În martie 1896, la câteva luni după ce publicase Semnul roșu al curajului, Crane i-a scris o scrisoare uneia dintre fostele lui colege, Viola Allen:
Dragă domnișoară Allen, mă bucur tare mult că-ți pot trimite prin poștă un exemplar din Semnul roșu. Păstrez o amintire vie anilor petrecuți la Claverack. Cred că a fost cea mai fericită perioadă din viața mea, deși pe atunci nu realizam asta. Glumeai, firește, presupunând că s-ar putea să nu-mi aduc aminte de dumneata. Și de Anna Roberts! Și de Eva Lacy! Și de Jennie Pierce! Vai mie, Jennie Pierce. Îți vei aminti cu siguranță că am fost îndrăgostit de ea nebunește, cu dragostea năvalnică de la șaptesprezece ani. Jennie era deșteaptă. Fără să facă cine știe ce efort, mă făcea atât de nefericit.
De obicei, bărbații refuză să-și mai recunoască visele școlărești. Îi fac să roșească. Pe mine nu. Probabil că acea emoție a fost mai nobilă, mai bună decât tot ce i-a urmat, așadar îmi place să mi-o amintesc adesea. Am fost așa un neghiob, neghiobul neghiobilor — îmi face bine să-mi aduc aminte.
Așadar, a avut parte de pasiuni, de primele frământări, frustrări și gogomănii ale relațiilor amoroase adolescentine, la care se adaugă stratagemele de a lipsi de la serviciul religios oferindu-se voluntar să zdrăngăne la armoniu, multă implicare în programul militar al școlii (urcând în ierarhie până la gradul de locotenent, apoi la cel de căpitan în cei doi ani și jumătate petrecuți acolo, fiind comandant de instrucție al batalionului său, care s-a distins în ultimul lui semestru), un elev inconstant, care excela la materiile care-i plăceau și era delăsător la cele care nu-i plăceau, o perioadă în care a citit mult, poate mai mult decât în orice altă perioadă a vieții, afundându-se în clasici, arătând afinități deosebite față de Plutarh și memorarea de poezii, un om timid, distant, care și-a făcut totuși destui prieteni, un adolescent care adopta poza adolescentină a unui outsider militant, ferindu-se să ia parte la farsele crude, adolescentine ale altor băieți, un jucător la prindere ambițios pe terenul de baseball, un pocherist abil și, cum s-a stabilit deja, „un fumător împătimit“.
Colegul său de clasă, Wickham: „Voia să fie democrat, dar și dictator. De-aici și contradicția, combinația de subestimare și aroganță care a stârnit atâta mirare.“ Alt coleg, Armistead Borland („Tommie“), îi mărturisește lui Melvin H. Schoberlin într-o scrisoare că „«Steve» era eroul și idealul meu […] Încercam să-l copiez în toate felurile și am învățat multe de la el, nu toate spre binele nemuririi sufletului meu — ABC-ul marelui joc american, pocherul, și ceva mai mult decât ABC-ul purtărilor unui bărbat cu o fată.“ Ceva mai târziu, Bowland îl numește pe Crane „introvertit înnăscut“ și un om „cu purtări extrem de imprevizibile — în legea lui, indiferent (!) la eventualele opinii critice ale altora“.
Un portret al băiatului sclipitor la șaisprezece, șaptesprezece și optsprezece ani — pe atunci o simplă schiță în linii mari, care nu spune prea multe despre viitor. Unele linii vor dispărea în cele din urmă, altele vor deveni mai clare și mai vii odată cu trecerea timpului, dar deocamdată e doar un puști care încearcă să-și găsească drumul, un explorator adolescent printre mulți alții, bâjbâind prin pădure, căutând să iasă la lumină.
9
Despre verile în care a lucrat pentru agenția de știri a fratelui său, Townley, din Asbury Park. Cum și eu am venit pe lume tot în Newark, Jersey, țin minte Asbury Park ca destinație principală a adolescenților, băieți și fete, în sezonul cald. Imediat ce prietenii mei mai mari au împlinit șaptesprezece ani și și-au luat permisul de conducere, m-am lipit și eu de ei pentru câteva excursii de sâmbătă pe Garden State Parkway, ca să vizităm oceanul, promenada și cel mai bun parc de distracții aflat la doar o oră de casă, care avea tot ce ar trebui să aibă un asemenea loc: un carusel, o casă a surprizelor, mașinuțe electrice, un labirint al oglinzilor și cel mai vertiginos montagnes-russes din New Jersey, care-ți întorcea stomacul pe dos. Cum nu știam nimic despre originea Asbury Park, eram convins că orașul meu preferat pentru distracție era un proiect supus profitului, la cheremul principiului plăcerii. Așa și devenise la începutul anilor 1960, numai că pornise de la ceva cu totul diferit: nu doar o stațiune de vară, ci un bastion al Bisericii Metodiste americane.
Totul a început în anii 1860, când metodiștii au descoperit coasta din Jersey, unde și-au ridicat corturile și au construit din lemn adăposturi spațioase în aer liber („tabernacule“), în care vara se puteau aduna mii de oameni pentru rugăciuni și slujbe colective. Ocean Grove, „regina stațiunilor religioase“, a fost fondată în 1869, iar în următorul an, metodistul James A. Bradley, un newyorkez bogat, producător de perii, care fusese prezent acolo la una dintre întrunirile din tabăra de vară, a cumpărat cinci sute de pogoane de teren cu vedere la ocean în partea de nord și a înființat un alt oraș, căruia i-a dat numele primului episcop metodist al Americii, Francis Asbury. Părinții lui Crane au cumpărat în 1872 o bucată de teren într-o zonă din Ocean Grove dedicată întrunirilor religioase — ceea ce ar putea explica decizia mamei lui Crane de a se muta acolo după moartea soțului ei —, dar în 1883, când familia s-a mutat în Asbury Park, locul se transformase deja într-una dintre cele mai înfloritoare și aglomerate destinații de vacanță de pe Coasta de Est. Principiile sale metodiste rămăseseră intacte (vânzarea alcoolului era interzisă, comercializarea tutunului era oprită duminica), iar activitatea religioasă din oraș era intensă, dar era un colț de lume cu farmec, iar când Bradley Întemeietorul a terminat de construit promenada gigantică, bungalourile, căsuțele, casele și hotelurile și au apărut locurile de distracție, au început să vină și oameni cu convingeri religioase mai puțin fervente — peste șase sute de mii pe an, după majoritatea estimărilor, inclusiv turiști de o zi sau de weekend și rezidenți de vară — și odată cu ei au sosit și transporturile clandestine de bere cunoscute drept „arce“ și rețetele de duminică de la doctori locali pentru „Tabaci folium“. De la mijlocul lui iunie până la începutul lui septembrie, Asbury Park devenea un circ omenesc care oferea vizitatorilor nenumărate feluri de divertisment, distracție și activități culturale: în primul rând, plaja și oceanul, plăcerile sociale de a purta haine elegante și de a defila pe promenadă, recitaluri muzicale și concerte, baluri la hotelurile de lux (sau „țopăieli“, cum li se spunea popular), cursuri pe diferite teme atât pentru copii, cât și pentru adulți (de toate, de la artă la biologie marină), și serii de conferințe permanente, care cuprindeau în aceeași zi predici standard despre abstinență și prelegeri pe teme literare (Hamlin Garland despre William Dean Howells, de pildă) sau despre probleme sociale curente (reformatorul Jacob Riis despre viața în mahalalele din New York). Trebuie să fi fost un oraș pe cinste pentru un reporter învățăcel și ce plăcere să ni-l imaginăm pe micul Stevie Crane gonind pe promenadă cu bicicleta sau pândind pe holurile hotelurilor după picanterii și știri-bombă pentru fratele lui mai mare, redutabilul „Diavol de pe coastă“ devenit legendă locală.
Articolele de vară din New York Tribune nu poartă semnătura lui, dar mai mulți vajnici cercetători ai lui Crane i-au atribuit unele articole de tinerețe pe baza prozei și, dat fiind stilul său personal, vizibil încă din 1885 (în „Unchiul Jake și clopoțelul“), nu avem motive să ne îndoim de aceste atribuiri. După vreo două veri în care a lucrat neoficial pentru Townley, în vara anului 1890, imediat după ultimul semestru la Claverack, Crane a fost angajat oficial în echipa Biroului de Știri New Jersey al fratelui său. Atunci a reînnodat prietenia cu Post Wheeler, vechiul lui tovarăș de fumat din copilărie, și a întâlnit un alt jurnalist tânăr, Ralph Paine, care i-a devenit la rândul său prieten, iar cei trei tineri reporteri s-au obișnuit să-și petreacă împreună și serile, după ce terminau programul de lucru. Din câte spune Wheeler, lui Crane îi revenea misiunea de a relata despre „activitățile sociale din nordul Jersey“, dar oricât de subțiri ar fi fost subiectele, rareori scria plictisitor. Iată câteva pasaje din vara anului 1890, pe când avea doar optsprezece ani:
Muncitori în Ocean Grove: Ocean Grove e, fără doar și poate, pentru familie, din familie și alături de familie. Aici sunt mii de copilași. Bebeluși rotofei și drăgălași se leagănă în hamacuri, la umbra copacilor și pe verande, strigă veseli în timp ce fac tumbe în nisip, pe plajă, sau privesc cu dispreț suprem la cei nevoiți să meargă pe jos în timp ce ei sunt purtați regește în cărucioare vesele, împinse de bone sfioase, cu bonețici albe, cochete.
Aglomerație în Asbury Park: Domnișoarele din oraș, alături de pretendenții lor galanți, au înflorit în blazere și pălării asortate, care le fac să semene cu niște gândaci de Colorado uriași.
Parada bebelușilor în Asbury Park: Cea mai deosebită paradă care s-a pomenit aici de pe timpurile când Asbury Park era o pustietate dezolantă, iar indienii mărșăluiau în șir prin păduri, a putut fi văzută azi după-amiaza pe celebra promenadă a lui James A. Bradley, întemeietorul orașului. A fost un spectacol al pruncilor pe roți. Vreo două sute de mame și doici au împins bebeluși în mici cărucioare[…] de la Wesley Lake înainte pe promenadă, până la foișorul cel mare unde începe Fifth-ave. Și îndărăt […] Erau bebeluși de tot felul. Cărucioarele erau împodobite cu stegulețe de mătase și satin, panglici și felinare japoneze. Doi armeni duceau pe umeri bețe de bambus de care atârna un hamac din mătase în care stăteau doi gemeni armeni. Gemeni erau în mai multe cărucioare. Un singur bebeluș a plâns. Ceilalți își sugeau degetele mari cu deplină mulțumire, gângureau și zâmbeau către spectatori, iar când procesiunea primea aplauze, își fluturau zornăitorile sau alte jucării.
Asbury park: Adunarea religioasă din Ocean Grove care începe în această săptămână a atras o mulțime numeroasă în oraș, iar fețele cinstite din toate colțurile țării au aflat cu stupoare că vânzarea de rom e o afacere înfloritoare în acest oraș așa-zis cumpătat, adept al prohibiției […] Afacerea capului răutăților se afla lângă drumul principal care leagă acest oraș de Grove, pe care doar un lac de câteva sute de metri lățime îl separă de Park. Pocheriștii își zornăiau „jetoanele“, ascultând cum din cinci mii de piepturi răsună imnuri de slavă […] În noaptea de joi, în timpul furtunii violente, s-a țopăit la Ralph’s Coleman House, la West End Hotel, Oriental, Sunset Hall, Ocean Hotel, Norwood Hall, Colonnade, Metropolitan Hotel și alte vile mari. Au avut loc și câteva petreceri cu whist și euchre. În unele localuri, invitații erau legați la ochi și trebuiau să pună colți unor elefanți și cozi unor măgari de cârpă sau se dedau la distracții festive ca prinderea unui nasture alunecos sau bătaia cu perne.
Marea plimbare pe promenadă în Asbury Park: Pe promenadă poți vedea toate felurile de oameni. Omul de afaceri de la New York, care pare ager și descurcăreț, fermierul din Jersey înalt și deșirat, fiii Indiei cu pielea închisă la culoare, chinezul calm, sudistul brunet și bărbatul cu pălărie mare „de pe câmpiile sălbatice și aspre“ ale Vestului […] Brokerii se adună în mici grupuri în piațeta largă, pentru a discuta despre eventualele creșteri și descreșteri ale acțiunilor; fata drăguță, care radiază în cea mai elegantă rochie a ei, se plimbă încolo și încoace la câțiva pași de talazuri și flecărește cu studentul care poartă un sacou și o șapcă în culorile „bătrânei alma mater“ sau stă de mână cu „drăguțul“ ei într-un foișor, unde, „uitând de lume și uitați de lume“8, mestecă amândoi gumă în același timp, în ritmul valurilor care lovesc plaja nisipoasă.
Ironia e revigorantă, săgețile la adresa convențiilor burgheze și a activităților insipide ale turiștilor de vară insuflă articolelor o binevenită doză de cinism tineresc și nu e atât de important dacă aceste articole pot fi într-adevăr numite reportaje sau relatări semificționalizate ale unor impresii personale, ci faptul că Stephen a profitat de șansa care i s-a oferit. Nu mulți scriitori aspiranți au frați care să conducă propriile agenții de știri, frați de două ori mai mari care să ofere de lucru unor începători care încă n-au dovedit nimic și, chiar dacă Crane nu era făcut pentru o carieră solidă în jurnalism (avea purtări extrem de imprevizibile), încă nu știa asta, iar în acel moment din viața lui nu părea să aibă altă ambiție decât să lucreze în presă. Din câte se cunoaște, pe atunci nu scria ficțiune și nici nu-și exprimase vreodată dorința de a deveni următorul Nathaniel Hawthorne sau Charles Dickens. Terminase echivalentul liceului, se întorsese pe coasta din Jersey și pentru moment părea mulțumit (poate chiar încântat) de ceea ce făcea. Dar munca lui, oricât ar părea de neînsemnată în retrospectivă, s-a dovedit a fi o bună ucenicie pentru evoluția lui ca scriitor, căci singura cale pentru ca cineva să devină scriitor e să scrie, să scrie cât de mult și de des posibil, iar slujba îl obliga pe Crane să scrie mult, des și pe deasupra repede, învățând din mers, și a avut mare noroc că a început atât de devreme, pentru că trebuia neapărat să învețe iute, iute și bine, pentru că era deja 1890, iar din vara aceea când a ajuns la Asbury Park, i-au rămas doar zece ani de trăit.
10
În toamna aceluiași an, din motive total absurde, Crane a plecat la Colegiul Lafayette din Easton, Pennsylvania. Probabil că decizia i-a fost influențată de o sugestie a fratelui său William. După ce l-a convins pe Crane să renunțe la West Point și la o viitoare carieră militară, judecătorul i-a propus (cu o logică strâmbă) să se înscrie la cursurile de inginerie minieră de la Lafayette, pentru c-ar fi putut fi în avantajul familiei. Dar de unde și până unde? ne putem întreba. Pentru că toate veniturile suplimentare din familia Crane veneau dintr-un portofoliu de acțiuni pe care le dețineau la mai multe mine de cărbune din Pennsylvania. În aceeași logică, dac-ar fi avut acțiuni la o uzină metalurgică, William și-ar fi sfătuit fratele să se facă metalurgist. N-a contat că băiatul nu era deloc interesat de minerit și inginerie, că abia promovase la științe și matematică la Claverack — poate că aceste materii aveau să înceapă să-i placă la un moment dat. Crane n-a fost doar prost sfătuit, ci și neglijat în continuare de familie — nu cu rele intenții, ci pur și simplu pentru că uitau uneori de prezența lui. Cum povestește amar Helen R. Crane în volumul ei de memorii: „Probabil că frații și surorile lui au fost ultimii oameni din lume care să-i remarce talentele; cum întâmplarea face să fi fost mult mai în vârstă ca el, căsătoriți și absorbiți de propriii lor copii, probabil că a rămas mereu mai degrabă un străin pentru ei.“ Peste încă trei paragrafe, Helen notează: „Nu le-a trecut niciodată prin cap că e un băiat promițător; pentru ei era doar fratele mai mic, cam ciudat și haotic, un om care, dacă aducea vorba despre nevoile sale, o făcea atât de delicat, încât nu-l luau în serios“.
Desigur, Crane ar fi putut lupta și refuza, spunându-i lui William că vrea în altă parte, dar era un student atât de indiferent, deloc preocupat de ce anume să studieze sau să nu studieze, unde anume să studieze sau să nu studieze, nepăsându-i nici măcar dacă merita sau nu să studieze, așa că a urmat sugestia.
Așa cum era de așteptat, primul semestru la școala Lafayette a fost un eșec. De această dată, nu era o școală metodistă, ci prezbiteriană, unde prezența în biserică era obligatorie șapte zile din șapte și exista o programă fixă de șapte cursuri, fără opționale: algebră, studiul Bibliei, chimie, oratorie, franceză, desen tehnic și scris tematic. Crane a picat la cinci dintre ele, primind nota zero la scris tematic, un curs predat de un profesor de inginerie care le cerea studenților să scrie lucrări doar pe subiecte tehnice. Deși chiulea la aproape toate cursurile, a devenit membru al frăției Delta Ipsilon, a intrat în ambele asociații literare din campus și a jucat baseball în interiorul facultății, în pregătire pentru sezonul de primăvară. Asta a fost partea bună dintre lucrurile care i s-au întâmplat în cele trei luni și jumătate petrecute acolo. Altfel, Lafayette era un balamuc de ritualuri violente de inițiere și urgie masculină, cu bătălii permanente între anul întâi și anul al doilea, o instituție celebră pentru indisciplină, unde „studenții […] își fac de cap mai mult decât în orice altă facultate din țară“, cum s-a exprimat Crane într-o scrisoare trimisă unui vechi prieten din Claverack. Din câte povestește Ernest G. Smith, colegul lui de la Lafayette (într-o relatare din 1926), într-o noapte, în dormitorul lui Crane a dat buzna o bandă de „gangsteri din anul al doilea“ turbulenți, care n-au plecat decât când Crane i-a amenințat cu un revolver încărcat. Nimeni altcineva n-a mai fost martor la înfruntare, iar Crane personal n-a vorbit niciodată despre asta, dar chiar dacă Smith se înșală, rămâne faptul că Stephen a abandonat școala la sfârșitul semestrului.
Era Pennington doi. Fiul refuzase din nou o școală și tot mama lui Crane a trebuit să-i găsească alta — de această dată, o nouă facultate. Păcat că nu avem surse care să ne spună cum s-au ciondănit până au găsit o rezolvare, la ce presiuni s-au supus unul pe altul cine știe câte ore sau zile sau cât de dornic sau de refractar a fost Crane să mai dea o șansă facultății, pentru că bănuiala mea este că nu-l trăgea deloc ața, iar dacă până la urmă a mai urmat un semestru, probabil că a făcut-o ca să-i facă pe plac maică-sii — sau s-o împace. În aceste condiții, soluția doamnei Crane trebuie să fi fost cea mai bună care se putea găsi atât de repede. Unchiul ei pusese umărul la înființarea Universității Syracuse și, datorită acestei relații de familie, a reușit să obțină o bursă pentru fiul ei. Știa și că era un loc cu reputație bună, ocolit de scandaluri precum cel din toamnă, de la Lafayette, când alt student din anul întâi, coleg cu fiul ei, fusese atacat de o ceată de studenți din anul al doilea și ripostase pocnindu-l pe unul dintre golani cu o bâtă de baseball în cap și crăpându-i țeasta. Însă ceea ce probabil că doamna Crane nu știa, spre deosebire de fiul ei, e că și la Syracuse se găseau destule bâte (de lovit mingi, nu capete), iar școala avea o echipă de baseball excelentă.
În scrisoarea din 1896 pentru Hilliard, Crane încheie observațiile despre părinții lui, apoi începe alt paragraf: „Cât despre mine, am fost la Colegiul Lafayette, dar nu l-am terminat. Mi-am dat seama că ingineria minieră nu e deloc pe gustul meu. Prefer baseballul. Mai târziu m-am înscris la Universitatea Syracuse, unde am încercat să studiez literatură, dar tot baseballul a fost mai pe gustul meu“. Într-o scrisoare mai veche pentru Hilliard (probabil din februarie 1895), e ceva mai expansiv cu amintirile din studenție:
La școală nu mă omoram cu învățatul, ci îmi foloseam înzestrările, atâtea câte erau, pe terenul de baseball. Nu că nu mi-ar fi plăcut cărțile, dar programa rigidă a facultății nu era pe gustul meu. Oamenii sunt un subiect de studiu mult mai interesant. În loc să fiu în sala de curs, eu studiam chipuri pe străzi, iar când trebuia să învăț pentru cursurile de a doua zi, eu priveam trenurile venind și plecând din Central Station. Deci, vezi tu, mai întâi a trebuit să-mi revin după facultate.
Știm că a rezistat la Syracuse doar cinci luni (de la începutul lui ianuarie la începutul lui iunie 1891), dar asta nu înseamnă că a repetat eșecul din toamnă. Dimpotrivă, a fost pentru el o perioadă de transformări enorme, profunde, o punte între adolescență și primii ani de maturitate, o ultimă școală care n-a fost pentru el doar ultima, ci l-a pregătit pentru următorul pas.
Syracuse a fost primul lui oraș mare, prima oară când a locuit altundeva decât într-un oraș mic sau o stațiune de pe litoral, un oraș cu vreme rece și o populație permanentă de circa nouăzeci de mii de locuitori, nu prea mare, la standardele metropolitane ale New Yorkului, dar suficient de mare pentru a cuprinde un amestec dens de privilegiu și abjecție, de bogăție și sărăcie, iar când Crane trăgea chiulul de la studii, nu se mulțumea „să studieze chipuri pe străzi“, ci colinda zonele mai rău famate ale orașului, asista la ședințe ale tribunalului pentru delicte minore, bea bere de cinci cenți la Music Hall pe North Salina Street, privind animatoarele în ținute sumare (decolteuri adânci, fuste deasupra genunchilor) cum cântau și dansau pe scenă, făcând cunoștință cu vagabonzi, alcoolici și prostituate, explorând bordelurile de pe Railroad Street, nu departe de Central Station. Există suficiente dovezi că în acea primăvară a început să lucreze la o primă versiune din Maggie, sau cel puțin la o primă ipostază a viitoarei Maggie, și cum să-i fi venit ideea unei povești care se petrece în mahalale fără să fi avut o oarecare experiență personală cu mahalalele? Syracuse i-a oferit un prim contact cu acea lume, iar întâlnirea l-a răscolit atât de tare, încât s-a simțit motivat să scrie despre ea — nu sub forma unui articol de ziar, ci a unei lucrări de ficțiune mai ample, multistratificate.
Asta în primul și-n primul rând — nașterea lui Maggie și impulsul de a scrie iar ficțiune —, dar chiar și ca student refractar și recalcitrant, în lunile petrecute în centrul statului New York a lucrat pe post de corespondent la Syracuse pentru New York Tribune, o slujbă pe care i-a oferit-o redactorul coordonator Willis Fletcher Johnson, absolvent al Seminarului Pennington și prieten de familie, care-l citise pe Crane din vremea când lucra pentru Townley în Asbury Park. În ultimele săptămâni ale ultimului său an de studenție, Crane a pus la cale o farsă jurnalistică amuzantă și frivolă, cu binecuvântarea lui Johnson, o bagatelă cu titlul GÂNGĂNII URIAȘE ÎN ONONDAGA, publicată atât în Tribune, cât și în Syracuse Daily Standard pe 1 iunie. Inspirat de o relatare mai veche despre o invazie de omizi care oprise un tren undeva în Minnesota, corespondentul de nouăsprezece ani a plusat și a inventat o nouă specie gigantică de insectă împlătoșată, care ar fi oprit traficul feroviar lângă Syracuse, capitala districtului Onondaga.
Roțile treceau peste insecte, care dădeau ortul popii trosnind ca o salbă de explozii ale unor torpile de jucărie. Gângăniile s-au înmulțit, iar trosnetul s-a transformat într-o larmă monotonă, de parcă într-un depozit ar fi pocnit o sută de artificii, până când locomotiva s-a oprit, năpădită de un roi numeros […] În acel moment și-a făcut apariția un pustnic erudit care locuiește în cartierul carierelor, căci vestea despre acea stranie întâmplare s-a răspândit iute. Acesta a opinat că gângăniile care blocaseră șinele ar fi dintr-o specie rară de litodom — o moluscă săpătoare în piatră —, încrucișată cu un fel de insectă de pradă.
A doua zi, gluma a continuat cu un mesaj justificativ din partea ziarului, pe un ton fals serios, probabil scris de Johnson sau de Johnson în colaborare cu Crane, în care „entomologul statului“ era avertizat că, dacă ține să-și păstreze slujba, „să urce într-un monstru de oțel și fier și să se repeadă la Syracuse, ca să dea de seamă despre noua insectă“. Bărbatul mai copt și tânărul trebuie să fi savurat din plin mica lor farsă. Încă o dovadă că Stephen nu lâncezea în puțul cu melancolie la Syracuse, ci era de multe ori într-o dispoziție excelentă, căci de unde să găsească un om deprimat energia de a scormoni după un termen atât de obscur ca „litodom“ (de negăsit în dicționarele standard) sau de a inventa o formulare delicioasă ca „pustnic erudit“?
Maică-sa îi aranjase să stea la strămătușa lui, venerabila văduvă Peck, care fusese multă vreme tovarășa de viață a răposatului episcop Peck, ca să mai reducă din cheltuieli și să se asigure că fiul ei va avea parte de supravegherea unui adult, dar experimentul a durat doar câteva zile, pentru că văduva a fost nemulțumită de purtarea băiatului, deși niciodată nu s-a aflat exact cum sau de ce. Poate din cauza fumatului sau a purtărilor lui imprevizibile, a părului nepieptănat sau a felului șleampăt în care se îmbrăca, sau poate că pur și simplu nu s-au înțeles. Oricare ar fi fost motivul, Crane și-a petrecut până la urmă semestrul în dormitoarele frăției Delta Ipsilon, unde și-a găsit o bandă de răzvrătiți fumători care gândeau la fel ca el și a legat câteva prietenii strânse care au durat ani buni. Din bandă făceau parte tineri străluciți care s-au distins apoi ca avocați, jurnaliști, medici și ingineri, deși în studenție împărtășiseră disprețul lui Crane față de îngustimea ridicolă a programei academice și religioase a școlii. În plus, toți acei prieteni păreau să-l admire intens. Frank Noxon, cu care Crane mergea duminica seară la recitaluri (viitor reporter, critic de teatru și editor), scrie în 1926: „Crane era curajos — fizic, moral și social […] Tipică [pentru el] era grija stăruitoare pentru confortul și binele altora, mai ales ale celor cu posibilități modeste. Se gândea la acest lucru așa cum alții se gândesc la o artă sau la un meșteșug, creând un stil și inventând metode originale“. Clarence N. Goodwin (viitor avocat) notează în 1926:
În scurt timp a demonstrat că e leneș la învățătură, strălucit, instabil, amuzant și talentat în cele lumești. Pe atunci avea cam nouăsprezece ani și experiența de viață a unuia de optzeci și șapte […] Avea un simț teatral acut, iar pe chip i se citea de obicei o expresie amuzat-ironică, dar binevoitoare. Mintea lui ageră surprindea pe loc aspectele absurde, bizare sau ridicole ale oricărui incident, pe care-l relata apoi în propriul lui stil captivant […] Mi-l amintesc ca pe un tânăr zâmbitor, cu un aer copilăros, bun la suflet, ascuțit la minte. Vedea prin și dincolo de orgoliul, ipocrizia, slăbiciunile și egoismul oamenilor, dar continua să zâmbească amuzat [și] fără amărăciune.
Frederic M. Lawrence (viitor doctor și cel mai apropiat dintre prietenii lui Crane de la Syracuse) notează la un moment dat, în anii 1920:
Așadar, după ce a ridicat prompt și neînfricat standardul revoltei, Crane s-a apucat de educație după bunul plac și în stilul său. Avea deja o minte matură. Intelectul său era indiferent la autoritate sau tradiție. Analiza orice concepție nouă cu detașare totală, trăgea concluzii cu un dispreț absolut față de credințele acceptate. Camera sa din campus […] a devenit rapid o citadelă a păgânilor […] Adesea taciturn, departe de a fi cel mai locvace, Crane dicta direcțiile de gândire. Propriul său viitor era stabilit. Avea să devină scriitor, unul dintre cei mari, fără doar și poate.
Nu dădea doi bani pe programă, intra în polemici cu profesorii săi atunci când catadicsea să treacă pe la cursuri, dar, așa cum sugerează Lawrence în notițele sale (care se întind pe multe pagini), Crane și-a continuat educația pe cont propriu în stilul lui, iar în acele luni a citit mult, inclusiv Război și pace și Anna Karenina (din acel moment, Tolstoi avea să devină romancierul său preferat), ca și Faust de Goethe, dar mai ales Teoria culorilor de Goethe, care i-a marcat definitiv opera. Se mai știe și că și-a înscris numele pe un volum al poeziilor lui Keats, cumpărat de la o librărie locală, iar când nu citea cărți, nu hoinărea prin oraș, nu alerga după fete, nu asculta muzică la catedrala St. Paul și nu scria articole, povestiri sau o primă versiune din Maggie, juca baseball.
Există o fotografie făcută în acea primăvară, cu Crane și coechipierii săi care pozează așezați sau în picioare pentru un portret de grup în exterior, nouă tineri într-o amestecătură pestriță de uniforme complete sau incomplete, cu un bărbat mai în vârstă în spate, fără îndoială antrenorul. Crane e pe primul rând, în mijloc, rezemat ca într-un scaun. Șepcuța lui cu cozorocul ridicat e atât de trasă pe spate, încât abia se deslușește, iar părul, care în fotografie pare șaten, nu blond, e cam ciufulit. Poartă un pulover alb, cu cămașă cu guler alb pe dedesubt, și pantaloni tradiționali de baseball care-i vin până la genunchi, cu o pereche de ciorapi negri de baseball acoperindu-i gambele picioarelor mult prea subțiri. Picioarele îi sunt mult depărtate și, cum se lasă pe spate, pare relaxat și stăpân pe el, exact opusul cadetului stângaci care pozase în fața aparatului de fotografiat cu doar doi ani și jumătate în urmă. Mâna stângă i se odihnește comod în poală, dar oarecum ciudat e că își ține brațul drept sus, de-a curmezișul corpului, cu palma dreaptă închisă nu chiar într-un pumn, ci în trei sferturi de pumn, ceea ce eu aș numi un pumn nu prea strâns. Poate că n-a știut unde să-și pună acel braț drept, pentru că stă foarte aproape de jucătorul din dreapta, al cărui umăr acoperă neglijent partea dreaptă a corpului lui Crane, așa că, în loc să-și pună brațul drept pe după umerii vecinului său, Crane l-a ridicat pe lângă propriul său corp, după care, neștiind cum să-și țină palma, a închis-o, ca să nu-și acopere singur fața. Oricum, mâna aduce cu un pumn și, deși nu vreau să acord valoare simbolică acelui pumn sau pe trei sferturi pumn, e categoric o tușă interesantă. O postură nici agresivă, nici defensivă — ci echilibrată și pregătită. Ochii privesc undeva departe. Expresia feței e neutră, gânditoare, detașată, iar trăsăturile sunt calme. Crane pare să fi ajuns pe punctul de a înțelege cine este și pare pregătit, pregătit pentru orice.
Echipa de baseball a Universității Syracuse, primăvara anului 1891. Crane e pe primul rând,
în mijloc. (CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII SYRACUSE)
1. Dans ceremonial al nativilor americani, prin care se invocau spiritele morților.
2. Titluri academice: Divinitatis Doctor, Legum Doctor.
3. „Un eseu despre dans“.