Pesemne cățelușul pentru ei
Înseamnă chin și agonie.
Dar vai, cățelul cel obraznic
Băieților le-aduce bucurie.
Casa familiei Crane, Asbury Park. Clădirea e azi sediul societății istorice din oraș (FOTOGRAFIE DE SPENCER OSTRANDER)
6
Câini, ponei, soldați, baseball, fotbal, țigări și povești spuse pentru mâncare.
În general, oamenii depășesc interesele și activitățile copilăriei, dar nu și Crane. A rămas pasionat până la capăt de toate lucrurile de pe această listă.
Câini. Crane a avut mai mulți câini de-a lungul anilor. Spre sfârșitul vieții, când a locuit într-o casă suficient de spațioasă ca să aibă un birou doar al lui, prefera să scrie cu un câine în cameră, chiar dacă era nevoit să se întrerupă adesea ca să deschidă și să închidă ușa. „Un câine maro închis“ (1893) e una dintre cele mai bune dintre povestirile lui de debut, „Câinele negru“ e una dintre primele publicate (New York Tribune, iulie 1892), iar în romanul său A treia violetă (scris în 1895, apărut în 1897), un câine pe nume Stanley e unul dintre personajele principale. În același an, 1897, când Crane relata despre Războiul Greco-Turc în calitate de corespondent pentru New York Journal al lui Hearst și pentru agenția McClure, a salvat un cățeluș de pe câmpul de luptă din Velestino și l-a botezat „Velestino, câinele ziarului“. El și Cora și-au luat cu ei noul companion în Anglia, iar când câinele s-a îmbolnăvit de răpciugă, s-au oprit din orice activitate, încercând amândoi să-l salveze. „Unsprezece zile am luptat cu moartea pentru el“, i-a scris Crane lui Sylvester Scovel, un coleg corespondent care-l însoțise în Grecia, „fără să ne gândim la altceva decât la viața lui. A luptat frumos, bărbătește, lingând mereu recunoscător mâinile Corei, pentru că-și dădea seama că ea încerca să-l ajute […] O să-l îngropăm mâine printre rododendronii din grădină.“ Mai târziu, când Crane și Joseph Conrad au devenit prieteni apropiați, Crane a ajuns să țină mult la micul fiu al lui Conrad, Borys, și a insistat pe lângă tatăl lui să-i dăruiască un câine, spunând că „trebuie să aibă un câine, orice băiat ar trebui să aibă un câine“, și din moment ce Conrad nu i-a adus animalul dorit, Crane i-a dăruit el însuși lui Borys un câine. În 1900, în ultima fotografie a lui Crane (făcută de Cora), îl vedem stând pe o bancă în fața casei sale, cu cățelușul său, Spongie, în brațe.
Ponei. Pe măsură ce Crane a crescut, poneii s-au transformat în cai, iar călăria a devenit o plăcere supremă. Într-o scrisoare trimisă din Hartwood lui Willis Brooks Hawkins, în octombrie 1895, Crane scrie: „Ce poate fi mai grozav decât o splendidă dimineață geroasă, un cal iute și în față doar dealuri tihnite? Doamne, ce-mi place să am un cal nebun, de care să mă despartă doar o piele subțire de porc!“ În 1919, Conrad îl evocă pe prietenul lui american ca fiind un om care „nu părea niciodată mai fericit sau mai câștigat decât când era călare pe un cal“, iar în scrisoarea trimisă în 1896 lui John Northern Hilliard, Crane încheie două pagini de observații despre el și familia lui declarând: „Pentru mine, fericirea e șaua unui cal bun de călărie“. La scurt timp după ce a publicat Semnul roșu al curajului, când Crane a câștigat în sfârșit niște bani și a scăpat de teama că nu va avea ce pune pe masă, primul lucru pe care l-a făcut a fost să se intereseze de cumpărarea unui cal pe nume Peanuts.
În mod aproape inevitabil, în opera lui apar nenumărați cai. Să ne gândim la „Totul sau nimic — cai“, ca să cităm un singur exemplu, o povestire din 1895 care se petrece în Mexic și care se bazează, după toate probabilitățile, pe o experiență reală. Protagonistul american, Richardson, care se teme că va fi jefuit și ucis de un bandit, fuge pe furiș în toiul nopții, știind că soarta lui depinde de felul în care calul va răspunde la comenzi. „[Degetele lui Richardson] tremurau atât de tare, că abia a reușit să-i prindă chinga. Avea mâinile ca niște mănuși invizibile.“ Dar când calul pornește, „simte în inimă primul fior de încredere. Micul animal, deși era calm și neîmboldit, mișcând din urechi încolo și încoace, interesat de ceea ce vedea în jur, galopa sub lumina zorilor cu iuțeala unei antilope speriate. Privind în jos, Richardson văzu piciorul lung și subțire întinzându-se, solid ca o mașinărie de oțel.“
Trei ani mai târziu, când Crane era în Puerto Rico și relata despre Războiul Hispano-American pentru Hearst, un alt reporter care lucra la Journal, Charles Michelson, a observat îndeaproape felul în care Crane interacționa cu caii. În 1926, acesta își amintește în scris:
Calul era întotdeauna partener cu drepturi depline în aventurile lui Crane […] În timpul campaniei din Puerto Rico a călărit un animal alb cu un cap ca un baros, cu urme de la pinteni, cu copite păroase, care nu era cu mult mai mare decât un țap și avea toate metehnele pe care ignoranța sau relele purtări le altoiseră la păcatul originar […] Era mereu priponit mai departe de ceilalți cai, pentru că mușca și lovea cu picioarele, dar cu Crane se înțelegea de minune, ca doi porumbei. A venit și ziua când urma să ridicăm ancora spre casă […] M-am dus după Crane. Cuprinsese cu brațul gâtul arcuit al temutului ponei, iar când s-a întors spre mine, chipul îi era pătat de lacrimi […] Când povestesc așa, sună siropos și răsuflat, dar cumva, în după-amiaza aceea în Puerto Rico, n-a părut.
Pentru a încheia tabloul, merită amintit că afecțiunea lui Crane față de cai se extinde și asupra verilor lor. Când el și Linson au fost trimiși de McClure în Pennsylvania în 1894, ca să se documenteze pentru reportajul lor „În adâncurile unei mine de cărbune“ (Crane ca reporter, Linson ca ilustrator), Crane a dedicat câteva paragrafe catârilor care erau condamnați să lucreze în bezna ca de cerneală din subteran. „Grajdul era ca o temniță. Catârii erau organizați în șiruri solemne. Și-au întors fețele spre felinarele noastre. Ochii le sclipeau minunat, ca niște lentile. Aminteau de niște șobolani enormi.“ Când Crane află că animalele erau ținute adesea pe întuneric ani în șir, adaugă: „De obicei, când sunt urcate la suprafață, animalele tremură văzând pământul strălucind în soare. După care aproape că-și pierd mințile, cuprinse de o bucurie fantastică. Le copleșește deodată deplina splendoare a cerului, a ierbii, a copacilor, a vântului.“ În anul următor, în Mexic, a scris „Cum a ridicat măgarul dealurile“, o fabulă de o mie două sute de cuvinte care povestește cum a devenit măgarul principalul animal de povară al omului. Se încheie astfel: „Așadar, de-acum înainte, când veți vedea un măgar cu o biserică, un palat și trei sate în spinare, care înaintează nespus de încet, mișcând câte un picior odată, să nu credeți că e leneș. E mândria lui.“
Soldați. În adolescență, ambiția lui Crane a fost să meargă la West Point și să urmeze o carieră în armată, dar fratele lui, William, l-a convins să renunțe, argumentându-i că era puțin probabil să izbucnească vreun război în timpul vieții sale. E de la sine înțeles că asta nu l-a împiedicat pe Crane să se gândească în continuare la soldați și război. Pe lângă Semnul roșu al curajului, a scris încă douăzeci și patru de povestiri cu acest subiect, iar în calitate de corespondent de război, a trimis mai mult de șaizeci de relatări din Grecia, Cuba și Puerto Rico.
Baseball. Altă ambiție de adolescență a lui Crane a fost să devină jucător profesionist de baseball. Mic și vânos (ca adult, avea cam un metru șaizeci și opt înălțime și cincizeci și cinci de kilograme), a jucat la prindere și bătaie cu o medie bună, deși n-avea prea multă forță nici măcar după standardele epocii „dead-ball“6. Ales căpitan atât al echipei de la internat, cât și al echipei de la Syracuse în primăvara cât a fost înscris acolo (cel mai tânăr căpitan de echipă din istoria baseballului universitar american), era considerat în general un jucător excelent, în ciuda limitelor sale fizice. După ce în liceu a jucat la prindere mai mult cu mâinile goale (cum povestește colegul său, Abram Lincoln Travis, în 1930), Crane a făcut în cele din urmă „rost de o mănușă masivă din piele de căprioară, pe care a folosit-o eficient, făcând astfel economie la iodul și hamamelisul cu care se dăduse până atunci“. Un aruncător al echipei Syracuse (Mansfield J. French, scriind în 1934) l-a descris pe coechipierul său ca fiind
foarte rapid și cu reflexe iuți, subțirel, cu umerii puțin căzuți, un piept deloc puternic și genunchii care se cam ciocneau între ei […] Avea o exuberanță drăcească pe teren. Deși de regulă liniștit și taciturn din fire, pe terenul de baseball era mereu în mișcare și slobod la gură, înjurând uneori din senin […] La început a fost testat la prindere și s-a dovedit a fi cel mai bun candidat pentru acea poziție, reușind să apuce bine mingea. Era însă un aruncător slab și, chiar dacă arunca din tot corpul, nu reușea să nimerească acceptabil a doua bază […] Din când în când, se încovoia de durere din cauza efortului la care erau supuse ligamentele umărului.
În ciuda acestor probleme la aruncare, un alt coleg (Clarence Loomis Peaslee, scriind în 1896) susține ferm: „Era cel mai bun dintre cei nouă jucători și unul dintre cei mai buni prinzători pe care i-a avut vreodată Universitatea“.
Lui Crane „îi plăcea să vorbească despre baseball“ (French) și cu mult după ce renunțase să mai joace organizat, primul lucru pe care-l făcea când deschidea ziarul dimineața era să se uite la rezultatele meciurilor de baseball. În vara anului 1891, când s-a lăsat de facultate și a plecat în Asbury Park, baseballul s-a dovedit a fi liantul care i-a pecetluit prima prietenie literară importantă. Hamlin Garland (1860–1940) e mai degrabă uitat astăzi, dar pe atunci era considerat un promițător tânăr adept al „noului realism“ și, într-o viață scriitoricească lungă și productivă care include lucrări de ficțiune, autobiografice și de critică, a devenit atât de respectat, încât la douăzeci de ani după moartea lui Crane, una dintre cărțile sale, astăzi uitată, a primit Premiul Pulitzer. În august, acesta a venit pe coasta din Jersey ca să țină o conferință despre William Dean Howells, iar Crane, care lucra din nou pentru agenția de știri a lui Townley, a relatat despre eveniment pentru Tribune. A doua zi, când articolul a fost publicat, Garland a fost îndeajuns de impresionat ca să vrea să-l întâlnească pe autor. Tânărul din Teritoriul Dakota și bărbatul chiar și mai tânăr de pe Coasta de Est s-au înțeles de minune în timpul petrecut de Garland în cartier și nu doar datorită gusturilor literare asemănătoare, ci și datorită interesului comun față de baseball. Garland fusese aruncător, deci cu cine era mai nimerit să discute despre subtilitățile aruncării dacă nu cu Crane, care jucase la prindere? Așadar, discutau atât despre baseball, cât și despre cărți, uneori vorbind despre cărți chiar în timp ce-și pasau câte o minge, iar în următorii câțiva ani, când Crane s-a zbătut să-și facă un rost la New York, Garland l-a susținut, insistând într-un moment crucial ca Stephen să-i trimită lui Howells un exemplar din Maggie, publicată prin forțe proprii, moment care s-a dovedit a fi unul de cotitură în viața lui Crane, pentru că, deși restul lumii literare ignorase cartea, pe Howells l-a impresionat și, cum la vremea aceea era numărul unu ca romancier și critic, sprijinul său a fost decisiv.
Fotbal. Informațiile despre activitatea timpurie de fotbalist a lui Crane sunt puține spre nonexistente. N-am găsit nimic altceva în afară de mențiunea pe care o face cumnata lui, Elizabeth, că făcuse acest sport în copilărie. Dar în vara anului 1893, în timp ce lucra la prima versiune din Semnul roșu al curajului în casa fratelui său, Edmund, din Lake View (chiar lângă Paterson), Crane scria noaptea, când restul lumii dormea, se culca în zori, se trezea târziu și-și petrecea după-amiezile organizând și antrenând o echipă de fotbal pentru tinerii din oraș. Într-un fel sau altul, se molipsise de microbul fotbalului care se răspândea în toată țara. Trei ani mai târziu, când a avut probleme cu Theodore Roosevelt și poliția din New York pentru că a apărat la tribunal o prostituată acuzată pe nedrept, a evadat din oraș în două weekenduri succesive pentru a relata despre meciurile de fotbal ale echipei Harvard din Cambridge, singura sa experiență de jurnalist sportiv. Și mai important: după ce a publicat Semnul roșu al curajului, a fost întrebat în mod repetat de ziariști cum de cineva care nu luptase și nici măcar nu văzuse vreodată o bătălie de aproape putea scrie cu atâta însuflețire despre război, iar el a răspuns iar și iar așa cum a făcut-o în aprilie 1896 pentru Book Buyer: „N-am luptat niciodată pe front, desigur, dar cred că am trăit furia conflictului pe terenul de fotbal“. Ceea ce ar putea fi adevărat, dar, pe de altă parte, e imposibil de spus dacă glumea sau nu.
Fumat. Derbedeul de șase ani care fuma a continuat să pufăie din țigări, trabuc, pipă și narghilea până și-a dat ultima suflare. Fumatul era un obicei, o compulsie și un mod de viață la care Crane se deda vesel și nepăsător, chiar dacă avea plămâni slabi și crize periodice, grave, de tuse. Toți cei care l-au cunoscut pomenesc acest lucru. „Un fumător de țigări împătimit“, scrie Travis, colegul său de la internat; „un fumător împătimit“, îi ține isonul Ernest G. Smith, colegul de la Lafayette; „avea degetele foarte pătate cu nicotină“, spune French, colegul de la Syracuse; „fuma întruna“, comentează Nelson Greene, prietenul artist de la New York, care adaugă: „pufăia trabucuri întruna, când făcea rost de ele“. Ageră ca întotdeauna, Helen R. Crane notează: „Nu putea vorbi decât plimbându-se de colo până colo prin cameră, cu mâinile îndesate în buzunare și o țigară atârnându-i între buze“. Altă nepoată, Edna Crane Sidbury, una dintre cele cinci fiice ale lui William, care l-a cunoscut și l-a iubit pe Crane în copilărie, comentează despre vizitele unchiului ei în casa lor din Port Jervis: „Mama […] se bucura mereu să-l vadă, chiar dacă fuma în pat și ciuruia așternutul cu țigara“. Chiar dacă l-a respins pe Dumnezeu, din copilărie și până a devenit bărbat, Crane n-a încetat niciodată să se închine la altarul Sfântului Fum.
Cât despre Poveștile spuse pentru mâncare, nu e nevoie să detaliez. Aveau să devină povestea vieții lui.
7
Prima lui proză care s-a păstrat datează din 1885, când Crane avea treisprezece ani sau, dacă a fost scrisă în noiembrie sau decembrie, abia împlinise paisprezece. La fel ca poezia despre câinele dorit, e remarcabil de reușită pentru cineva de vârsta lui, cel puțin la fel de bună, dacă nu și mai bună, decât majoritatea lucrărilor pe care le-am citit acum mai mulți ani, când am predat cursuri de scriere la facultate. „Unchiul Jake și clopoțelul“ se întinde pe patru pagini și jumătate în ediția operelor lui Crane publicată de University Press of Virginia și, chiar dacă e o poveste veselă, amuzantă, lejeră, construcția frazelor e surprinzător de iscusită și arată un ochi ager și atent la detaliile senzoriale. Unchiul Jake e un fermier bătrân și simpatic, care trăiește într-un Undeva imaginar. Într-o zi hotărăște să plece la Oraș (unde mai fusese o singură dată) împreună cu Sarah, nepoata lui de douăzeci și opt de ani, ca să-și vândă recolta de napi și să cumpere diverse articole pentru gospodărie. Cel de-al doilea paragraf denotă precizie și forță și, cuvânt cu cuvânt, atât ca ritm, cât și ca ton, devine limpede că tânărul Crane stăpânește perfect ceea ce face:
Așadar, a doua zi, în zori, unchiul Jake și-a pus cel mai bun costum negru, Sarah și-a tras cea mai bună rochie de stambă peste silueta ciolănoasă, și-a pus mănușile de bumbac și boneta de soare liliachie, împodobită cu floarea-soarelui. După ce a măsurat-o din ochi pe nepoată cu mare fală și negre presimțiri în legătură cu bărbații de la oraș, pe care-i credea în stare să fure o făptură atât de încântătoare, și-a sărutat soția de rămas-bun de parc-ar fi plecat în Europa pentru zece ani, s-a suit pe capră, a tras-o pe Sarah lângă el ca pe o legătură de paie, a fluturat din bici, a zâmbit prietenos și încrezător către nevastă, cei doi argați și un băiat din vecini, și a pornit la drum.
Cei doi se hurducă înainte pe un drum de țară, cu napii săltând în spate, iar de la cel de-al patrulea paragraf, peisajul începe să se schimbe:
În curând, casele au început să pară mai înghesuite, pe marginea drumului erau împrăștiate mai multe cutii de conserve și alte rămășițe, în față s-au ivit o mulțime de curți, cu rufe întinse la uscat; fabrici fumegânde, negre de funingine; țarcuri pline de gâlceava animalelor; trenuri întregi de marfă oprite pe șine secundare; copii murdari, câini fără stăpân și porci umblând creanga. Ochiul experimentat al unchiului Jake a dedus de aici că se apropriau de oraș.
Atenția ascuțită a lui Crane la detaliile fizice, care avea să devină ulterior unul dintre atuurile remarcabile ale scrierilor sale, se face deja simțită. Alăturarea „copii murdari, câini fără stăpân și porci umblând creanga“ în aceeași frază e o tușă dibace și evocatoare, la ani-lumină de generalitățile plate pe care ne-am aștepta să le găsim în opera unui autor de treisprezece ani. Bineînțeles, nu se întâmplă mare lucru în povestire, care se încheie când unchiul Jake și Sarah așteaptă în holul unui hotel ca să ia prânzul la restaurant, iar bătrânul trage de o „coadă de lingură sau polonic“ care iese din perete fix în momentul când un chelner aflat în altă parte a hotelului „face un tărăboi crunt cu un gong“. Crezând că el a făcut acel zgomot trăgând de mânerul din alamă, probabil un fel de alarmă care se transmite către pompieri, poliție, ambulanță sau Ministerul Sănătății, fermierul intră în panică și o șterge din oraș împreună cu nepoata. Dar până atunci există destule tușe ingenioase și perspicace, mici pasaje reușite, care mențin interesul: bărbații din fața cârciumilor mijind „ochi încețoșați […] la boneta liliachie, împodobită cu floarea-soarelui“ (Sarah), comerciantul de napi care-l trage-n piept pe unchiul Jake „mințind în legătură cu «prețurile pieței»“, proprietarul de grajduri care-i cere „cu cincizeci de cenți mai mult decât prețul lui obișnuit, doar din principiu“, unchiul Jake spunându-i unui vânzător dintr-un magazin că nu știe când mai vine, pentru că „nevastă-sa, biata de ea, a făcut o criză de plumbago7 așa de cruntă, cum nu s-a mai văzut în Green County din ’58, de când l-a lovit pe vărul de-al doilea al nevestei lui Bill Williams“, sau, spre final: „Când au ajuns la grajd, dacă le-ar fi desenat cineva pe o hartă drumul parcurs de la hotel până acolo, ar fi semănat cu o enigmă pentru care trebuie să-ți storci creierii“.
Deși încă nu prea avea despre ce să scrie, era, cu siguranță, capabil s-o facă, iar felul în care scria pe atunci e deja un indiciu al felului în care avea să scrie peste ani.
O ultimă observație. În povestire, Crane pomenește de două ori vârsta lui Sarah, douăzeci și opt de ani. Fie că e o referire, conștientă sau nu, la sora lui, Agnes, fie că e o simplă coincidență, e de reținut ca ea murise cu un an în urmă la aceeași vârstă — douăzeci și opt de ani. Poate e un mic semn că încă suferea profund după moartea ei. La fel ca Sarah, Agnes era „ciolănoasă“.
8
În copilărie, Crane a învățat la școlile publice locale din Asbury Park, dar în toamna anului 1885, pe când mergea pe paisprezece ani (anul în care a scris „Unchiul Jake și clopoțelul“), mama l-a înscris la școala pe care tatăl lui o condusese din 1849 până în 1858, Seminarul Pennington. Nu se știe nimic despre cele patru semestre și jumătate petrecute acolo de Crane, dar cum era o instituție specializată în formarea adolescenților ca viitori preoți metodiști, unde participarea la două slujbe pe zi era obligatorie, iar activități ca fumatul, băutul și jocurile de noroc erau interzise, e greu de imaginat că Stephen s-a simțit în largul lui în fostul fief al tatălui său. Oricare i-ar fi fost sentimentele, singurul lucru pe care-l știm cu certitudine este că s-a retras de la școală la sfârșitul lui noiembrie sau începutul lui decembrie 1887. Conform scurtelor memorii ale lui Wilbur, lucrurile s-au întâmplat mai mult sau mai puțin după cum urmează:
Pe când Stephen era la seminarul Pennington, profesorii au dat vina pe el pentru o farsă. El a negat orice implicare, iar când profesorul l-a acuzat că minte, Stephen s-a dus în camera lui, și-a făcut valiza și s-a întors în Asbury Park, unde a povestit varianta lui, adăugând: „de vreme ce profesorul m-a făcut mincinos, nu era loc la Pennington pentru amândoi, așa că am venit acasă“. Nimic nu l-a putut convinge să se întoarcă la seminar.
Pe atunci avea șaisprezece ani și, cu încăpățânarea orgolioasă de adolescent, nu era dispus să lase de la el sau să accepte compromisuri. Probabil că mama lui l-ar fi putut obliga să se întoarcă la școală, dar ori a crezut în discernământul băiatului, ori n-a avut tăria să i se opună. Pennington era locul unde trăise în primii ei nouă ani de căsnicie, unde soțul ei transformase o școală pe butuci într-una de succes și trebuie să fi fost răscolită de acea întorsătură neașteptată, dar i-a făcut pe plac fiului și l-a lăsat să se transfere la altă școală în ianuarie, o școală mai scumpă, cum s-a dovedit, probabil o încercare pentru finanțele ei modeste, chiar și cu reducerea de douăzeci și cinci la sută cuvenită fiilor de preoți.
Hotărât să urmeze West Point și o carieră în armată, Crane a poposit apoi în districtul Columbia, New York, la aproape cinci kilometri de orășelul Hudson, la o școală care era, de fapt, două școli sau rezultatul a două școli care fuzionaseră într-una singură: Claverack College and Hudson River Institute, unde învățau elevi de ambele sexe, băieții beneficiau de puțin antrenament militar (instrucție în uniformă), se practicau diverse sporturi (mai mult tenis și baseball), exista un program excelent pentru muzică (Crane, care era nebun după muzică, cânta la chitară, flaut, banjo și acordeon diatonic, avea voce de tenor și deținea plăcuțe de ipsos cu Mozart și Beethoven), iar diploma de absolvire era echivalentul a doi ani de facultate. Fiind însă tot o școală fondată de Biserica Metodistă, era supusă aceluiași cod de reguli și restricții plicticoase cu care Crane făcuse deja cunoștință: prezență obligatorie la biserică și dansul, fumatul, băutul și jocul de cărți interzise. La Pennington, regulile erau stricte, dar la Claverack nu erau greu de încălcat, iar Crane le-a încălcat, și încă în repetate rânduri, împreună cu aproape toți colegii pe care-i cunoștea. Cum își amintește Harvey Wickham, colegul său de clasă, într-un articol din 1926 pentru American Mercury: „Elevii […] umblau haihui ca într-un paradis terestru, asemenea unor haite de lupi veseli, fără să știe de limite sau de vreun program și total indisciplinați.“
Există o fotografie cu el de pe când învăța la Claverack, făcută, probabil, când avea șaptesprezece ani: pozează în uniforma lui de cadet cochetă, veselă, cu guler înalt, nasturi de alamă și trese ornamentale. Privește undeva în dreapta. Urechile nu mai par mari, are buze pline, iar părul scurt e tuns perfect, cu o cărare pe dreapta și un breton ceva mai lung și impecabil aranjat, pieptănat în jos și spre tâmpla stângă. Bărbia și obrajii îi sunt atât de netezi și imaculați, că e greu de spus dacă a început deja să se bărbierească și, în caz că da, dacă e nevoie să se bărbierească mai des de o dată pe lună. Nu, nu e și niciodată nu va fi chipeș, dar e prezentabil, iar ochii lui emană o căldură atrăgătoare, chiar dacă pare mai degrabă neliniștit cum stă acolo, ferchezuit și deloc bine în pielea lui. „Copilul frumos“ din trecut a dispărut, ca și băiatul sfidător, cu ochii îngustați, de pe plajă. Omul din această fotografie e un tânăr necopt, captiv în acel ținut misterios, tranzitoriu, cunoscut ca „vârsta dificilă“.
Crane ca locotenent în Corpul Cadeților de la Claverack College-Hudson River Institute, circa 1889
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII VIRGINIA)