punea bine nasturii după joacă.
În iunie a început să scrie prima versiune a cărții, fără îndoială, cea „de consum“ la care a renunțat în cele din urmă, cu titlul de lucru Soldatul Fleming/Numeroasele sale lupte, ceea ce pare să indice o focalizare ceva mai îngustă decât găsim în subtitlul final al cărții: Un episod din Războiul Civil american. Pe la mijlocul lui iunie plecase deja din oraș, fiind găzduit de Edmund în New Jersey și, cu excepția unor scurte drumuri la vechea lui pensiune din West Fifteenth Street, a stat cuminte acolo până în septembrie. Edmund își amintește de acea perioadă din Lake View:
El își începea ziua la prânz, când se trezea și lua micul dejun la ora la care soția mea și fetițele mâncau de prânz. Își petrecea după-amiezile învățându-i tehnici de fotbal pe băieții din cartier. Câștigul lui din asta era că făcea mișcare în aer liber și se distra pe cinste. Serile ni le petreceam în jurul pianului, cântând, sau în societate, în vizită la vreun prieten. După ce familia se retrăgea, Stephen urca la mansardă, unde lucra și dormea, și scria până târziu în noapte, dacă avea spor la creație. De îndată ce povestea căpăta contur, îmi citea din ea, în timp ce acumula material. Îmi spunea că nu-l interesează opinia mea literară, ci doar dacă-mi place povestea. Ceea ce era remarcabil pentru un puști cu paisprezece ani mai mic decât mine. Mi-a plăcut povestea.
Nimic despre prosoape ude înfășurate în jurul capului noaptea, dar ce știm despre cele cinci fiice ale lui William din Port Jervis e valabil și pentru cele trei fiice ale lui Edmund din Lake View. Tot în evocarea fratelui: „Avea un joc intens pe care-l juca cu fetele, nepoatele lui. Înarmate cu bâte făcute din ziare, cele trei fete îl atacau pe Stephen cu sălbăticie, iar el se apăra cu atâta hotărâre, încât uneori le punea pe fugă pe toate trei. Fiecare dădea și încasa o porție zdravănă de lovituri.“
Viața sub acoperișul lui Edmund era sigură și confortabilă, un răgaz de la stresul fizic și psihic de a se menține pe linia de plutire la New York, ca freelancer ratat care nu găsea de lucru, și nici măcar când Townley s-a însurat pentru a treia oară pe 20 iulie, niciunul dintre frații săi mai mici nu s-a urnit din acel refugiu din Lake View pentru a fi prezent la nunta din Asbury Park, deși Crane și-a dat seama (după cum i-a scris lui Lily) că pierduse pariul cu Dottie și-i datora un colier. În curând însă, chiar dacă ar fi putut rămâne la Edmund oricât dorea, scrupulele l-au copleșit iar pe Crane și, după ce s-a lăsat toată vara întreținut de fratele său, și-a făcut bagajele și s-a întors la New York. Nu se cunoaște data exactă, dar pe 7 septembrie, chiar înainte sau chiar după ce Stephen s-a întors în oraș ca să caute de lucru, un ciclon a măturat Port Jervis și a distrus Biserica Metodistă Drew, parohia condusă de tatăl lui Crane în ultimii doi ani de viață. În relatarea din Port Jervis Evening Gazette: „Cele mai mari daune le-a suferit Biserica Metodistă Episcopală, cu fațada ei vestică dinspre Orange Square, aflată chiar în calea furtunii. Vântul a lovit-o frontal și a smuls clopotnița, trântind-o peste acoperișul care s-a prăvălit în interiorul bisericii, unde zace într-un morman de dărâmături. Biserica e aproape o ruină.“
Încă o urmă a copilăriei sale dispăruse.
Și cartea sa dispăruse — cel puțin versiunea de consum, cea menită să-l scoată din groapă și să-l scape de sărăcie. Terminase cam o treime din manuscris acasă la Edmund, numai ca să-l arunce apoi și s-o ia de la zero, de această dată pe deplin hotărât să ofere cărții tot ce era capabil să-i ofere, ceea ce s-a dovedit a fi cu mult peste așteptările sale și ale tuturor.
Cea de-a doua versiune a romanului a fost scrisă la New York între toamna anului 1893 și aprilie 1894, perioadă în care Crane a împărțit camera cu un singur pat și o ladă de cărbuni cu cei trei prieteni artiști în fosta clădire a Ligii Studenților la Arte, deși Frederick Gordon, care l-a găzduit pe Crane în patul lui liber când se temea că făcuse pneumonie, își amintește că, după ce și-a revenit suficient ca să se reapuce de lucru, Crane a rămas la el acasă și a terminat cartea în mansarda lui. Nu avem motive să ne îndoim de Gordon, dar nici că Crane ar fi scris grosul manuscrisului în cealaltă cameră. Vosburgh ne spune despre Crane că „lucra mereu noaptea, se apuca de obicei după ora douăsprezece și lucra până la patru sau cinci dimineața, apoi se culca și dormea aproape toată ziua“ și că discuta deschis despre carte cu colegii săi de cameră: „Fiecare eveniment și fiecare fațetă a personajelor din Semnul roșu al curajului au fost analizate și dezbătute de-a fir a păr înainte de a fi incluse în poveste.“ David Ericson, care locuia în aceeași clădire, într-o altă mansardă, omul care n-a terminat niciodată portretul lui Lily, i-a povestit lui Ames Williams într-o scrisoare trimisă în 1942 că, la un moment dat, când Crane stătea întins într-un hamac și-și citea manuscrisul (nu e clar dacă în atelierul lui Ericson sau al altcuiva), a exclamat cu voce tare, pentru sine: „E grozav!“ Ericson își amintește că: „Pentru moment, am fost șocat. Mi-am zis că e un îngâmfat și jumătate. Dar când mi-a citit și mie pasajul, mi-am dat seama că era într-adevăr minunat de realist.“
Poate că sunt camere diferite, dar se află în aceeași clădire, iar în acel interval de șase sau șapte luni, în timp ce Crane era ocupat să scrie și pentru diferite ziare și reviste, pe lângă primele sale șaptezeci, optzeci de poezii scurte, dorul de Lily îl mistuia încă. Așa cum îi declară într-o scrisoare trimisă în acea iarnă (1893-94): „E peste puterile mele să mă eliberez din jugul iubirii pe care ți-o port; între mine și lucrurile care-mi plac cel mai mult în viață răsună mereu — mereu —, ca o sentință funestă, cuvintele papagalului de pe corabia morții: «Suntem condamnați cu toții.»“
La începutul lunii aprilie, când a terminat cartea, Crane s-a mutat din clădire, găsindu-și un mic apartament pe East Thirty-third Street, numărul 111, și a continuat să șlefuiască manuscrisul. Săptămâna următoare, zeul norocului i-a făcut un dar neașteptat sub forma unui interviu cu Howells, realizat de Edward Marshall pentru New York Press. Howells vorbește acolo despre situația ficțiunii americane contemporane, menționând câteva nume de romancieri pe care-i admiră, după care adaugă: „Mai e unul în care-mi pun speranțe mari. Îl cheamă Stephen Crane și e foarte tânăr, dar promite lucruri mărețe. A scris un singur roman până acum — Maggie. După părerea mea, Maggie e o carte remarcabilă ca studiu al vieții din East Side, New York.“ În aceeași zi (15 aprilie), Press publică și câteva pasaje din roman, însoțite de câteva comentarii introductive care-i aparțin cu siguranță lui Marshall: „Găsim aici adevăruri de netăgăduit; genul de adevăruri pe care niciun american n-a avut până acum curajul (sau să fie vorba de bravadă?) să le aștearnă pe hârtie. Se ridică întrebarea dacă astfel de brutalități sunt pe deplin acceptabile în literatură. Poate că în curând vor fi, cum spune domnul Howells.“
Crane, în picioare în partea stângă, împreună cu colegii săi de cameră din clădirea Ligii Studenților la Arte. În fața șevaletului se află, probabil, R.G. Vosburgh, în prim-plan e Nelson Greene, iar în picioare lângă Crane e William Carroll.
(CU PERMISIUNEA LUI ELIZABETH FRIEDMANN)
După un an în umbră, romanul pierdut al lui Crane începea să revină la viață. Deși asta i-a redat speranța în viitor, o ducea la fel de greu, iar pe data de 17, când Garland i-a scris ca să-l întrebe ce face și ca să-i spună că pe 25 avea să plece în vest, Crane i-a povestit despre degetele care-i ies „dintr-un pantof“, după care, într-o izbucnire subită de optimism, a adăugat: „M-am mutat între timp — stau într-un apartament. Lumea poate veni să mă viziteze. Dau buzna cu toții și spun că sunt un scriitor grozav. Am cu totul, în cap și în afara lui, cincisprezece povestioare, dacă pun la socoteală cinci vândute deja, patru nevândute și șase schițate. Îmi iese de-o carte.“ Apoi i-a trimis lui Lily cea de-a treia scrisoare. Nu e datată, dar date fiind evenimentele recente din viața lui, referirile la „frumosul război“ și la „adevăratul drum“ trebuie să fi urmat imediat după comentariile lui Howells din Press.
Pe 21 sau 22 aprilie s-a dus până pe West 105th Street cu manuscrisul făcut sul umflându-i buzunarul mantalei și i-a dat paginile lui Garland, singura persoană pe care simțea că poate conta. În timp ce Garland s-a așezat să-l frunzărească, Crane s-a retras emoționat în bucătărie, ca să se uite la fratele lui Garland care pregătea masa de prânz. Din memoriile lui Garland, apărute în 1930: „Fiecare pagină zugrăvea imagini ca cele din marile poezii și am trăit fiorii editorului care descoperă pe neașteptate o lucrare genială.“ Dar, citind mai atent, Garland și-a dat seama că manuscrisul se oprea brusc la mijlocul acțiunii, iar când l-a întrebat pe Crane unde e restul, S.C. a zâmbit în felul lui trist, ironic, și i-a spus că i-l poprise un dactilograf. Îi datora acelei persoane cincisprezece dolari, bani pe care nu-i avea, așa că cea de-a doua jumătate a manuscrisului era pe moment în aer. „Foarte amuzat de tonul lui tragic“, Garland s-a oferit să-i împrumute cei cincisprezece dolari lui Crane, cu condiția să-i promită că a doua zi avea să revină cu paginile lipsă. Crane i-a promis „și a plecat înveselit“.
La sfârșitul lunii, după alte revizuiri sugerate de Garland, Crane i-a trimis manuscrisul lui S.S. McClure — împreună cu o scrisoare de recomandare de la susținătorul său din 105th Street. Spera s-o plaseze la Agenția de Presă McClure sau la recent apăruta McClure’s Magazine, ca un prim pas spre publicare. Era un plan inteligent. Crane avea nevoie de bani și ar fi putut avea câștiguri suplimentare din publicarea în ziare și reviste, numai că, mergând pe mâna vicleanului McClure, care nu juca întotdeauna cinstit, Crane a căzut într-o capcană, așa că au urmat luni frustrante. McClure stătea la rândul lui prost cu banii, fiind chiar în pragul falimentului după ce investise sume considerabile în noua sa revistă, care începuse să apară în luna iunie a anului precedent — începutul Panicii din 1893 —, iar în 1894 era încă la ananghie, atât de disperat încât ajunsese chiar să împrumute bani de la propriii autori și (cum să nu râdem?) îl convinsese pe doctorul soției sale să investească în revistă. Crane avea să continue să publice la McClure tot restul vieții, aproape întotdeauna în condiții de conflict, dar primul lor conflict a fost și cel mai dur, cu resentimente care aproape l-au înveninat pe Crane. McClure nu avea bani ca să publice Semnul roșu al curajului, dar în loc să-i spună tânărului scriitor despre greutățile sale și să-i înapoieze imediat manuscrisul, editorul l-a ținut și n-a făcut nimic timp de șase luni, amânându-l pe Crane sub tot felul de pretexte, nici respingând cartea, nici acceptând-o, blocându-l pe tânăr într-un punct mort prelungit, demoralizant, care nu însemna nici da, nici nu.
La jumătatea lui septembrie, după o lună alături de prieteni în pădurile din Pike County, Crane s-a întors la New York, iar în octombrie se mutase deja înapoi în bârlogul din East Twenty-third Street. În aceeași lună, Edward Marshall a salvat romanul orientându-l pe Crane în direcția lui Irving Bacheller, care conducea altă agenție de presă, așa că Crane a recuperat manuscrisul original, scris de mână, și a mai făcut o încercare. Din câte știm, e puțin probabil să se fi obosit vreodată să recupereze manuscrisul dactilografiat de la McClure. I-a întors pur și simplu spatele și și-a văzut de drum, sperând că Marshall, care credea cu tărie în talentul lui, îl sfătuise de bine.
Din Coming Up the Road, cartea lui Bacheller publicată în 1928:
Avea la el un manuscris făcut sul. Despre care a vorbit cu modestie. În cuvintele lui nu se ghicea nicio urmă din entuziasmul plin de speranță pe care bănuiesc că-l nutrise la un moment dat. Fără îndoială, îl recuperase de la „tiranii“ de la revistele importante. Care-l lecuiseră de entuziasm față de creația lui nemuritoare, dacă o fi suferit de așa ceva. Iată ce ne-a spus:
— Domnul Howells și Hamlin Garland au citit chestia asta și li s-a părut bună. Aș vrea s-o citiți și dumneavoastră și, indiferent că veți folosi povestea sau nu, m-aș bucura să aflu părerea dumneavoastră sinceră despre ea.
Manuscrisul era cam pătat de cât umblase. Nu era bătut la mașină. Era scris de mâna autorului, un scris foarte citeț și plăcut ochiului. L-am luat acasă în seara aceea. Împreună cu soția mea, am stat mai mult de jumătate de noapte și ni l-am citit unul altuia cu voce tare. Am ajuns departe cu povestea, care ne-a încântat prin forță și expresivitate. De dimineață, l-am chemat pe Crane și m-am înțeles cu el să public în serial cam cincizeci de mii dintre cuvintele lui magice.
Până la urmă, cele cincizeci de mii de cuvinte au fost reduse la cincisprezece („o variantă mult mai scurtă și, după părerea mea, mult mai slabă decât cea originală“, cum a comentat Crane după publicarea cărții la începutul lunii decembrie, în foiletoane de câte două mii cinci sute de cuvinte), dar măcar era ceva, un pas înainte și nu înapoi. Imediat după aceea, Crane a dat iarăși manuscrisul la dactilografiat, tot cu bani împrumutați. De această dată i s-a adresat prietenului său John Henry Dick, un camarad de frăție studențească de la Syracuse, cel care le forțase mâna invitaților să cumpere exemplare din Maggie la petrecerea dată în cinstea publicării în urmă cu un an și jumătate, printr-o scrisoare urgentă care începea astfel: „Cerșește, împrumută sau fură cincisprezece dolari“, ceea ce Dick a reușit să facă împrumutând suma necesară de la șeful său de la Godey’s Magazine. (Cu obișnuita sa nonșalanță față de orice chestiune financiară, Crane nu și-a plătit niciodată datoria.) Imediat ce noul manuscris dactilografiat a fost gata, i l-a predat lui Bacheller și a semnat un contract prin care primea nouăzeci de dolari pentru drepturile publicării în serial, o sumă șocant de neînsemnată după standardele de azi, dar pentru Crane era cea mai mare sumă pe care o ținea în mână de când îi plătise pe escrocii care-i tipăriseră prima carte, așa că i-a îngăduit un moment de respiro, o scurtă pauză de la necazurile lui.
Pe 15 noiembrie i-a scris o scrisoare lui Garland, care era în continuare plecat din oraș:
Dragă prietene, cum zbaterile mele lumești înseamnă adesea tăcere și suferință, uneori las impresia că uit de cei mai buni prieteni ai mei, cărora le datorez tot. De fapt, tocmai am ieșit din cel de-al cincizeci și treilea șanț în care am fost azvârlit și simt acum că-ți pot scrie o scrisoare care să nu te îmbolnăvească. McClure a fost o Fiară în privința romanului de război și el m-a azvârlit într-unul dintre șanțuri. L-a ținut șase luni, de era să-mi pierd mințile. Oh, da, avea de gând să-l folosească, dar… Până la urmă, i l-am dus lui Bacheller. Ei îl vor folosi în ianuarie [decembrie] într-o formă prescurtată. Tocmai am terminat o carte despre New York față de care Maggie e total depășită [Mama lui George]. E cel mai bun lucru pe care l-am dat. Cum tu nu ești aici, o să văd dacă domnul Howells e dispus s-o citească. Lucrez în continuare pentru Press. Al tău, ca de obicei, Stephen Crane.
Episoadele au fost publicate în unsprezece sau douăsprezece ziare din toată țara între 3 și 8 decembrie, iar pe 9 decembrie au apărut în sfârșit la New York, unde prima din cele șase părți ieșise deja în ediția de duminică din Press, publicația lui Edward Marshall. Pe atunci, asistentul lui Marshall era Curtis Brown, în vârstă de douăzeci și opt de ani, un personaj cunoscut care s-a mutat la Londra în ultimii ani ai secolului și a înființat agenția literară rămasă până în zilele noastre un concern prosper. În 1894, când Crane își scria schițele și povestirile despre New York pentru Press, Brown i-a fost adesea redactor, iar cei doi tineri s-au cunoscut bine. Într-o carte publicată în 1935, Contacts, Brown a evocat întâlnirea cu Crane din acea duminică de demult. Deși era ziua lui liberă, în acea dimineață s-a dus pentru câteva ore la biroul lui din sediul Press…
[…] iar la plecare, l-am întâlnit pe Stephen la acel colț aspru, bătut de vânturi, crâncen, de la intersecția Park Row cu Beekman Street unde se află Potter Building, fostul sediu al Press. El n-avea palton, dar chipul alb și slab i s-a luminat când m-a văzut. M-a luat în brațe și mi-a zis: „Oh, ți s-a părut bun?“ Din fericire, am intuit la ce se referă și am răspuns: „E grozav.“ „Domnul să te binecuvânteze“, a zis el și a plecat grăbit cine știe unde, prin zloată.
Brown n-a fost singurul care a considerat romanul grozav. Cum relatează Bacheller în cartea sa: „Meritele i-au fost imediat recunoscute. Domnul Talbot Williams, abilul editor de la Philadelphia Press [și viitor decan al Facultății de Jurnalism Columbia] […] s-a rugat de mine să i-l aduc pe Crane la birou.“ Bacheller, pe care Brown îl descrie ca „o persoană veselă, cu păr blond […] care și-a câștigat apoi faima ca romancier“ și care încă de atunci, la doar treizeci și ceva de ani, părea să fie un om cald, cu aer de unchi cumsecade, l-a convins pe Crane să meargă cu el la Philadelphia. „Vestea că ilustrul Stephen Crane venise în vizită s-a răspândit de sus și până jos. Redactori, reporteri, culegători, corectori s-au îmbulzit în jurul lui, să-i strângă mâna. A fost o revelație a autorității geniului.“ Cu doar câteva zile mai devreme, tot Philadelphia Press publicase un articol de Elisha J. Edwards (scris sub pseudonimul „Holland“) care se încheia astfel: „Dacă domnul Crane e atent, fidel bunelor sale intenții, își urmează intuițiile și nu se sinchisește de cei care scriu una sau alta despre ficțiunea americană, e foarte probabil să fie recunoscut în scurt timp ca cel mai influent povestitor american.“
Începea să facă senzație. Desigur, fără mare însemnătate, dar brusc, perspectivele deveniseră promițătoare pentru el, tot mai bune de la o zi la alta, și la scurtă vreme după succesul versiunii trunchiate, de ziar, a Semnului roșu, Bacheller și-a deschis portofelul și i-a împlinit lui Crane dorința îndelung amânată: șansa de a călători. Urma să aibă acces la un cont de cheltuieli pentru deplasări, iar el se obliga să trimită agenției corespondențe din numeroasele sale escale din Sud, Vest și Mexic. Pe 1 noiembrie, Crane a împlinit douăzeci și trei de ani și s-au înțeles să plece la sfârșit de ianuarie, iar până atunci a avut timp să-și caute și alte slujbe provizorii. I-a făcut o vizită lui Ripley Hitchcock, editorul de la D. Appleton and Company care refuzase Maggie, căruia i-a arătat câteva mostre din schițele lui despre New York. Când Hitchcock l-a întrebat dacă are vreun manuscris publicabil de mărimea unei cărți, Crane i-a trimis părți din versiunea serializată a Semnului roșu, iar înainte de a pleca în explorările sale pentru Bacheller, i-a dat întregul roman, în eventualitatea puțin probabilă că avea să fie pe placul său. La un moment dat în timpul celor două săptămâni petrecute în Nebraska, a primit o scrisoare de la Hitchcock în care era anunțat că Appleton dorește să publice cartea.
În sfârșit, avea să se întâmple — și totuși, după atâtea luni de frustrare și dezamăgire, e tare dureros să aflăm că ceea ce azi ni se pare inevitabil (anume că Semnul roșu al curajului a fost publicat, în cele din urmă) era cât pe ce să nu se întâmple, pentru că, așa cum avea să-i mărturisească mai târziu lui Willis Brooks Hawkins, cel mai bun prieten pe care l-a avut la New York în perioada 1895-1896, Crane se simțise atât de descurajat când îi trimisese manuscrisul lui Hitchcock, încât promisese să ardă romanul la următorul refuz.
12
Schițele newyorkeze.
Crane avea nevoie să muncească, iar în primele luni din 1894 a început să găsească de lucru. Ignorat de ziarele newyorkeze după articolul catastrofal despre parada JOUAM din vara anului 1892, a avut norocul să întâlnească omul potrivit în persoana lui Edward Marshall și, chiar dacă acea întâlnire l-a costat o săptămână de chin la pat, poziția lui Marshall de redactor-șef al suplimentului Press de duminică i-a permis să deschidă ușa și să-l reprimească pe Crane în lumea jurnalismului. Marshall era cu doar doi ani mai în vârstă decât Crane și, pe lângă faptul că a avut inteligența de a recunoaște talentul atunci când i s-a arătat, a fost și un aliat generațional, care a înțeles ce aducea nou și original opera lui Crane. La cinci zile după ce Crane a murit într-un sanatoriu din Pădurea Neagră, pe 5 iunie 1900, Marshall a scris pentru New York Herald un articol rezervat, în care i se citește descumpănirea („Moartea lui Stephen Crane — O adevărată nenorocire pentru noi toți“), care se axează mai ales pe experiențele trăite împreună în Cuba în timpul războiului, dar amintește și de prima vizită a lui Crane la Potter Building: „Într-o zi […] un tânăr s-a prezentat în biroul meu cu o scrisoare de recomandare. Era slab — aproape cadaveric. Voia de lucru și a primit. Articolul lui despre panica incendiilor în clădirile cu locuințe ieftine de închiriat — pentru care a primit o sumă ridicol de mică — e unul dintre cele mai bune scrise vreodată de el sau de oricine altcineva. A fost urmat de alte câteva povești uluitor de puternice.“
Marshall a cumpărat cele mai multe articole scrise de Crane în acel an, dar nu pe toate și mai ales nu pe primul, care a fost scris la nimereală și nu la comanda vreunui ziar sau reviste. Redactat în februarie și publicat în numărul din octombrie al revistei Arena, „Oameni în bătaia furtunii“ se ocupă îndeaproape, în detaliu, de ravagiile create de Panică în rândurile muncitorimii vulnerabile din oraș. Cum șomajul continua să crească, iar la orice colț de stradă și pe orice bancă vedeai oameni fără adăpost, New York devenise capitala cozilor la cantina săracilor și la adăposturile sociale. Garland îi sugerase deja lui Crane să scrie despre acele condiții, iar Crane, care era tânăr, nesăbuit și gata de orice provocare, a găsit o ocazie pe 26 februarie 1894. În acea după-amiază, la ora trei, un viscol colosal s-a abătut peste Manhattan, aducând patruzeci și cinci de centimetri de zăpadă și vânturi de peste șaizeci de kilometri pe oră care „au început să formeze imense vârtejuri de zăpadă pe străzi, spulberând-o de pe acoperișuri și trotuare până când trecătorii au ajuns să simtă furnicături și arsuri pe fețe, ca și cum ar fi fost înțepați de o mie de ace. Cei aflați pe străzi își ascundeau gâtul sub gulerul paltonului și înaintau gârboviți ca un neam de bătrâni.“ Crane s-a repezit afară, în viscol, și s-a îndreptat spre Bowery îmbrăcat cu o jachetă subțire și fără palton, în misiunea pe care singur și-o asumase: să stea de strajă în fața ușii încuiate a unei „case caritabile“, unde se adunau oameni fără serviciu, așteptând să se deschidă. Înăuntru, pentru cinci cenți, „oamenii străzii din oraș primeau un pat unde să doarmă noaptea, iar a doua zi de dimineață, cafea și pâine“ și, pe măsură ce lumea continua să vină, s-au strâns unii într-alții într-o masă amorfă de corpuri, ca să se ferească de frig, „cu mâinile îndesate adânc în buzunare, umerii căzuți, scuturând din picioare“ și înghesuindu-se „unul în altul ca oile sub viforul iernii, ținându-și unii altora de cald cu căldura trupurilor“. În scurt timp, Crane a observat că oamenii se împărțeau în două categorii distincte — șomerii de dată recentă și cei care în general nu aveau de lucru (cei din „mediul instabil din locuințele ieftine cu chirie din Bowery“) —, iar muncitorii rămași fără locuri de muncă „erau oameni vădit răbdători, harnici și cumpătați, care la necaz nu au obiceiul să blesteme starea societății, mormăind despre aroganța bogaților și deplângând lașitatea săracilor, ci în astfel de vremuri dau dovadă de o umilință subită, aparte, ca și cum s-ar uita cum lumea merge înainte, lăsându-i pe ei în urmă, și încearcă să-și dea seama unde au dat greș, ce le-a lipsit de au fost astfel înfrânți în acea cursă.“27 Și totuși, în ciuda vremii îngrozitoare și a situației sumbre, Crane a fost impresionat de glumele care circulau în mulțime, pentru că „nu te aștepți să dai peste însușirea umorului într-un maldăr de haine vechi, sub troiene“ și, chiar dacă „vânturile păreau tot mai turbate“ și „zăpada viscolită care se abătea asupra adunăturii de capete împungea ca un cuțit, ca acele […] bărbații se cuibăreau și înjurau, dar nu ca niște ucigași întunecați, ci oarecum în stil american, cu îndârjire și disperare, firește, dar totodată cu un fel de efect secundar miraculos, de nedefinit și mistic, ca și cum catastrofa ar fi avut un oarecare haz“. Bărbații de la capătul cozii, temându-se că erau prea mulți ca să fie primiți când casa avea să se deschidă, se împingeau în cei din față, provocând o reacție în lanț care-i bloca pe cei din frunte, izbindu-i pe primii sosiți de ușa închisă, dar până la urmă a apărut un polițist care a făcut ordine și nu s-au spus cuvinte grele, nu s-au dat pumni, nimeni n-a fost rănit. Se întunecase de mult când ușa adăpostului s-a deschis în sfârșit, iar oamenii au început să se târască înăuntru. „Mulțimea forfotitoare de pe trotuar s-a împuținat încetul cu încetul. Zăpada se abătea cu o persistență necruțătoare asupra capetelor plecate ale celor ce așteptau. Vântul o spulbera de pe caldarâm în vârtejuri albe frenetice și o făcea să clocotească în cercuri deasupra siluetelor ghemuite care intrau una câte una, trei câte trei, la adăpost de viscol.“
Crane, care a stat multe ore acolo, în frig, dârdâind, s-a întors în camera lui din East Twenty-third Street, a mai stat câteva ore să-și scrie articolul de șapte pagini, apoi s-a prăbușit în pat.
A doua zi de dimineață, Linson a trecut să-l vadă:
La sfârșit de februarie s-a stârnit un viscol grozav, iar după o noapte cruntă, l-am găsit pe Steve în pat în vechea clădire a Ligii, arătând descompus și aproape bolnav. Toți ceilalți erau plecați […] A scos de sub pernă un manuscris, mi l-a aruncat și s-a vârât iar în așternut, să se uite la mine. Era bucata aceea clasică despre sărăcie, „Oameni în bătaia furtunii“ […] Știam că ieșise în acea seară și eram nerăbdător să văd cum se descurcase, dar în niciun caz nu mă așteptasem să-l găsesc atât de epuizat.
Linson l-a întrebat apoi: „De ce nu ți-ai pus vreo două, trei bluze de corp pe tine, Steve?“ Răspunsul lui Crane, care a venit prompt, fără ezitare, poate fi interpretat ca o glosă despre crezul lui profund de scriitor: „Cum aș fi putut ști ce simt amărâții ăia dacă mie mi-ar fi fost cald?“