În octombrie, când s-a întors […] a început să-și caute de lucru. La sfârșitul unei zile întunecoase, ploioase și reci a venit să mă vadă, ud leoarcă, tremurând și tușind — total la pământ. Trecuse pe la [Edward] Marshall, care refuzase să-l angajeze la World pentru că era convins că munca haotică de jurnalist avea să dăuneze imaginației sale scriitoricești geniale, dar se oferise să cumpere articole speciale de la el. Steve n-avea cei cinci cenți pentru tramvai — era prea mândru ca să-i spună asta lui Marshall —, așa că o luase pe jos prin potop de la sediul World până pe 23rd street — fără palton și chiar fără un chior în buzunar. Să facă pneumonie și alta nu. L-am culcat în patul liber pe care-l aveam și într-o săptămână s-a pus pe picioare, era aproape ca nou.
Era a doua oară în acel an când i se întâmpla așa ceva. Mai întâi se udase leoarcă stând afară, sub fereastra întunecată a lui Lily, apoi parcurgând pe jos drumul lung până acasă, alegându-se cu o răceală gravă, de durată, care-l țintuise la pat, iar apoi aproape că făcuse pneumonie și zăcuse în pat o săptămână întreagă pentru că i se păruse prea umilitor să cerșească cinci cenți de la Marshall, un om decent și foarte respectabil care s-a ținut de cuvânt și în 1894 a publicat cea mai mare parte dintre numeroasele schițe despre New York ale lui Crane, pentru ca mai târziu să trăiască alături de el aventuri cumplite, amândoi relatând din Cuba în timpul Războiului Hispano-American, dar deocamdată vreau să mă aplec mai atent asupra celor cinci cenți, care au o însemnătate aparte în acest moment al poveștii lui Crane și spun multe despre părerea despre sine și despre felul cum avea de gând să se raporteze la alții, mai ales la propria sa familie și la fratele său, Edmund, care a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să-și ajute fratele mai mic și prăpădit, oferindu-i în primul rând casă și masă în locuința sa de lângă Paterson, dar și mici sume de bani, atât cât își permitea, dar oricât de mult ar fi depins mezinul de inima generoasă a fratelui său, îi era în același timp rușine că are nevoie de acel ajutor și-și făcea un titlu de mândrie din a încerca să reducă micile daruri la minimum, chiar dacă asta îi provoca multă suferință. Un stoicism militar învelit în zdrențele lui boeme. Un cod al existenței sau poate un test al existenței bazat pe onoare, încăpățânare, tăcere. Cum notează William treizeci de ani mai târziu:
Fratele meu, Edmund, spune următoarea poveste […] Pe când Stephen aduna impresii din Bowery, i-a spus fratelui meu, care lucra pe Beekman St: „Ed, dacă vin vreodată la tine și-ți cer cinci cenți, să nu-mi dai mai mult.“ După câteva zile, Stephen a apărut în fața lui gârbov, îmbrăcat ponosit, cu o mutră înfometată și oropsită și a cerut cinci cenți, pe care Ed. i-a dat, fără să spună un cuvânt. Altceva n-au discutat.
Cinci cenți făceau diferența între a mânca și a nu mânca, pentru că, pe atunci, birturile din New York obișnuiau să ofere un prânz cald pe gratis dacă făceai rost de cei cinci cenți pentru o bere și, așa cum consemnează Lawrence în memoriile sale, prânzul gratuit oferit de micul birt de la colțul străzii era de multe ori singura masă a lui Crane dintr-o zi întreagă. Ceva mai târziu, Crane a ajuns să locuiască într-o cameră din clădirea Ligii Studenților la Arte, împărțind o chirie de paisprezece dolari pe lună cu trei artiști vizuali, iar Nelson Greene (unul dintre colegii de cameră) i-a povestit lui Schoberlin în 1947 că „toți patru eram uneori atât de lefteri, că sâmbătă dimineață mai aveam doar doi dolari. Pe care-i investeam într-un pachet mare de cârnați, pâine de secară, cafea și lapte condensat, cu care rezistam cele două zile.“ Alt coleg de cameră, R.G. Vosburgh, își amintește, într-un articol publicat în 1901 în Criterion, cu titlul „Clipele cele mai negre din viața lui Stephen Crane“, că regimul lor alimentar consta în „două mese sărăcăcioase pe zi, o chiflă sau două la micul dejun și o cină cu salată de cartofi și cârnați, totul perpelit pe mica sobă care încălzea camera, dar de cele mai multe ori consumat rece, pentru că nu erau cărbuni pentru sobă.“ Greene comentează ceva mai general că „din cauza sărăciei și a neglijenței, Crane nu mânca sănătos. Avea dinții stricați — foarte stricați —, dar nu se ocupa de ei — în principal din cauza sărăciei […] Dinții, viața dezordonată și felul în care-și nesocotea sănătatea și alimentația erau motive de profundă îngrijorare pentru noi — ca prieteni, îl îndemnam să aibă mai multă grijă de propria-i persoană, dar el nu se sinchisea. Cred că aceste lucruri au contribuit la moartea lui prematură.“ Helen R. Crane a mers și mai departe decât Greene cu speculațiile: „Pentru mine, nu încape îndoială că unchiul meu a cunoscut foamea și lipsurile. Asta înainte să-și dea seama că nu poți închide robinetul ca să oprești aceste lucruri neplăcute după bunul plac. N-avea […] idee că pot cauza atâta suferință.“
Vosburgh: „Când s-a întors de la Lakeview [1893], purta cizme de cauciuc, neavând pantofi.“
Crane către Hamlin Garland (18 aprilie, 1894): „N-am putut veni să te vizitez din cauza mai multor probleme ciudate — în primul rând, îmi ies degetele dintr-un pantof și nu m-am mai arătat în lume atât de des cum aș fi vrut.“
Helen R. Crane: „Hainele îi duhneau veșnic a tutun și usturoi […] Nu avea niciodată cămăși curate […] Vechea lui manta gri ar fi fost foarte bună să speli cu ea pe jos în grajd, dar nu și pentru altceva. Avea mâini mici și fine, dar mereu îngălbenite de la țigări, iar părul — pe ăsta-l purta în voia vânturilor trecute.“
Sau, cum i-a spus Crane lui Linson la un moment dat în acea perioadă: „Dac-aș avea un costum nou, aș simți că viitorul nu-mi mai scapă din mână — e ridicol, dar nu-mi vine să râd.“25
Cei patru tineri care împărțeau camera cu paisprezece dolari pe lună dormeau într-un pat dublu și într-o ladă de cărbuni, trei în pat și unul în ladă, îmbrăcați din cap până-n picioare pentru că era foarte frig și schimbând pozițiile prin rotație în fiecare noapte: marginea din afară, mijloc, marginea dinspre perete, cutia, apoi iar marginea din afară și așa mai departe. Din câte povestește Vosburgh, își «puneau» resursele la comun, iar primul care se trezea era de obicei cel mai bine îmbrăcat pe ziua aceea“. Când vreunul dintre ei avea un interviu pentru o slujbă sau alt plan de a câștiga bani, „i se încropea ținuta cea mai prezentabilă posibil“. În puținele seri când se întâmpla ca unul sau mai mulți dintre ei să fie în bani, mâncau împreună la un restaurant zgomotos și ieftin de pe Sixth Avenue care se numea Boeuf-à-la-Mode — rebotezat de ei „Buffalo Mud“. La urma urmei, erau tineri și optimiști și, oricât ar fi strâns cureaua, tot le rămânea energie „ca să discute și să se contrazică pe teme de literatură, politică, artă, religie — de toate“ (Greene) și pentru autoironie.
Crane dormind în patul comun din clădirea Ligii Studenților la Arte, 1893 sau 1894
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII VIRGINIA)
Odată, când l-a vizitat pe Linson în atelierul său de pe West Thirtieth Street, Crane a scris la repezeală o poezie plină de umor despre stomacul său gol și portofelul său la fel de gol. Imediat după ce a terminat-o, a mototolit-o și a aruncat-o la coșul de gunoi, dar Linson a recuperat-o, a netezit-o și a păstrat-o pentru posteritate. Purtând deasupra legenda „Mi-aș vinde pașii spre mormânt la zece cenți bucata, dar cinstea mi-e credință“, pare scrisă de stafia lui François Villon și poate fi considerată un imn al acelor ani dificili pentru Crane.
O, pungă firavă, geaba gura o deschizi
Ca un ștrengar înfometat
Căci să te satur nu mi-e cu putință
Obrajii-ți sunt veșnic livizi
Tu, care nu știi ce-i mândria
Degeaba cați la mine cu dorință
De parc-ai fi nedreptățită
Zâmbești stins a neputință
Și mă acuzi cu burta-ți goală
Știi că mi-aș vinde pașii spre mormânt
Dar cinstea mi-e credință
Ha! Nu privi cu lăcomie
Nu-mi spune ce de rele-am săvârșit
Nicio stafie nu ne poate chinui
Prea slabi am fost pentru a păcătui
Ce, mincinoaso? M-am răsculat eu când erai de aur doldora?
Nu te-am lăsat să te îndopi în voia ta?
Drăcoaică brună, ești plină de minciună ca de avuție,
Când intră una, cealaltă iese.
Așa arăta groapa în care căzuse Crane în primăvara anului 1893. Dacă nu abandona temporar frumosul război și nu scria ceva care să se vândă, avea să piardă războiul, pentru că dacă un scriitor nu câștigă destui bani ca să mănânce, atunci nu poate scrie și, în cele din urmă, poate că nici nu mai poate trăi. Așadar, Crane era pe deplin dispus să mai renunțe la principii și să producă ceva vandabil. Cine să i-o ia în nume de rău că cedează în fața presiunilor contextuale? Era prea slab pentru a păcătui, punga îi era firavă, iar dacă reușea să iasă din groapa pe care singur și-o săpase, avea să se repună pe picioare și să reia asaltul. O poveste despre Războiul Civil părea să fie un pariu sigur, un proiect solvabil. Războiul se încheiase în urmă cu douăzeci și opt de ani, dar americanii din toată țara îl readuseseră în discuție, cărțile, articolele și memoriile despre război erau din ce în ce mai populare și, cum Crane era interesat de armată, de ce să nu ticluiască o poveste de aventuri pentru publicul larg care să-l țină cu sufletul la gură, un romănaș convențional, de duzină, despre eroism tineresc pe câmpul de bătălie, ca să-și umple buzunarele? În orice caz, ăsta a fost planul, numai că în curând planul de a se vinde s-a întors împotriva lui. Cum i-a spus bunului său prieten Louis Senger, lunganul din povestirile despre Sullivan County: „Inițial mi-am propus să scriu o carte de consum, în genul celor după care se dau în vânt școlarii — îți sună cunoscut. Ei bine, deși n-am vrut, a început să mă intereseze chestiunea și n-am putut, n-am putut. A trebuit s-o fac în stilul meu.“
A făcut-o în stilul lui, iar rezultatul este unul dintre cele mai durabile romane americane ale secolului al XIX-lea — singurul roman despre Războiul Civil care are relevanță și azi. Chiar dacă americanii nu mai știu azi nimic altceva despre Stephen Crane, se vor găsi câteva milioane care să vă spună că e autorul Semnului roșu al curajului, chiar dacă nu știu că era doar un puști abia trecut de douăzeci de ani.
11
În cele douăzeci și cinci de luni scurse de la prima lui întâlnire cu Linson, la începutul lui ianuarie 1893, și până la plecarea în Nebraska la sfârșitul lui ianuarie 1895, lui Crane i s-au întâmplat atâtea, încât e greu să ținem pasul cu el. Lipsurile materiale au continuat să-i macine trupul „slab — aproape cadaveric“, cum l-a numit Edward Marshall, dar după anul greu și sterp care a fost 1893, au devenit mai puțin arzătoare în 1894, iar el a continuat să scrie indiferent ce s-ar fi întâmplat, să scrie încet și sigur cu scrisul lui mare și egal, producând o operă uluitoare, în toate formele posibile: primul său roman, cea de-a doua nuvelă, câteva povestiri, cele șaizeci și opt de poezii din Călăreții negri, optsprezece schițe publicate în ziare și un articol lung într-o revistă. Pentru claritate, voi vorbi rând pe rând despre diferitele sale activități, dar ar trebui să ne aducem aminte că toate au avut loc în același timp, de multe ori de pe-o zi pe alta — și, din când în când, mai multe în aceeași zi.
Mai întâi: lucrul la Semnul roșu al curajului.
Bătălia de la Chancellorsville îi era cunoscută lui Crane încă din copilărie. Unul dintre unchii săi, Wilbur Fisk Peck, unul dintre puținii membri ai clanului Peck care n-a devenit preot metodist, a participat ca medic la acea confruntare brutală, soldată cu aproape douăzeci de mii de morți sau răniți. Crane i-a moștenit sabia, care a devenit parte din uniforma pe care a purtat-o ca locotenent și, mai apoi, căpitan de instrucție la Claverack, iar unul dintre profesorii lui de acolo (de istorie și oratorie) fusese preot militar al Regimentului 34 de voluntari din New York, număr despre care se presupune că ar fi dat naștere Regimentului 304 fictiv din roman. Însă adevărata grupare care probabil că l-a inspirat pe Crane a fost Regimentul 124 de voluntari al statului New York, cunoscut ca „Orange Blossoms“ (pentru că membrii săi veneau din districtul Orange, mulți din Port Jervis), care a luptat la Chancellorsville în acele zile sângeroase din primăvara anului 1863. Majoritatea veteranilor din Port Jervis care supraviețuiseră bătăliei trăiau încă la începutul anilor 1890, iar Crane a vorbit cu ei și le-a pus întrebări, trăgându-i de limbă cât a putut. După cum observă Lawrence, „Ani întregi i-a tot descusut pe veteranii Războiului Civil, ca să le afle amintirile, experiența traiului de zi cu zi în armată, și știa mai multe despre război așa cum e trăit de soldatul de rând decât majoritatea istoricilor.“
A urmat întâlnirea întâmplătoare cu Corwin Knapp Linson, de unde i-a și încolțit spontan ideea de a scrie cartea. Linson, care era mai mare decât Crane cu șapte ani, era un pictor și ilustrator care petrecuse o lungă perioadă în Franța, ca student la Académie Julian și École des Beaux-Arts, și-l întâlnise pe Paul Gauguin în colonia artistică din Pont-Aven, Bretania. Era și vărul lui Louis Senger și, într-o după-amiază din ianuarie 1893, când în oraș ningea zdravăn, Senger l-a luat cu el pe Crane într-o vizită la atelierul lui Linson de la intersecția sud-vestică dintre Broadway și Thirtieth Street. „Crane și-a lepădat pelerina lungă de ploaie“, notează Linson în cartea sa, „ceea ce l-a împuținat surprinzător de mult, lăsând la iveală o siluetă mai degrabă plăpândă, de statură medie, dar cu proporțiile armonioase și ținuta unui sportiv.26 Chipul lui, subțire, dar nu slab, era completat de o claie blonzie pe care încă nu o îmblânziseră nici convențiile, nici vanitatea. Umbra greu de deslușit a unei mustăți abia răsărise deasupra unei guri care zâmbea cu o franchețe fermecătoare.“ La început, Crane a tăcut rușinat, fumând și ținând „țigări stinse“ între degete, dar când Senger i-a propus cordial vărului său să le arate câteva dintre lucrările lui, „rezerva lui Crane a început să se risipească“ și cei trei bărbați au legat o conversație despre Port Jervis, redactorii-șefi ai unor reviste și multe alte subiecte — până când (alt moment jenant) Senger a scos cel mai recent număr din Cosmopolitan și i-a arătat vărului său „Un cort în agonie“, povestioara lui Crane proaspăt publicată, pe care Linson a citit-o cu plăcere în timp ce Crane s-a străduit să se facă nevăzut retrăgându-se la celălalt capăt al canapelei. La plecare, Crane s-a ridicat și a spus: „Pe curând“, la care Linson i-a răspuns: „Dacă vrei, poți să vii să dormi aici, e o casă deschisă.“
Crane a revenit și în scurt timp s-a cufundat în colecția de numere vechi din Century Magazine a lui Linson, unde din noiembrie 1884 și până în noiembrie 1887 fusese publicată o serie intitulată „Bătălii și comandanți din Războiul Civil“, un proiect colosal reluat mai târziu sub forma mai amplă a unei serii de patru volume cartonate. Linson cumpărase revistele ca să studieze lucrările altor ilustratori și, în timp ce el stătea în fața șevaletului, pictând sau desenând, afară ploua sau ningea, iar străzile din centrul orașului răsunau de larma traficului, Crane stătea tolănit pe canapea, parcurgând aceste materiale timp de mai multe zile, atras mai ales de relatările soldaților care luptaseră la Chancellorsville. După Linson, singura sa observație din acele momente a fost: „Mă mir că niciunul dintre băieții ăștia nu spune în fragmentele astea cum s-a simțit. O țin întruna cu faptele lor, dar sunt lipsiți de emoție ca niște pietre.“ Le-a luat la rând număr cu număr, aruncându-le pe podea pe cele citite, iar când în sfârșit a terminat, i-a mulțumit lui Linson pentru „răbdarea încântătoare“ și a ieșit din atelier, fără să se obosească să pună revistele înapoi pe rafturile bibliotecii.