Ocupația lui Jimmie […] era să stea la colț de stradă și să privească lumea perindându-se, visând vise roșu-sângerii când vedea trecând femei frumoase. Amenința omenirea la intersecția străzilor.
La colțuri de stradă, era înăuntrul vieții, parte din ea. Lumea își urma cursul, iar el era acolo ca s-o vadă […]
După o vreme, rânjetul i se lăți, întinzându-se dușmănos asupra tuturor lucrurilor. Deveni atât de crâncen, că nu mai credea în nimic.
După moartea tatălui său, devine camionagiu. Disprețuind aproape pe toată lumea, mai ales pe „creștinii ostentativi“ și pe bogătași, fără să se teamă „nici de diavol și nici de conducătorul societății“, își găsește în polițiști o nouă țintă pentru resentimente, împroșcându-i cu blesteme în timp ce-și conduce camionul tras de cai prin „tumultul și zarva străzilor din centru“, dar uneori, când exagerează, polițiștii „urcă la el, îl dau jos de pe capră și-l bat“. Se amestecă și în conflictele care se iscă între ceilalți camionari în plină aglomerație, provocându-le uneori chiar el, și nu o dată e arestat pentru încăierare. Spre sfârșitul capitolului, aflăm că „începuse să fie arestat“ de când era un băiețel și acumulase un cazier bogat, nu doar pentru că se bătuse cu alți camionari, ci și pentru „diverse încăierări“, conflicte de cârciumă, iar o dată „pentru că bătuse un chinez“. Apoi: „Două femei din părți diferite ale orașului, fără a ști câtuși de puțin una de alta, îi cauzau mari neplăceri izbucnind simultan, la intervale fatidice, în jelanii despre căsătorie, ajutor și prunci.“
Un singurul lucru îl impresionează, îl sperie, un singur lucru din toată lumea îi impune venerație și respect și de fiecare dată când lucrul acela îi iese întâmplător în cale în timp ce străbate huruind orașul cu camionul său tras de doi cai, Jimmie se supune puterii sale și se dă la o parte din drum.
Păstra cu sfințenie în inimă un vehicul al pompierilor ca pe o grozăvie pe care o iubea cu devotament distant, de câine. Se mai auzise ca așa un vehicul să răstoarne tramcare. Caii aceia care săreau, scoțând scântei din caldarâm în avântul lor, erau creaturi demne de inefabilă admirație. Zăngănitul clopotului îi străpungea pieptul ca zgomotul unui război din amintire.
Jimmie e un golan. Nu cu totul lipsit de inimă, nu cu totul incapabil să manifeste câte un licăr de emoție sinceră atunci când aștrii se aliniază pe cer așa cum trebuie, dar asta se întâmplă prea rar și prea puțin pentru a contrazice portretul pe care Crane i-l face în al patrulea capitol, și aproape tot ceea ce face pe parcursul romanului confirmă acuratețea acestei disecții. La fel ca toate celelalte personaje ale cărții, cu o singură excepție, suferă de tripla boală violență- ipocrizie-autocompătimire și, odată ce acești microbi îți pătrund în organism, nu te vei lecui niciodată. Iat-o pe mamă. Ne e prezentată din nou la începutul celui de-al cincilea capitol: doamna Johnson, rămasă văduvă, a devenit bețiva cartierului, după ce „căpătase asemenea faimă, că-și făcuse cunoștințe la judecătorie cu care putea schimba oricând o vorbă“ și de fiecare dată când era adusă în fața tribunalului, „asalta Curtea cu justificări volubile, explicații, scuze și rugăciuni“. Aceeași femeie, doar că și mai decăzută. Stăpânește în continuare peste propria-i gospodărie ca membrul ei cel mai bolnav, o regină dementă, gălăgioasă, care nu ține deloc la copiii ei, ci doar la propria persoană, dar Jimmie e acum capul familiei, iar ea a devenit o glumă în ochii lumii.
Doar Maggie e neatinsă de virus. Doar Maggie e ferită de boala care-i macină pe ceilalți, dar de ce, asta nu e niciodată explicat, nici măcar pomenit. Crane o oferă în chip de sacrificiu. Cartea n-ar mai fi aceeași carte fără ea și totuși victima care stă în centrul acțiunii are puține de spus, cea mai mare parte din timp fiind mută. Avem acces la gândurile ei, dar Maggie e lipsită de apărare în fața celor care, în cele din urmă, o distrug, și, pentru că nu se poate apăra, nu poate vorbi — sau, pentru că nu poate vorbi, nu se poate apăra. În orice caz, simțim de la bun început că e condamnată. Capitolul cinci începe cu aceste paragrafe:
Fata, Maggie, înflorise în noroaie. Crescând, se transformase într-una dintre cele mai rare și mai uimitoare zămisliri ale unui cartier cu locuințe mizere, o fată frumoasă.
Prin vene nu părea să-i curgă nici strop din ticăloșia din Rum Alley. Spre nedumerirea filosofilor de la etajele de sus, de jos și de la același etaj.
Pe când era copilă și se juca și se bătea cu golănașii de pe stradă, mizeria o ascunsese. Înveșmântată în zdrențe și jeg, trecuse neobservată.
Veni însă o vreme cânt tinerii din cartier începură să-și spună: „Fetișcana aia, Johnson, nu-i chiar slută.“ Cam în aceeași perioadă, frate-său îi atrase atenția:
— Mag, ascultă aicea! Vezi? Ian să pui mâna la muncă sau să te duci dreacu’ în iad!
Așa că ea se duse la muncă, îngrozită, ca orice femeie, de iad.
Printr-un noroc, se angajă într-un loc unde se făceau gulere și manșete. Primi un scăunel și o mașină într-o încăpere unde ședeau douăzeci de fete, toate galbene de nemulțumire, în diverse nuanțe. Toată ziua stătea pe scăunel și apăsa pedala mașinii, cosând gulere […] Noaptea se întorcea acasă, la mama ei.
O clipită mai târziu, în apartament intră Peter și povestea demarează. E același Pete care întrerupe bătaia cu pietre din primul capitol, împielițatul rânjit de șaisprezece ani devenit un barman arogant și fercheș, ale cărui haine par „arme bune de omorât“. Îl reîntâlnise recent pe Jimmie și vine să-l ia pe tânărul Johnson și să-l ducă în Brooklyn, la un meci de box. Maggie îl vede pe Pete șezând la masă, cu picioarele bălăbănindu-se comod sub el, e impresionată de hainele lui țipătoare și de siguranța lui de sine debordantă și trage concluzia că „trebuie să fie un barman foarte elegant și fermecător“. Când acesta începe să i se laude lui Jimmie cu satisfacția pe care o încearcă atunci când dă afară din cârciumă clienți beți, ea e și mai impresionată, spunându-și că „e idealul de amorez“. Crane adaugă apoi: „Gândurile ei vagi căutau mereu ținuturi îndepărtate […] [și] pe sub copacii grădinilor ei din vis se plimba mereu un iubit.“ Observând-o în sfârșit pe Maggie, Pete o privește și comentează: „Auz’, Mag, m-ai dat gata. Ești bucățică a-ntâia“, apoi, conștient că ea îl ascultă cu atenție, își duce laudele la un nou nivel cu această povestioară duioasă despre pornirile sale binevoitoare față de semenii săi:
— Eram pân oraș și văd pe unu’, un nărod, zise el. Io mergeam la un preten. Când să transversez strada, nărodu’ intră drept în mine, la care se-ntoarnă și face: „Bă, haimana obraznică“, cic-auz la el. „O, vai“, io de colo, „o, vai, ia mai du-te dracu’ și scutește-ne“, chiar așa i-am zis. ’nțelegi? „Du-te dracu’ și scutește-te“, fix așa. La care-i sare muștaru’ lu’ gagiu’. Face că-s un dărbedeu de doi bani, d-astea, și face cică-s osândit pe veci și d-astea. Io de colo: „Nu zău! Îs pe dracu’“, zic. „Îs pe dracu’“ și d-astea. Și-i arz una. ’nțelegi?
Dur, am spune. Suficient de dur ca să pună pe fugă chiar și cea mai curajoasă fată, dar relatarea lui Pete despre ciocnirea cu nărodul (un nărod bogat, se presupune) nu face decât să adâncească fascinația pe care o exercită asupra lui Maggie. „Iată un bărbat formidabil, care desconsideră puterea unei lumi pline de pumni. Iată un om care disprețuiește puterea înveșmântată în tupeu; unul ai cărui pumni puteau răsuna sfidător în fața legii de granit. Un cavaler.“
Pete e un cavaler, iar Maggie e o domniță în pericol, tânjind după cavalerul care s-o salveze din temnița slujbei jalnice la fabrică și s-o ducă într-un loc unde „delușoarele cântă laolaltă dimineața“.
Madame Bovary, care se hrănea cu iluzii din romane sentimentale ieftine, s-a otrăvit cu acele cărți la fel cum Don Quijote și-a pierdut mințile din cauza lecturilor sale. Nu știm dacă Maggie urmase vreo școală (nu ni se spune) sau dacă poate măcar citi o carte, dar impulsurile ei nu diferă de cele ale mai nobilei Emma Bovary și, chiar dacă viața ei e lipsită de cărți, imaginația îi e hrănită de povești — basme dintre cele mai subțiri, vise la fel de puțin solide ca norii.
Astfel începe ritualul curtării, pe care Crane îl prezintă într-o serie de episoade din ce în ce mai tulburătoare, pe măsură ce idila se îndreaptă, inevitabil, spre prăbușire, însoțindu-i pe frumoasa fată din mahala și pe barmanul galant în nopțile și după-amiezile petrecute împreună în diferite săli de spectacole și teatre (totul descris în culori vii, mai ales identificarea lui Maggie cu eroinele din melodramele pe care le vede — noi basme la care să viseze), la o expoziție de curiozități din Bowery, să caște gura la șirurile de „monștri blajini“ (Maggie le privește cu „venerație“ diformitățile și-i consideră „un fel de trib ales“), la Menajeria din Central Park, unde Pete îndeamnă o maimuță „să se lupte cu maimuțele mai mari“ și la Muzeul de Artă (Metropolitan), unde Maggie privește în jur și spune „Așa ceva nu se poate“. Cavalerul pregătește terenul pentru a o cuceri pe domnița inocentă, care nu bănuiește nimic, dar chiar dacă idila e în plin avânt, Crane tratează cu toată discreția partea ei fizică, iar singurul sărut pomenit vreodată e cel pe care Maggie nu i-l dă lui Pete după prima lor seară împreună. Chiar dacă ni se spune doar ocolit sau doar ni se sugerează, Maggie cedează până la urmă farmecelor necioplite ale pretendentului ei. În urma acestui pretins păcat, e alungată din apartamentul familiei de către mama și fratele ei, renunță la slujba de la fabrică și se mută cu Pete (ceea ce nu se spune niciodată în text, dar ni se sugerează foarte limpede). Idila e încă în faza ascendentă, iar Maggie nu se rușinează deloc de schimbarea din viața ei, chiar dacă nu s-a rostit niciodată cuvântul „căsătorie“. „Viața ei îi aparținea lui Pete, pe care-l considera vrednic de această însărcinare. Niciun fel de teamă nu o tulbura câtă vreme Pete o adora așa cum spunea în acel moment că o adoră. Nu simțea că ar fi o femeie rea. Alta mai bună nici nu văzuse vreodată.“ La doar trei săptămâni după asta, Sir Pete începe deja să se sature de domnița lui și de „dependența ei de cățeluș“ față de el. Când o fostă iubită reintră pe neașteptate în viața lui, o prostituată arătoasă, sigură pe ea, pe nume Nellie, descrisă de Crane ca „o femeie strălucită și îndrăzneață“, bărbatul îi întoarce spatele lui Maggie și uită de ea — ca și cum nici n-ar fi existat. Nici măcar nu se simte vinovat pentru asta. Ca toți suferinzii de acea triplă boală, e un maestru al iertării de sine, căci dogma celor care sălășluiesc în întuneric a rămas aceeași de-a lungul veacurilor. Orice aș face se justifică — pentru că eu sunt cel care o face.
E o întorsătură tragică pentru Maggie, dar tragedia mai profundă și încă și mai cruntă din carte nu e felul în care Pete o seduce și o abandonează, ci inima implacabilă a maică-sii, un sloi de gheață care dogorește de ură în pieptul ei, și pentru că Mary Johnson e o femeie făcută din foc și gheață, se întoarce fără să șovăie împotriva fiică-sii, denunțând-o ca progenitură a diavolului. La urma urmei, ce vor spune vecinii? Un gest cât de mărunt de compasiune ar fi salvat-o pe Maggie, dar nici ea, nici Jimmie nu sunt destul de puternici pentru a se opune capriciilor tiranice ale matriarhei sau pentru a ține piept acceselor ei de fățărnicie la beție, și singura dată când dezgustul lui Jimmie dă pe dinafară într-o sfidare directă, el și maică-sa se iau la trântă în apartament și „se luptă ca gladiatorii“. Așa cum observă Maggie într-unul dintre capitolele anterioare: „Lumea pare să se fi purtat tare urât cu această femeie, iar ea se răzbună amarnic pe orice fărâmă a lumii îi e la îndemână. Distruge mobila ca și cum în sfârșit și-ar căpăta drepturile.“ Femeia rampant distruge mobila și se bate cu fiul ei, dar niciodată nu ridică mâna asupra lui Maggie. O omoară însă cu vorbele — și apoi fără vorbe, o lovitură fatală. Cine, spune ea, „s-ar gândi că o fată așa de rea poa’ să crească în neamu’ nostru“.
Respinsă de mamă și de frate, apoi respinsă pentru ultima dată de Pete, ale cărui ultime vorbe pentru ea sunt: „O, mai du-te dreacu’“, Maggie iese din cârciumă și rătăcește pe străzi, atât de uluită de ce i se întâmplase, încât singura întrebare care-i vine în minte este „Cine?“. Nu ce sau cum sau când — cine, pentru că de când și-a pierdut reperele și nu mai are unde să se ducă, a început să dispară din ea însăși, ca și cum s-ar dizolva într-o pată informă de nimic. La un moment dat, îi iese în cale un bărbat solid, care poartă „pălărie de mătase și haină neagră sobră“, în care recunoaște un preot. „Fata auzise chemarea Domnului și hotărî să se apropie de acel om“, dar trimisul lui Dumnezeu, radios, cu aer binevoitor, se ferește de ea cu „o mișcare convulsivă“ și-și vede de drum, preferând deci să-și salveze respectabilitatea în loc să încerce să-i salveze sufletul, „căci de unde-ar fi putut să știe că-n fața lui se afla un suflet care avea nevoie de salvare?“
Următorul capitol începe cândva după câteva luni. Maggie, care „îngroșase rândurile sulemenitelor orașului“, e afară într-o noapte umedă, când publicul se revarsă din teatre pe trotuarele „măturate de furtună“. Capitolul are doar trei pagini, dar e cel mai bun din carte, un tur de forță în care o idee genială ca formă se combină cu o execuție aproape perfectă, reușind să transmită, în doar câteva tușe minimale, viața cruntă, solitară, a unei fete a străzilor. Dând dovadă de excelentă cunoaștere morală, dar și de un excelent discernământ artistic, tânărul autor se ferește să pomenească numele lui Maggie atunci când vorbește despre ea în cele trei pagini. Identitatea i-a fost ștearsă de noua ei chemare, s-a transformat într-o făptură anonimă, aproape inexistentă, un nimeni care nu mai merită demnitatea unui nume, așa că de la început și până la sfârșit e numită pur și simplu „fata“. Iar Crane nu-și ia nici libertatea de a ne spune ce gândește ea, așa cum făcuse în capitolele precedente, la fiecare apariție a fetei. Imaginile lucrează în locul lui și, cum acele imagini sunt transpuse în cuvinte cu atâta precizie, intrăm într-o stare de vigilență vizuală sporită, de ultra-vizualitate, ca să zicem așa, iar efectul, cum sugeram ceva mai devreme, e straniu de cinematografic. Un film implauzibil și anacronic rulează brusc în fața ochilor noștri și, în timp ce Maggie pornește în marșul ei lent spre moarte, noi o urmăm ca și cum am reconstitui viața ei pe stradă printr-o serie de unsprezece salturi de montaj, o vedem trecând de la un potențial client la altul, unul mai ponosit și mai sărac decât cel de dinainte, fiecare stradă pe care merge e mai întunecoasă și mai sinistră decât cea de dinainte, și nu e important dacă lucrurile se întâmplă toate într-o noapte sau într-o succesiune de mai multe nopți, pentru că trăim în Prezentul imaginilor descrise de Crane, așa cum și filmele sunt trăite întotdeauna în Prezent, indiferent de salturile înainte, în viitor, sau înapoi, în trecut, și iată-l pe primul potențial client al nopții, „un tânăr înalt care fumează o țigară cu aer trufaș“, cu o crizantemă la butoniera smochingului, care pare mai întâi plictisit, apoi interesat, pentru ca într-un final să-și piardă interesul atunci când fata se apropie și vede că nu e „nici nouă, nici pariziană, nici teatrală“, după care paragraful se încheie și Crane sare imediat la următorul bărbat, „un gentleman voinic, cu niște mustăți pompoase de filantrop“, a cărui spinare lată „rânjește disprețuitor“ către fată când trece pe lângă ea, apoi la următorul, „un bărbat la costum, pe care l-a apucat noaptea pe drum“ și care o lovește accidental în umăr, își cere scuze, apoi îi spune „Țin-te bine, fătucă“ și pleacă grăbit încotro are drum, apoi la următorul, „un tânăr cu pardesiu subțire și melon“, care-i întoarce privirea cu un zâmbet batjocoritor, spunând: „Ei, haide, fătucă, doar nu vrei să spui că m-ai luat de fermier?“, apoi la următorul, „un muncitor […] cu niște pachete sub braț“ care răspunde prietenos remarcilor ei (neconsemnate pe pagină), observând: „E o seară plăcută, nu-i așa?“, apoi la următorul, „un băiat […] trecând grăbit cu mâinile îndesate în palton“, care zâmbește și el ca răspuns la zâmbetul ei, apoi îi face cu mâna de la revedere, spunându-i că poate în altă seară, apoi la următorul, „un bărbat beat, clătinându-se în calea ei“, care răcnește „N-am bani, ce naiba“, apoi la următorul, „un bărbat cu fața pătată“, apoi la următorul, „o făptură zdrențăroasă cu ochi alunecoși, injectați, și mâini negre de murdărie“. Apoi, la următorul salt, fata merge singură, intrând „în bezna ultimei străzi“. Chiar înainte să ajungă la râu, vede „o siluetă uriașă“ înălțându-se în fața ei, nu departe.
Apropiindu-se, băgă de seamă că era un grăsan uriaș, îmbrăcat cu niște haine rupte și soioase. Părul cărunt îi atârna pe frunte. Ochii lui mici, încețoșați, ce scăpărau dintre colacii imenși de grăsime roșie, lunecară cu poftă peste chipul ridicat al fetei. Bărbatul râse, iar dinții lui înnegriți, strâmbi, luciră pe sub o mustață cenușie, căruntă, din care picurau stropi de bere. Tremura ușurel și se zgâlțâia din tot corpul ca o meduză moartă. Chicotind și aruncând ocheade lacome, o urmă pe fata din legiunea rușinii.
Ce se întâmplă apoi e un mister total. Crane omite acțiunile dintre sfârșitul acestui paragraf și începutul următorului, fără să povestească deloc ceea ce s-ar fi putut întâmpla sau nu, preferând să sară la imaginea finală a capitolului. Rămâne un gol, iar cititorul se vede nevoit să completeze singur povestea morții lui Maggie. Oare o ucide creatura hidoasă, cu înfățișare de gargui? Sau își curmă singură viața, înecându-se în râu? Imposibil de spus. Singura noastră certitudine e că Maggie a murit și că moartea ei a avut loc în afara cadrului sau, mai exact, în spațiul dintre două fraze, și e cu atât mai revoltătoare pentru că trebuie să ne-o imaginăm singuri. E adevărat că Maggie și creatura sunt încă prezenți în primele cuvinte de după saltul final — dar ce se întâmplă apoi?
La picioarele lor, râul părea colorat într-un negru funest. De la vreo fabrică ascunsă venea o strălucire urâtă, galbenă, care lumină preț de-o clipă apele ce plescăiau oloioase, izbindu-se de lemnărie. Diversele zgomote ale vieții, pe care depărtarea și aparenta inaccesibilitate le făceau să pară vesele, răzbeau vag și piereau în tăcere.
Oloios e un cuvânt existent în limbă, dar sună ciudat și nelalocul lui aici. Dar dacă-l veți rosti cu voce tare de suficiente ori, va începe să sune ca un bocet.
Cele două capitole finale funcționează ca un dublu epilog.
În capitolul al optsprezecelea, Pete e într-o cârciumă cu vreo șase prostituate, se îmbată tot mai rău, limba îi e tot mai încleiată și repetă ad nauseam „Io-s băiat bun, gagici“, își afirmă sus și tare iubirea față de univers, certându-se la răstimpuri cu chelnerul, îi declară lui Nellie, „femeia strălucită și îndrăzneață“, că l-a dat gata, scoate niște bani din buzunar și-i pune pe masă, ca să-și dovedească nobilele intenții, din moment ce, la urma urmei, el e „băiat bun“, pentru ca-n cele din urmă să-și piardă cunoștința și să cadă lat pe podea. Nellie se ridică, își îndeasă banii în buzunar, privește în jos la Pete care sforăie, scos din uz, și spune: „Ce nătărău afurisit.“ Apoi dispare în noapte.
Capitolul al nouăsprezecelea începe ca și cum Crane ar prezenta un nou personaj și un nou cadru, extinzând romanul într-un teritoriu nou. „Într-o odaie, o femeie stătea la masă și mânca precum un călugăr gras dintr-un tablou.“ Cine este femeia și de ce e comparată cu un călugăr? Un călugăr nu e femeie, ci bărbat, și de ce e nevoie de detaliul cu „călugărul dintr-un tablou“? La ce tablou se referă Crane și ce legătură are cu povestea pe care o citim? Nu pot decât să speculez, dar am impresia că trasează cadrul pentru ultima scenă a cărții mutând acțiunea din New Yorkul contemporan și evocând încă o dată o epocă mai veche, una în care, de pildă, călugări grași stăteau la mese, îndopându-se cu mormane de mâncare, și din moment ce Crane nu văzuse alți călugări în afara celor ilustrați în tablourile renascentiste expuse pe pereții Muzeului Metropolitan, când spune călugăr, se gândește la acele tablouri. Dar de ce călugăr și nu călugăriță? Pentru că nu există tablouri cu călugărițe grase îndopându-se cu mâncare. Călugărul gras e un personaj cunoscut, un tip familiar și, pentru că această frază deschide capitolul, alcătuind de una singură un paragraf și separându-l de ceea ce urmează, Crane izolează imaginea și ne silește s-o privim ca pe un tablou, la fel cum o prezintă pe Maggie în ultima noapte din viața ei printr-o serie de imagini izolate, fără legătură între ele. În primul rând, forța imaginii — ca să ne facă să vedem ce avem în față și să privim cu atenție ce vedem —, apoi, după ce aflăm că femeia e, de fapt, mama lui Maggie, înțelegem că Crane a privat-o de sex, i-a răpit feminitatea și a transformat-o într-o ființă care nu poate avea copii. Astfel, a devenit bărbat și nu orice fel de bărbat, ci un călugăr, un bărbat care a făcut legământ de celibat și nu are voie să procreeze, un bărbat care, în folclor, și-a sublimat pornirile sexuale în plăcerile lăcomiei, iar transformând-o pe mama lui Maggie într-un bărbat cast și lacom, Crane o acuză pe tăcute că e o mamă neiubitoare, nefirească, o mamă care a grăbit moartea fiicei sale refuzând să-și asume responsabilitățile maternității.
Ceva mai devreme, și Jimmie e comparat cu un călugăr („băiețelul dădu fuga pe coridor, țipând ca un călugăr la cutremur“), iar acum, în cea de-a doua frază a ultimului capitol, Jimmie intră în cameră și se postează în fața maică-sii, care nu e numită astfel, ci doar „femeia“, așa cum și Jimmie e doar „bărbatul“, de această dată, „un bărbat slinos, nebărbierit“, iar în cea de-a treia frază, bărbatul îi spune femeii:
— Ei, Mag a murit.
— Ce? zise femeia, cu gura plină de pâine.
— Mag a murit, repetă bărbatul.
— A murit pe dracu’, spuse femeia. Continuă să mănânce. Când termină cafeaua, începu să plângă.
E extraordinar. În opt fraze scurte s-au întâmplat o sută de lucruri și s-au întâmplat cu asemenea iuțeală, încât e aproape imposibil să le înregistrezi de la prima lectură. Crane e un scriitor a cărui operă se cere citită încet și cu atenție, propoziție cu propoziție, cu scurte pauze între propoziții pentru a digera întreaga semnificație a conținutului lor. Proza sa poate fi variabilă și incoerentă, un stil imprevizibil care mai degrabă uimește și înțeapă decât să farmece, și, cum nu induce aceeași vrajă ca grandioasele romane-fluviu din deceniile anterioare, creațiile lui Dickens, Balzac sau Tolstoi, nu te poți ghemui pe canapea ca să te afunzi într-o carte de Crane. Trebuie să-l citești stând băț pe scaun.
La următoarea frază, femeia plânsă izbucnește într-o nouă criză de autocompătimire. Fără să întrebe absolut nimic despre felul cum murise fiica ei, începe să intre în rolul mamei îndurerate. Joacă teatru și, în timp ce femeile din vecini se înghesuie în apartament ca să asiste la spectacol, femeia bate câmpii despre botoșeii de lână pe care-i purtase Maggie în pruncie. Interpretarea ei e atât de convingătoare, încât celelalte o căinează, confirmându-i că e o pacoste, ca mamă, să ai un copil neascultător, și în curând se pun și celelalte pe plâns, o duzină de femei bocind și văicărindu-se în același timp, fiecare în altă tonalitate, un haos de lacrimi și vaiete umplând încăperea în timp ce una dintre bocitoare, îmbrăcată în negru și identificată ca doamna Smith, se lasă în genunchi lângă scaunul femeii îndurerate și o imploră s-o ierte pe fiica ei cea netrebnică.
— Iart-o, Mary! Iart-o pe copchila aia rea, tare rea! Viața îi fu blestem, avu numa’ zile negre, ai s-o ierți pe netrebnica de fii-ta? Se duse colo la judecată pentru păcatele ei.
— Se duse colo la judecată pentru păcatele ei, strigară celelalte femei, ca un cor la o înmormântare.