Îi scriu și prietenei noastre, mereu credincioasa domnișoară Dottie Brandon, în aceeași corespondență — cerul să-i dea odihnă. La revedere, scumpa mea.
Tonul e final, ca și cum la revedere ar însemna, de fapt, adio, o ieșire grațioasă, ba chiar curtenitoare dintr-o situație insuportabilă, sentiment cu atât mai pregnant în cea de-a patra și ultima scrisoare — mai mult un bilet — trimisă în iulie 1895, la cincisprezece sau șaisprezece luni după acel adio de mai sus, o rugăminte politicoasă prin care îi spune că un editor e interesat să reediteze povestirile despre Sullivan County, cele de care se lepădase pentru că erau prea „deștepte“ și care, până la urmă, n-au mai fost publicate în timpul vieții sale, și pentru că „tu ești singurul om din lume care are cópii“, o roagă să i le trimită prin poștă, apoi se grăbește să încheie: „Vii în nord vara asta? Să mă anunți când trimiți povestirile. Mi-ar plăcea să te revăd. Al tău, ca întotdeauna, S.C.“ Un astfel de bilet sec pare să semnaleze că fascinația lui față de ea pălise, numai că n-a fost așa — cel puțin nu încă.
Am găsit o fotografie cu Lily Brandon Munroe din perioada în care a cunoscut-o Crane. În ansamblu, fotografia e stranie și enigmatică, o imagine aproape absurdă, dar Lily e o apariție ciudată în context doar pentru că nu e ciudată, ceea ce contrastează cu restul imaginii. E undeva afară, în pădure, înaltă și dreaptă, cu brațul drept petrecut pe după elementul de sus al unui gard de lemn cu patru bârne, ținând în mâna dreaptă o pălărie de culoare închisă, ornamentată cu flori naturale sau artificiale și privind undeva în stânga. Rochia ei închisă la culoare, care-i atârnă până la pământ, e un model din anii 1890 cu mâneci bufante, talie bine marcată și corsaj cu decolteu în V umplut de gulerul unei bluze albe, care-i acoperă gâtul. Pare să aibă părul șaten deschis (sau poate blond) și, deși îl poartă strâns la spate, fruntea îi e împodobită de un breton cârlionțat, o tușă jucăușă care mai îndulcește din sobrietatea ținutei. Detaliile feței sunt greu de deslușit, dar pare să aibă un chip atrăgător, poate nu chiar frumos, dar plăcut și bine conturat, iar dincolo de asta e important să observăm că zâmbește, lucru foarte rar la fotografiile epocii, ceea ce sugerează că e o fotografie pe celuloid, făcută cu unul dintre aparatele Kodak cu focalizare fixă abia inventate, strămoșul lui Brownie, care a dat lumii primul instantaneu în anul 1900. Indiferent cum a fost făcută fotografia, Lily are un zâmbet cald și inteligent, de om sigur pe sine, zâmbetul unei fete drăguțe care are minte, iar privirea îi e luminoasă și degajată, de o franchețe îndrăzneață. Așadar, deloc stranie, absolut deloc, dar Lily nu e singură în fotografie, pentru că în dreapta ei, ceva mai jos, așezat de cealaltă parte a gardului, într-un costum din trei piese închis la culoare, vizibil doar de la brâu în sus, este soțul ei, Hersey Munroe, care-și sprijină cotul stâng de cea de-a treia bârnă a gardului de lemn și-și ferește fața de soare cu mâna. Își ține ochii închiși și buzele subțiri la fel, nu atât de strâns încât să se schimonosească, totuși strâns. Ce caută acolo și de ce e tolănit la pământ în acea postură incomodă, spontană? Bănuiesc că nu și-a dat seama că apare și el în poză. Ar fi trebuit să fie portretul lui Lily, iar ea e pe deplin pregătită, pe deplin conștientă că obiectivul aparatului e îndreptat asupra ei, și pentru că soțul ei își închipuie că s-a ferit bine, e convins că obiectivul nu-l poate vedea. Dar îl vede, arătându-ne un bărbat care pare să se afle acolo împotriva voinței sale, un bărbat care e împreună cu soția lui, deși n-ar vrea, care și-a găsit un loc de cealaltă parte a gardului ca să se distanțeze de ea, care stă jos în timp ce ea stă în picioare, care e posac în timp ce ea e zâmbitoare, care-și duce mâna la cap nu doar ca să se ferească de soare, ci și pentru că-l doare capul, pentru că-l doare tot. Fără îndoială, poza a fost o greșeală, dar dacă trebuia să fie un portret al lui Lily, atunci de ce nu l-au înlăturat pe Munroe? Versiunea nemodificată surprinde un singur moment, ciudat de izolat, dar timpul stă pe loc doar în fotografii și, pentru că viitorul care a urmat acelei zile a trecut de mult și știm cum s-a terminat povestea, imaginea poate fi interpretată și ca portretul unei căsnicii în dificultate. O cercetez din nou. Tânăra Lily Brandon Munroe pare sigură pe ea și fericită. Hersey Munroe, ceva mai matur, pare dărâmat. Fotografia nu are dată, dar știm din arhive că s-au căsătorit în 1891. Până la sfârșitul secolului divorțaseră.
Lily Brandon Munroe și soțul ei, Hersey Munroe
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII VIRGINIA)
În primăvara anului 1898, Crane s-a întors în America după ce petrecuse zece luni în Anglia, unde trăise în concubinaj cu Cora Taylor. Destinația lui era Cuba, unde urma să relateze despre Războiul Hispano-American pentru World, publicația lui Pulitzer, iar în cei trei ani care trecuseră o văzuse pe Lily doar de două ori, o dată la începutul lui 1895, ca să-și ia rămas-bun înainte să plece în vest, în expediția lui jurnalistică pentru agenția Bacheller, apoi încă o dată la începutul lui 1897, cu ocazia unei scurte vizite la New York după ce fusese la un pas de a se îneca aproape de coasta Floridei. Există indicii, deși niciodată pe deplin confirmate, că s-ar fi oprit la Washington în drumul său spre sud, spre Cuba, ca s-o revadă pe Lily și s-o ceară încă o dată de soție. S-au întâlnit pe teren neutru, la Biblioteca Congresului, cel mai puțin intim loc din tot orașul, iar în acel sanctuar imens al cărților, ea l-a refuzat pentru ultima oară. N-a mai văzut-o niciodată, dar potrivit lui Ames Williams, Crane i-ar fi scris cel puțin o scrisoare din Cuba, ceea ce ar putea însemna două sau trei scrisori, poate chiar mai multe. Lily Brandon a fost prima și cea mai durabilă iubire a vieții lui, iar după idila lor de vară din 1892, el nu s-a putut desprinde niciodată de vraja acelor luni și i-a dus dorul până la sfârșit.
La un an după moartea lui, Lily s-a căsătorit pentru a doua oară.
În 1948 i-a spus lui Williams că nu îmbrăcase niciodată un costum de baie, nici nu înotase și că, în continuare, după cincizeci și șase de ani, se gândea la Crane ori de câte ori vedea oceanul.
5
Într-o după-amiază de august din timpul acelei veri bogate în evenimente din 1892, Crane stătea pe plajă, împreună cu alt reporter începător, Arthur Oliver, care-i fusese coleg de clasă la Lafayette. Oliver avea să noteze mai târziu, într-un articol scris în 1931, „Amintiri din Jersey — Stephen Crane“, că pe atunci, munca îi dădea bătăi de cap și se simțea blocat, incapabil de o exprimare vie, așa cum și-ar fi dorit.
— Nu știu de ce nu ajung la miezul problemei, am zis eu. Știu că am ceva neobișnuit de spus, dar mă încurc în tot felul de idei despre cum ar trebui spus.
„Stevie“ a luat un pumn de nisip și l-a aruncat în briza răcoroasă a mării.
— Uite așa să faci cu ideile tale, a zis el. Uită ce crezi și povestește ce simți. Fă-l pe celălalt să realizeze că ești la fel de uman ca el. Ăsta-i marele secret când spui povești. Lasă convențiile și canoanele literare. Fii tu însuți!
În acea vară, Crane a învățat din ce în ce mai bine cum să fie el însuși, iar corespondența pe care a scris-o în acele luni au atins un nou nivel de concizie, ironie acidă și reușită stilistică. Tot despre nimic scria, dar ochiul său ager și penița ascuțită reușeau să transforme acel nimic în ceva mai incisiv decât o simplă flecăreală la malul mării. E de mirare că editorii de la Tribune i-au permis să se desfășoare, pentru că multe dintre săgețile critice ale lui Crane erau îndreptate chiar spre cei care cu siguranță citeau Tribune.
Din PE PROMENADĂ: Prin părțile locului, vizitatorul de vară tipic e un ins mai degrabă trupeș, cu un ceas de buzunar de calitate și costum de afacerist, soție și cam trei copii. Stă bine înfipt în pantofii lui, cu siguranța de sine a unui american și, jucându-se nonșalant cu ceasul de buzunar, privește limpede către lume. Se supune prețurilor arogante ale unora dintre proprietarii hotelurilor cu o indiferență calmă; cumpără fără să clipească lucruri la prețuri usturătoare. Cu toate astea, încercați fățiș și deliberat să-l ușurați de cincisprezece cenți, că-și va pune mâinile în buzunare, își va depărta picioarele și se va sfădi în gura mare până la apusul soarelui. Toată ziua stă întins pe nisip sau șade pe plajă, citind ziare și fumând trabuc, în timp ce fericitele sale progenituri se bălăcesc, îi aruncă nisip pe spate sau își golesc găletușele cu apă de mare în ghetele lui. Seara se trage la țol festiv și-și scoate soția și „fetele“ pe promenadă. Se distrează într-un fel foarte cuminte și azvârle cu bani în stânga și-n dreapta, închipuindu-și că a ieșit ieftin.
Ceva mai departe, în același articol, Crane îl atacă până și pe „întemeietorul“ James A. Bradley, cu mania lui de a umple orașul de pancarte de avertizare:
În munca lui, dă dovadă de un geniu superior și de înzestrări scriitoricești […] De pildă: „La doamne, modestia veșmintelor e la fel de cuvenită costumului de baie ca mătăsurilor și satinurilor.“ Această declarație e plină de gânduri încântătoare. Exprimă sentimente cu adevărat frumoase. E modestă și delicată. Autorul său nu face decât să insinueze. O astfel de formulare blândă nu cutremură prin nimic simțurile vibrante. Să presupunem că ar fi spus „Nu intrați în apă înveșmântate doar într-un zâmbet senin“ sau „Nu vă prezentați pe plajă învăluite doar în reverie“. Un om neatent s-ar fi putut face vinovat de asemenea grosolănie inutilă. Dar nu și „întemeietorul“ Bradley. El nu e un simplu om. E un artist.
A reușit să se strecoare aproape toată vara, după care imensul cer albastru de pe coasta din Jersey i-a căzut în cap. Nu doar că și-a pierdut slujba de la Tribune, dar primele trei paragrafe din articolul său „Parade și distracții“, publicat duminică, 21 august, au provocat o asemenea vijelie de acuze și contraacuze, încât controversa a tulburat campania electorală prezidențială din 1892, poate chiar afectându-i deznodământul. S.C. cel mărunt, taciturn și rezervat avea talentul straniu de a stârni furtună în jurul lui, nu din intenție sau calcul, ci din întâmplare și ghinion, iar atunci când a simțit pentru prima oară înțepăturile criticilor publice, n-a știut cum să se apere de atac.
O mulțime de factori accidentali au coincis pentru a produce un asemenea scandal teribil. Mai întâi: Whitelaw Reid, proprietarul Tribune, renunțase la postul său de ambasador în Franța pentru a se înscrie pe lista republicană, ca partener al lui Benjamin Harrison și viitor vicepreședinte. În al doilea rând: în aprilie și iulie se declanșează două greve mari, sângeroase, care ridicaseră muncitorimea împotriva administrației republicane — minerii din minele de argint din Coeur d’Alene, Idaho, care au întrerupt lucrul și dezastrul din Homestead, Pennsylvania —, iar republicanii făceau mari eforturi pentru a schimba percepția că partidul lor s-ar opune intereselor muncitorimii. În al treilea rând: o organizație muncitorească xenofobă, de dreapta, care se numea Ordinul Junior al Mecanicilor Americani Uniți (Junior Order of United American Mechanics — JOUAM) plănuia să-și desfășoare parada anuală pe străzile din Asbury Park pe 17 august. În al patrulea rând: Townley scrisese despre paradă în 1890 și 1891, dar în acea zi de miercuri din 1892 a hotărât să plece din oraș pentru o excursie la pescuit de cinci zile. În al cincilea rând: a lăsat această sarcină în seama fratelui său și a rugat alt ziarist, pe Billy Devereaux, să verifice articolul lui Crane, ca să se asigure că trece de verificare. Devereaux a considerat că micul articol era provocator și amuzant și l-a trimis prin telegraf biroului de la New York, convins că redactorii anoști de acolo aveau să-l refuze. În al șaselea rând: clădirea în care se afla Tribune era în renovare. În redacție era haos, așa că nu știa stânga ce făcea dreapta și nici dreapta ce făcea stânga. Articolul s-a strecurat prin acea breșă și a fost publicat a doua zi dimineața.
Iată paragrafele care au stârnit vâlvă:
Parada Ordinului Junior al Mecanicilor Americani Uniți care a avut loc aici miercuri după-amiaza a fost profund impresionantă pentru unele persoane. Au participat sute de membri ai ordinului, care s-au vânturat pe străzi acompaniați de atâtea fanfare, încât s-a lăsat cu o larmă infernală. A fost, probabil, cea mai stângace, dizgrațioasă, neșlefuită și necizelată procesiune care a ridicat vreodată nori de praf pe acele străzi pârlite de soare. Totuși, unii au găsit interesant spectacolul confruntării dintre lumea de Asbury Park și această adunare.
Asbury Park nu creează nimic. Nu face, doar amuză. Există o fabrică unde se fac cămăși de noapte, dar e la câțiva kilometri de oraș. E o stațiune bogată, tihnită, cu femei și vin la discreție. Mulțimea care a asistat la defilare era compusă din rochii de vară, umbrele de soare din dantelă, pantaloni de tenis, pălării de soare și zâmbete indiferente. Procesiunea era compusă din bărbați bronzați, cu umerii căzuți, needucați și murdari de praf. Cei mai mulți purtau haine care le stăteau prost și habar n-aveau să mărșăluiască. Nu făceau decât să tropăie, fără să pară că pricep prea multe, apatici, nepăsători și, într-un fel, demni — un ritm și o atitudine emblematice pentru viețile lor. Ocazional zâmbeau și din când în când își salutau prietenii din mulțimea de pe trotuar. O astfel de adunare de bărbați crăcănați din clasa de jos, cu mâinile strâmbe și umerii gârboviți de la săpat și construit era o priveliște nemaivăzută pentru populația estivală din Asbury Park, care a fost vag amuzată.
Omul tipic din Asbury Park e acela care, atunci când ia un dolar și-l duce la ochi, uită cu totul că alți oameni ar putea avea drepturi. E capabil să creadă că bărbații și femeile, în special cei de la oraș, au venit pe lume ca să-i mulgă el. Iată de ce e firesc ca onestitatea bronzată, arsă de soare de pe chipurile membrilor Ordinului Junior al Mecanicilor Americani Uniți să aibă un efect cu totul zguduitor asupra sa. Vizitatorii sunt oameni cu principii.
Instructorul premiant de la școala cu internat de care-și amintea cu duioșie s-a simțit fără îndoială deranjat de grosolănia mecanicilor, dar adevărata țintă a izbucnirii lui arțăgoase a fost chiar Asbury Park, iar comentariile sale cele mai nemiloase s-au îndreptat spre condescendența arătată de turiștii cu bani mecanicilor zdrențăroși care, la urma urmei, merită laude pentru că au „principii“. În mod ironic, vânzarea ziarelor în Asbury Park fiind interzisă duminica, curioșii bine îmbrăcați din public n-au avut ocazia să se vadă ridiculizați la gazetă. Dar JOUAM s-au considerat insultați și, într-o scrisoare către Tribune publicată pe 23 august, au obiectat față de „criticile nemeritate și neamericane“ aduse organizației lor. În apărarea lor, au scris: „Principalele noastre obiective sunt să limităm imigrația […] [și să] cerem ca Sfânta Scriptură să fie citită în școlile noastre publice, nu pentru a propovădui sectarismul, ci pentru a-i inculca învățămintele. Ne-am unit pentru a proteja afacerile americane și a le feri de efectul vătămător al concurenței străine.“
A doua zi, Tribune a publicat un mesaj de scuze față de JOUAM și a dezavuat articolul ca fiind „o scurtă corespondență neînsemnată, publicată din greșeală de redactor“. Dar JOUAM nu s-au mulțumit cu aceste scuze și, când democrații și alți adversari politici au început să-l acuze pe Reid că ar fi antimuncitorime, Tribune a ieșit cu o nouă clarificare pe data de 28, explicând că Reid nu se mai implicase activ în conducerea ziarului de peste trei ani din cauza îndatoririlor sale ca ambasador în Franța și că la data publicării articolului se afla în Midwest, în campanie electorală. Mânia JOUAM nu s-a domolit. Au continuat să-l considere pe Reid vinovat pentru insultă și i-au denunțat candidatura în filialele organizației din toată țara. Nimeni nu știe exact cum sau când s-a întâmplat, dar cum presiunea împotriva lui Reid și a republicanilor a continuat să crească, atât Townley, cât și fratele lui au fost dați afară de la Tribune. În articolul său din 1931, Arthur Oliver își amintește că Post Wheeler i-a dat vestea concedierilor. „Townley Crane a fost dat afară prin poștă, iar Stevie prin telegraf! Stevie a plecat deja și Townley o să plece la sfârșitul sezonului.“ Între timp, Crane fusese deja atacat în presa locală — nu cu numele, articolul său fiind nesemnat, cum erau majoritatea articolelor din Tribune, ci ca autor al acestuia. Asbury Park Daily Journal spune că articolul e „calomnios“, lipsit de „bun simț, decență și capacitatea de a distinge între o știre și o insultă deliberată […] Se spune că J. Townley Crane, cronicarul obișnuit al Tribune, a fost ocupat cu altceva săptămâna trecută și a delegat altuia sarcina de a scrie obișnuita bârfă de duminică. Tânărul cu pricina are o aplecare către stilul flamboaiant și-l așteaptă un viitor luminos, dacă nu cumva moare tânăr, cum li se întâmplă celor buni.“
După concedieri, Arthur Oliver le-a făcut o vizită de condoleanțe celor doi frați. „Townley era încruntat ca un rege care și-a pierdut tronul“, scrie el, dar Crane părea mai puțin zguduit.
„Stevie“ m-a întâmpinat cu un zâmbet de sfânt pe care-l avea mereu pregătit pentru orice dezastru. M-a întrebat dacă am citit articolul și mi s-a părut că văd în expresia lui o umbră de mândrie. I-am spus că da. M-a întrebat ce părere am despre el. Am opinat că e spiritual și bun pentru aproape orice, în afară de publicare.
— Mai ales publicarea în New York Tribune, a spus el rânjind. Apoi a continuat: Vezi tu, se pare c-am uitat pe moment că șeful meu de la Tribune candida pentru funcția de vicepreședinte […] Nici nu-ți vine să crezi că un ins mărunt și inocent ca mine a putut stârni un asemenea scandal în politica americană. Asta arată ce poate face inocența, dacă are ocazia!
Întâmplarea a făcut ca Hamlin Garland să sosească în Asbury Park la câteva zile după ce Crane și-a pierdut slujba. Când Crane l-a vizitat la pensiune și i-a spus de concediere, Garland a vrut să citească articolul. Crane a scos din buzunar o tăietură din ziar, dar după ce Garland i-a digerat conținutul, i-a dat-o înapoi lui Crane și i-a spus: „La ce te așteptai din partea ziarului tău — să-ți dea o medalie?“
Garland continuă: „El a zâmbit din nou, cugetând cu amărăciune. «Cred că n-am stat să mă gândesc la asta… Deși nici dacă mă gândeam nu știu dacă ar fi fost o mare diferență. Țineam oricum să spun acele lucruri.»“
Cel mai bun sfat primit de Crane în toiul furtunii JOUAM a venit, probabil, din partea lui Willis Fletcher Johnson, care era destul de matur ca să înțeleagă mai multe despre Crane și viitorul său decât Crane însuși.
Stephen era foarte agitat […] și a venit la mine ca să-i spun ce să facă […] Răspunsul meu a fost: nimic. Responsabilitatea era a mea, nu a lui. Dar am „tras învățămintele“, făcându-i două sugestii. Prima, că articolul obișnuit de știri nu e locul potrivit pentru mecanisme retorice subtile. Și cealaltă, că cineva care poate scrie „Patru bărbați într-o peșteră“ n-ar trebui să-și piardă vremea relatând cum „Sculerii din fundu’ țării au tras la hotelul Ulița Aurie în sezon“.
În noiembrie, echipa electorală Harrison-Reid a pierdut cu trei procente votul popular în fața echipei democrate Grover Cleveland-Adlai Stevenson, dar a fost zdrobită în Colegiul Electoral cu o diferență de aproape doi la unu, 277 la 145. Cu sau fără articolul lui Crane, e foarte probabil ca democrații să fi câștigat, deși până la urmă e imposibil de calculat cât de afectați au fost republicanii de tevatura făcută de JOUAM, care a întors votul muncitorimii împotriva lor. După mulți ani, Whitelaw Reid a scris că Stephen Crane „a fost omul din cauza căruia n-am ajuns vicepreședinte. Nu știu dacă Grover Cleveland a aflat vreodată cât de multe îi datorează“. Probabil că glumea, dar, pe de altă parte, realitatea istorică ne arată un lucru: Reid a avut controlul la Tribune până la moartea sa, în 1912. Chiar dacă Townley a fost reangajat la scurt timp după ce fusese concediat, Crane a fost înlăturat definitiv, iar când a început să-și publice romanele, antologiile de povestiri și poeziile, Tribune i-a demolat pe rând toate cărțile, le-a demolat zgomotos, violent și cu un dispreț necruțător, iar ziarul a continuat să-l atace chiar și după moarte — considerându-l nu doar un șarlatan literar prefăcut, ci și un om de cea mai joasă speță.
6
În toiul luptelor cu JOUAM, știind că zilele în Asbury Park îi erau numărate, Crane a cerut o slujbă de la Asociația Americană a Presei (American Press Association), prezentându-se ca jurnalist cu experiență, care plănuia să călătorească în Sud și Vest și spera să scrie câteva reportaje pentru serviciul lor de știri. L-au refuzat, dar propunerea arată cât de avid era să exploreze alte părți din țară și să-și pună puterile la încercare pe teren necunoscut — primul semn al neastâmpărului său. Din acel moment, neastâmpărul avea să-l însoțească mereu pe Crane, crescând pe măsură ce treceau anii, iar mâncărimile la tălpi aveau să-l ducă de-a lungul timpului în numeroase locuri îndepărtate, dar pe vremea aceea nu putea călători din fonduri proprii pentru că nu le avea, ceea ce înseamnă că avea nevoie de un sponsor care să-i susțină nevoia de a porni la drum. Cum lipsa fondurilor continua și nu se arăta niciun sponsor care să-l ajute, dorința i s-a împlinit abia în 1895, dar chiar și după ce s-a întors din acea primă călătorie în Sud, Vest și Mexic, rareori se întâmpla să stea liniștit mai mult de câteva luni. Nimic deosebit, poate, pentru cineva care în copilărie nu a avut un cămin stabil.
Înainte de sfârșitul acelei veri nebune de iubire și politică prezidențială, Stephen le-a arătat atât lui Johnson, cât și lui Garland penultima versiune din Maggie. Amândoi au avut reacții favorabile la manuscris și s-au oferit să-l ajute cu publicarea. Garland i-a sugerat lui Crane să-i propună cartea lui Richard Watson Gilder, redactor-șef la Century Magazine, o idee bună în principiu, dar cu șanse de-a dreptul infime de reușită, din moment ce Gilder era cel mai scorțos și mai pedant dintre toți scorțoșii scenei literare din New York. Totuși, Garland a scris o scrisoare de recomandare pe care Crane să i-o dea împreună cu manuscrisul. „Dragă Gilder, te rog să citești un manuscris grozav, opera lui Stephen Crane. În opinia mea, e un băiat extraordinar. Eu l-am sfătuit să-ți aducă manuscrisul.“ Johnson a fost de părere că romanul avea nevoie de unele revizuiri, dar că „merita publicat și ar trebui să aibă succes. Dar l-am prevenit că-i va fi dificil să găsească o editură respectabilă care să îndrăznească să-l tipărească; iar dacă avea să fie publicat, avea să-i șocheze pe de-alde Podsnapi și doamnele Grundy13, atrăgându-i o furtună de critici.“ După ce s-a gândit îndelung, Johnson i-a recomandat lui Crane să-i arate cartea „dragului său prieten și fost coleg“ Ripley Hitchcock, consilier literar la D. Appleton and Company. În cele din urmă, Crane le-a trimis manuscrisul atât lui Gilder, cât și lui Hitchcock, dar nu înainte de a-l rescrie drastic și de a produce versiunea finală, ceea ce l-a ținut ocupat toată toamna și după ce a împlinit douăzeci și unu de ani.
Între timp a plecat din Asbury Park. Vreme de o lună sau două e posibil să fi lucrat ca reporter la Newark Daily Advertiser, după care, la sfârșit de octombrie, țărănușul din New Jersey și văgăunile din Sullivan County s-a mutat la New York.
7
Prietenul lui, Frederic Lawrence, care studia medicină în oraș de un an, l-a invitat pe Crane să împartă cu el o cameră într-o pensiune locuită în general de studenți la medicină, pe Avenue A numărul 1064. Avenue A, care astăzi începe de la Houston Street și se termină la Fourteenth Street, în East Side din Manhattan, se întindea pe atunci spre nord până în Harlem, dar de-a lungul anilor mai multe porțiuni au primit nume noi, iar vechea clădire de la numărul 1064, lângă Fifty-seventh Street, în care a locuit Crane, ține acum de ceea ce se numește Sutton Place, o adresă care actualilor newyorkezi le evocă linguri de argint și indolență de copii de bani gata, dar care în anii 1890 era una dintre zonele cele mai puțin șic din oraș. După cum povestește Lawrence în memoriile lui despre Crane: