4. În traducere, „Ce trebuie să fac ca să mă mântui?“.
5. În timpul unicului său semestru la Syracuse, pe când avea nouăsprezece ani, Crane i-a spus unui prieten, colegul său, Frank W. Noxon, că „după părerea lui, indiferența sa față de religie era mai puternică decât meritele ei intrinseci și că asta se datora unei reacții la prea mult“. În pofida acestui prea mult, lui Crane îi făcea plăcere să meargă sâmbătă seara la recitaluri cu Noxon la Catedrala Episcopală St. Paul, unde, cum spune prietenul său, „de pe o bancă din fundul bisericii, cântam un obligato viguros odată cu corul de băieți“. Muzica liturgică — împreună cu dragostea față de cântat — îi fusese inculcată lui Crane de mic și chiar dacă dogma creștină ajunsese să-l lase rece, ornamentele muzicale ale credinței sale lepădate au continuat să-i ofere o zonă de confort interior (n. a.).
6. În baseball, epoca dintre 1900 și 1919, înainte de apariția jucătorului legendar Babe Ruth, când baseballul se baza mai puțin pe forță și mai mult pe strategie.
7. Ortografiere greșită a termenului lumbago, dureri în zona lombară.
8. Aluzie la un vers din poezia „Eloisa to Abelard“ de Alexander Pope.
VITEZA TINEREȚII
1
Mozart a compus prima sa bucată muzicală la cinci ani și prima simfonie la opt ani. Chopin, Bizet, Liszt și Glenn Gould au cântat cu toții la pian pentru public înainte de a împlini zece ani. Jascha Heifetz și Yehudi Menuhin au debutat ca violoniști la șapte ani. Sammy Davis Jr. uluia publicul de revistă dansând step la patru ani. Picasso era un pictor desăvârșit încă din adolescență. Bobby Fischer a câștigat Campionatul de Șah al Statelor Unite în al doilea an de participare la juniori, iar în anul următor a devenit cel mai tânăr mare maestru din istorie.
Copii-minune. Copii dăruiți de zei care ne atrag atenția pentru că pot ține piept adulților în domeniile lor. Cel mai des îi întâlnim în muzică, uneori și în artele vizuale, iar din când în când, în lumea pură, pitagoreică, a matematicii și a șahului, dar în domeniul scrisului nu există copii-minune. Mediul limbajului e mult mai încâlcit și mai complicat decât geometriile rigide ale numerelor și formelor, iar spre deosebire de micile genii de la pian și vioară, dexteritatea manuală nu joacă niciun rol în formarea unui scriitor. Ca să te simți în largul tău în labirintul complexităților limbajului, ai nevoie de ani de experiență trăită, așa că scriitorii se dezvoltă lent și de multe ori au de luptat până la douăzeci și ceva, treizeci de ani pentru a ajunge să creeze ceva care să merite risipa de cerneală. Poezia lui Crane scrisă la opt ani și povestirea de la treisprezece ani arată un potențial imens, dar n-ar putea trece niciodată drept opera unui adult. Mii de adolescenți au potențial, dar foarte puțini ajung undeva și chiar și cei mai talentați trebuie să se dezvolte. Mary Shelley, care a scris Frankenstein la nouăsprezece ani, era un copil analfabet la începutul călătoriei spre acea carte, lucru valabil și pentru piesele scrise de uluitorul Georg Büchner (medic, om de știință, revoluționar politic), care a reinventat dramaturgia secolului al XIX-lea cu Woyzeck și Moartea lui Danton înainte să moară el însuși la douăzeci și trei de ani, în timp ce nenumărați copii-minune din domeniul muzicii pot descifra notele în cheile fa și sol cu mult înainte să stăpânească literele alfabetului roman.
La fel ca Mary Shelley și Büchner, Crane a evoluat, a evoluat aproape la fel de rapid ca ei, mișcându-se într-un ritm atât de accelerat, încât în cei cinci ani și jumătate petrecuți la New York și în împrejurimi (inclusiv lunile în Vest și Mexic), a progresat de la stadiul de ucenic bâjbâitor la cel de inovator feroce, de artist perfect stăpân pe talentele și viziunea sa asupra lumii. Însă nu a progresat în linie dreaptă. Până când și-a găsit propria cale, puținele scrieri pe care le publicase fuseseră mai mult în cheie satirică — ușoare, umoristice, chiar sardonice — și a continuat să scrie în acest spirit după ce s-a stabilit în regiunea New York, tocind încă două veri promenada din Asbury Park în calitate de cronicar monden pentru agenția de știri a fratelui său și creând schițe și povestioare despre viața în sălbăticia din Sullivan County, New York, cele mai multe tot pe un ton frivol. În același timp, descoperea lumea din Manhattan și scormonea tot mai adânc în abisurile din Maggie, una dintre cele mai puțin comice și frivole cărți scrise vreodată, o descriere necruțătoare, halucinantă a mahalalelor newyorkeze atât de în răspăr cu pietățile morale ale epocii, că nicio editură nu s-ar fi atins de ea. În același timp. E o formulă demnă de reținut, căci intensitatea și volumul producției lui Crane au fost posibile doar pentru că lucra mereu la mai multe lucruri în același timp, adică în timp ce lucra la romane, scria și povestiri, schițe și articole de ziar, și asta nu doar pentru că era nevoit (din motive financiare), ci și pentru că voia, și nu doar pentru că voia, ci și pentru că era nevoit (din motive financiare).
Cam două treimi din cele mai bune scrieri ale lui Crane datează din acei cinci ani și jumătate (de la jumătatea anului 1891 până la sfârșitul anului 1896). A avut numeroși prieteni și cunoscuți, s-a îndrăgostit de cel puțin trei ori, a ieșit la restaurante și teatre de câte ori și-a permis, a călătorit în nord, la Hartwood, și a făcut multe alte lucruri pe lângă scris, dar când ne gândim cât de mult a scris, până la urmă, parcă nu ne vine să credem că n-a stat cu penița în mână douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru în acei cinci ani și jumătate. Altfel cum să explicăm cele două romane scurte scrise în acea perioadă (Maggie, o fată a străzii și Mama lui George), cele două romane mai lungi (Semnul roșu al curajului și A treia violetă), schițele și povestirile despre Sullivan County, o colecție de poezii (Călăreții negri), povestirile despre Războiul Civil adunate în Micul regiment, plus aproape o sută de alte lucrări de ficțiune și nonficțiune, inclusiv cele trei uluitoare „povestiri despre un copilaș“ din 1893 — „Un copilaș amenințător“, „O greșeală uriașă“ și „Un câine maro închis“ —, ca și aproape toate schițele lui despre New York City, printre care și memorabilele „Experimentul sărăciei“, „Oameni în bătaia furtunii“, „Elocvența suferinței“, „Vremuri grele în Coney Island“, „Într-un restaurant din Park Row“, „Focul“, „Feluritele vise ale opiului“ și „Pogonul diavolului“, o meditație sumbră și puternică despre scaunul electric de la Sing Sing? Și toate aceste cărți, povestiri, poezii și schițe, cu abordările și registrele lor diferite, izbucneau în el în același timp — cu alte cuvinte, sclipirea tânărului se aprinsese, iar întrebarea care se pune aici este ce anume a aprins acea sclipire și cum a reușit cineva care pretindea că „a intrat în război fără dram de talent“ să câștige atâtea bătălii cu sine și să producă o imensă operă sublimă și originală.
La sfârșitul anului 1896, când Crane a plecat din New York, avea douăzeci și cinci de ani. În plus, era celebru, categoric cel mai celebru tânăr scriitor american al acelor vremuri, poate chiar cel mai celebru tânăr scriitor pe care l-a dat vreodată Republica. Era perioada ziarelor de largă circulație și, cum doar în New York apăreau optsprezece cotidiene (pe lângă cele nouăsprezece în limbi străine), atunci a început cultura americană a celebrității, cu toată zarva, adulația și cruzimea nemiloasă care s-au păstrat până-n zilele noastre. Semnul roșu al curajului, publicat în septembrie 1895, i-a adus lui Crane celebritatea. Nu căutase el faima, dar faima îl găsise și se oprise asupra lui, iar când a devenit omul momentului, a devenit în același timp o țintă — nu doar pentru adversarii lui din lumea literară, ci și pentru poliția din New York. Apărase la tribunal o femeie decăzută, o prostituată cunoscută pe nume Dora Clark (atunci când nu-și spunea Ruby Young sau Dora Wilkins) care acuzase un polițist de reținere ilegală, iar Crane, care asistase la scenă și știa că acuzațiile ei erau întemeiate, o apărase, așa că poliția l-a luat în vizor și a încercat să-i distrugă reputația. Ceea ce a și reușit, în mare măsură, și pentru tot restul vieții sale, dar și multă vreme după moarte, Crane a trecut în ochii multora drept o persoană periculoasă, vicioasă, un narcoman curvar și o pată pe obrazul societății. Crane n-a vrut neapărat să plece din New York, dar cum apartamentul i-a fost întors pe dos într-o razie clandestină și era mereu supravegheat și hărțuit, a fost nevoit să plece pentru binele lui. A trebuit să fugă.
2
Prima lui vară ca fost student a început cu o scurtă excursie în Sullivan County și s-a încheiat cu o excursie ceva mai lungă în Pike County, Pennsylvania. Între ele, s-a întors în Asbury Park, unde a mai scris încă douăsprezece sau treisprezece articole pentru fratele lui, Townley, toate în același spirit ca cele din vara precedentă, în afară de cel despre conferința lui Garland despre Howells, care i-a adus lui Crane prietenia cu Garland și, lucru la fel de important, a contribuit la stimularea și cristalizarea concepției sale despre ce fel de scriitor ar fi vrut să devină, pentru că în acel moment de debut era încă scindat între impulsuri opuse, pe de-o parte, furia dură, lirică a nuvelei la care lucra, Maggie, iar pe de altă parte, micile creații jucăușe la care a scris în acea vară, povestirile și schițele despre Sullivan County, pe care mai târziu le va discredita, spunând că fac parte din „școala deșteaptă a literaturii“. Și totuși, la nouăsprezece ani, Crane producea acele povestiri pe bandă rulantă, rapid și regulat, iar deșteptăciunea lui s-a dovedit a fi un atu, cel puțin pe termen scurt. Întâmplarea face ca în Asbury Park să-și fi petrecut vara Willis Fletcher Johnson, omul care-l angajase pe Crane în acea primăvară pe postul de corespondent la Syracuse pentru New York Tribune și-i fusese complice la farsa cu gângăniile uriașe, dar cei doi nu se mai întâlniseră din copilăria lui Crane, iar tânărul îndrăzneț, care era în același timp un tânăr extrem de timid, s-a sfiit să-l abordeze pe Johnson pentru noile sale creații. I-a vorbit însă lui Townley despre ele, iar când fratele mai mare i-a pus o vorbă bună pe lângă Johnson, acesta a răspuns desigur, e dispus să se uite oricând peste scrierile puștiului. Crane i-a arătat câteva mostre, cam de două mii de cuvinte fiecare. „Erau bucăți de ficțiune fantastice și impresioniste“, notează Johnson în 1926. „M-au impresionat foarte favorabil, ceea ce i-am spus, și le-am acceptat pe loc spre publicare în suplimentul de duminică al Tribune. Acestea, dar și altele, au apărut în acel ziar […] și au atras multă atenție flatantă.“
Sullivan County fusese odinioară parte a frontierei americane, o zonă aspră de lângă Munții Catskill unde coloniștii albi luptaseră cu băștinașii indieni al căror pământ îl invadaseră și unde avuseseră loc bătălii în timpul Revoluției. (Cine-și aduce aminte că Ultimul mohican se petrece în statul New York?) În anii 1890 era tot un ținut aspru și în general nelocuit, dar nu se mai purtau alte bătălii decât cele dintre vânători și animale sălbatice neînarmate. În iunie 1891, Crane și trei dintre prietenii săi din Port Jervis au plecat într-o expediție în acele păduri. Unul dintre cei trei era Frederic Lawrence, colegul său de la Syracuse (viitorul doctor), iar ceilalți doi îi erau prieteni apropiați încă din copilărie, Louis Carr și Louis Senger. Lawrence scrie despre acea drumeție în relatarea sa din anii 1920:
Ne petreceam zilele hoinărind pe dealurile din împrejurimi și ne umpleam orele de lumină cu pipe, cărți și conversație. Serile jucam cărți și iar făceam multă conversație. Pentru luna august am organizat o expediție adevărată, aproape un lux pentru vremea aceea, și am petrecut patru săptămâni în sălbăticia din Pike County, Pa. Din câte-mi aduc aminte, ne ocupam mare parte a zilelor răscolind malurile lacurilor din vecinătate, în căutare de bușteni cu care să întreținem uriașele focuri de tabără din timpul nopții. Cele mai grozave momente erau cele din jurul flăcărilor, iar într-un târziu, când lumina lor se stingea, ne înveleam în pături și dormeam pe pământ ca niște adevărați sălbatici. Lui Crane îi plăcea să trăiască așa și plesnea de sănătate. Pe măsură ce zilele treceau, expunerea la soare i-a colorat pielea într-un arămiu cam ca de indian american, care închipuia un contrast ciudat cu părul rămas blond. Această drumeție a avut un succes atât de mare, încât câteva veri la rând am făcut excursii asemănătoare în Pike County. Între acestea făceam expediții mai scurte, deseori în Sullivan County, N.Y., iar din experiențele pe care le-am avut acolo s-a inspirat Crane pentru primele sale povestiri publicate.
Crane avea să se distanțeze de acele prime eforturi, mărturisind în 1896 în Boston Herald că ar fi preferat „să le arunce la coșul de gunoi“, și totuși merită o oarecare atenție, nu atât pentru deșteptăciune, cât pentru unele sclipiri din proză — fraze înviorătoare, care dansează și saltă pe pagină — și pentru mugurii ideilor și metodelor care aveau să înflorească în creația lui Crane după doar câteva luni. Dintre cele nouăsprezece povestiri despre Sullivan County scrise din vara anului 1891 până la începutul anului 1892, paisprezece au fost publicate de Johnson în New York Tribune, una a apărut în Syracuse University Herald (în cinstea vremurilor de altădată?), alta într-un strămoș al Cosmopolitan (prima apariție a lui Crane într-o revistă națională). Trebuie să fi fost cel puțin încurajator pentru el, dacă nu mai mult, să-și vadă atâtea scrieri publicate atât de repede după ce se lăsase de facultate — într-un moment în care abia începea să-și dreagă glasul.
Unsprezece sunt lucrări de ficțiune și opt intră în categoria de schițe, eseuri, meditații sau orice alt termen care poate descrie o scurtă lucrare de nonficțiune care se învârtește agale în jurul unui singur subiect. Aceste subiecte sunt sugerate clar de titlurile din ziar, printre care „Ultima panteră“, „Urșii din Sullivan County“, „Urs și panteră“ și „La vânătoare de porci mistreți“, care mie, ca nevânător, nu-mi sună din cale-afară de promițător, dar de îndată ce te afunzi în lectură, cuvintele te poartă cu ele, iar după câteva paragrafe nu mai contează dacă te interesează sau nu vânătoarea:
Copiii care mergeau la școală se întorceau acasă speriați de porcii mistreți. Bărbații care se întorceau noaptea târziu acasă vedeau porci mistreți. A devenit un fel de modă să vezi porci mistreți, să fugi și să te întorci. Dar când fermierii furioși au dat un asalt teribil asupra ținutului aspru și pietros, se pare că porcii mistreți s-au retras în Sullivan County. Districtul pare să fi fost creat de un uriaș foarte nesăbuit și neatent care, zărind o limbă de pământ povârnit și imposibil, s-a apucat să azvârle în el cu nepăsare, de departe, cu arbori și bolovani. Nemulțumit de rodul eforturilor sale, a stârnit câteva cutremure pe sub el, încercând să-l prăpădească. A reușit mai mult decât în visele lui cele mai îndrăznețe […] Găurile și crăpăturile, văile și dealurile, peșterile și mlaștinile acestui ținut accidentat au devenit ultima redută a vânatului mare din partea sudică a acestui stat.
Găsim astfel de înflorituri retorice și exagerări de ton și în alte bucăți de nonficțiune, mai ales în „Viața în Sullivan County“, o schiță chiar despre natura exagerării.
Un ținut renumit pentru vânătorii săi nu va duce, firește, lipsă de mincinoși. Acolo unde saltă cerbul și ursul blănos umblă cu pas legănat, mincinosul va înflori și se va înmulți. Fiecare își cultivă aplecarea către născocire, pe cât se poate, ca nu cumva să fie privit cu dispreț de vecini. Un om poate cumpăra bușteni de la un localnic și-l va crede pe cuvânt că târguiala e cinstită, dar ia să-l întrebi pe același om câți cerbi a omorât la viața lui, că acesta îl va țintui pe curios cu o cifră mai mare decât toată suma strânsă pentru monumentele în cinstea eroilor naționali.
Pe următoarea pagină, Crane identifică exact spațiul mental unde se naște impulsul de a scorni povești: „Într-o țară în care se trage cu pușca, nimeni n-ar trebui să spună exact ce a făcut. Ar trebui să spună ce ar fi vrut sau ce spera să facă, întocmai ca și cum ar fi și reușit.“
Scrierile fictive din ciclul despre Sullivan County au fost inspirate de excursiile lui Crane cu cei trei prieteni ai săi, iar cele patru personaje din aceste povești sunt identificate de la început și până la sfârșit ca mărunțelul (Carr), dolofanul (Lawrence), lunganul (Senger) și taciturnul (Crane — deși taciturnul e atât de tăcut, încât de multe ori pare să se confunde cu mărunțelul). Par a fi o versiune de secol XIX a fraților Marx sau, mai degrabă, fiind mai necizelați, o dublă versiune de Abbott și Costello9.
La fel ca în cazul schițelor, povestirile sunt saturate de digresiuni hiperbolice și bravadă gogonată, un ton exaltat care e apoi strunit sistematic, în timp ce acțiunea se reduce la un șir de confuzii comice. În „Patru bărbați într-o peșteră“, cei patru împiedicați coboară într-o peșteră subterană adâncă și sinistră, în căutarea unei aventuri pe care să le-o istorisească prietenilor, și dau peste un pustnic cu mințile rătăcite care insistă să joace pocher cu ei — că altfel va fi vai de ei. În „Caracratița“, cei patru se duc pe un lac să pescuiască știuci și tocmesc un bătrân de prin părțile locului, descris ca „individul“, să-i ducă pe lac cu barca lui, dar după ce-i lasă în mijlocul apei, fiecare pe câte un buștean, individul se îmbată și-i părăsește acolo până se întunecă. Cei patru sunt cuprinși de frică. „Vântul nopții începu să urle, iar pe cer, deasupra lor, apărură amenințători nori aducători de ploaie. Cei patru bărbați își înălțară gulerele hainelor, dârdâind. Deodată înțeleseră cu toții că erau singuri și că un abis de netrecut îi despărțea de omenire.“ Salvarea vine abia când individul beat începe să halucineze o „caracratiță“ pe întuneric și fuge la adăpost, luându-i pe ceilalți patru în barcă. „Contabilul unui strigoi“ începe straniu și poetic, cu cei patru tovarăși dormind în jurul unui foc de tabără aproape mistuit. „Într-un pustiu, lumina soarelui e zgomot. Întunericul e tăcere imensă, formidabilă, presărată cu mici zgomote răzlețe. Vântul cântă prin copaci melodii ale singurătății și imnuri ale abandonului și glăsuiește despre absența lucrurilor plăcute și vii.“ În cel de-al treilea paragraf, „strigoiul“ se apropie de bărbații adormiți, patru „ghemotoace“ strânse în jurul taberei. „Pielea îi era grozav de roșie, iar mustățile, nespus de negre“, iar când se uită în jos la cei patru, „zâmbi cu buza răsfrântă, dezvăluind niște dinți galbeni, crescuți alandala“. Cititorul e pregătit pentru o poveste de groază care să-i înghețe sângele în vine, iar când strigoiul îl smulge pe mărunțel din așternut și-l silește să mărșăluiască prin pădure, suspansul continuă să crească: „Ghemotoacele rămaseră mult în spate, iar mărunțelul se poticnea alături de strigoi. Se împiedica în desișuri încâlcite, se lovea de puieți, iar pietrele îi fugeau de sub picioare. Orbit și necăjit, se apucă să înjure ca turbat. Făcu spume la gură, iar ochii îi străluciră de o lumină albastră.“ Ajung la o cocioabă șubredă în plin pustiu, iar când intră în încăperea dezordonată, întoarsă pe dos, dau peste un „bărbat sur și crunt“ care stă la o masă. Strigoiul îl trântește pe mărunțel pe un scaun și, exact când pare că se vor întâmpla tot felul de lucruri grotești, Crane înțeapă balonul pe care-l umflase peste măsură cu un ac al absurdului mic și sprinten. Stând lângă bărbatul sur și crunt, strigoiul își drege glasul și spune: „Străine, cât face treiș’trei de banițe de barabule, la șaiș’patru și jumate banița?“ Când în sfârșit mărunțelul reușește să îngaime răspunsul corect, strigoiul îl dă afară din casă și povestea se termină. Aceeași combinație de teroare și absurd se regăsește în majoritatea celorlalte povestiri, inclusiv în „Șapte bebeluși explodează“, un basm trăsnit despre o uriașă și cei șapte copilași ai ei care au mâncat hârtie de muște și sunt pe cale să explodeze — nu e clar dacă de la vomitat sau de la căcare —, iar când mărunțelul și dolofanul se apropie de casă, la interval de câteva minute unul de altul, pentru că s-au rătăcit în pădure, uriașa îi ia tare, aruncându-i pe rând peste zidul grădinii, în „Un cort în agonie“, care relatează confruntarea mărunțelului cu un urs brun amenințător care se încurcă într-un cort căzut și o ia la fugă prin pădure „ca o stafie în mantie albă, hăituită de viespi“ și în „Strigătul unui puding cu afine“, care e o poveste despre o durere de stomac, o simplă durere de stomac, și totuși țipetele scoase de mărunțel în bezna pădurii îi fac pe ceilalți trei să intre în panică pentru că nu i-au observat lipsa și deci nu reușesc să identifice sursa zgomotului. Brusc, tonul se schimbă:
Strigătul necunoscutului i-a umplut pe loc de spaimă. E mai teribil decât strigătul de luptă al lucrurilor cumplite, căci lucrurile cumplite pot fi limpezi. Dar acest țipăt trezește în inimi și mai multă teamă, căci duce cu gândul la guri formidabile și la fălci colosale, apucătoare, de pe tărâmul imposibilului. E cântecul unei forțe-fantomă, pe care imaginația o declară invincibilă și cruntă la vedere.
Una singură dintre aceste povești e scutită de oscilațiile comic-sinistre și/sau sinistru-comice ale celorlalte din serie. Având doar două pagini și jumătate, „Omorându-și ursul“ se distinge din mai multe motive — în primul rând, pentru că se lipsește de cei patru netoți și se concentrează doar pe unul dintre ei, mărunțelul; în al doilea rând, pentru că urmărește o singură acțiune concertată de la început până la sfârșit și nu se fragmentează în mai multe acțiuni vag legate între ele; în al treilea rând, pentru că stilul e în perfect acord cu scopul lui Crane, acela de a urmări gândurile și mișcările unui bărbat singur în timp ce se furișează prin pădure cu o pușcă și un câine de vânătoare ca să cucerească primul său urs, adică să omoare primul său urs, ceea ce la final capătă semnificația metaforică a cuceririi primei sale femei; și, în al patrulea rând, pentru că stilul e mai solid și mai precis articulat decât în oricare dintre celelalte povestiri. Să luăm, de pildă, aceste pasaje:
Soarele la apus a plăsmuit un tumult în nuanțe de violaceu stins și roșu flacără la marginea orizontului, apoi s-a scufundat până când fasciculele stacojii au întâlnit copacii. Pe măsură ce razele roșii se retrăgeau, armate de umbre se prelingeau tot înainte.
Când un copoi se apropie de un vânat mare, poartă pe umeri toată suferința lumii, iar lătratul lui vestește apropierea morții. Îi pare rău că a venit.
Țeava puștii lui luneca iute peste forma întunecată, căutând. Sub umăr era locul ideal. O șansă de a străpunge inima, de a secționa o arteră sau de a ciurui plămânii. Bărbatul mărunt vedea un vârtej de blană pe deasupra puștii. Pământul dispăruse. Doar spațiul și vânatul, cătarea și vânătorul. Emoții nebune, atât de intense încât puteau zgudui lumi, îl năpădeau pe bărbatul cel mărunt, dar fără să-i clintească nici cel mai neînsemnat nerv.
Bubuitul puștii i-a zguduit sufletul până-n străfunduri. Creația s-a cutremurat, iar ursul s-a împleticit.
Apoi surprinzătorul paragraf final:
Bărbatul cel mărunt a strigat iar și s-a repezit înainte, fluturându-și pălăria de parc-ar fi dat tonul la mii de urale. S-a năpustit și a lovit ursul cu piciorul în coaste. Avea pe chip zâmbetul unui amant încununat de succes.
Cum ar trebui să privim povestirile și schițele despre Sullivan County? Bucățile de nonficțiune sunt, în general, niște scrieri solide, chiar dacă neremarcabile, în care Crane nu doar că explorează legende din trecut, ci uneori le și demitizează, ca în scurtul eseu intitulat „Ultimul mohican“ (Uncas, războinicul eroic al lui Cooper, se dovedește a fi un personaj jalnic, demn de toată mila, a cărui unică ambiție este „să cerșească, să împrumute sau să fure de băut“) și în alt eseu intitulat „Nu prea eroic“, care demontează lăudăroasa legendă a războinicului indian Tom Quick afirmând la final că era „pur și simplu un ucigaș“. Cât despre povestiri, cel mai bun lucru care se poate spune despre ele este că sunt inegale calitativ și scrise pe un ton cam studențesc — dar exact asta ar fi fost Crane dacă nu s-ar fi lăsat de școală: un student. În afară de „Omorându-și ursul“, care e bine executată, doar „Muntele hipnotic“ merită o privire mai atentă. Mărunțelul, rămas iar singur, își imaginează că un munte se mișcă spre el, se sperie, se oprește, descoperă cu uimire că muntele se înalță acum direct în fața lui, îl atacă aruncând în el cu pietricele, apoi se urcă furios în vârf și descoperă că muntele de sub picioarele sale e „nemișcat“. E o parabolă bizară, oarecum confuză, dar anunță o imagine care va bântui poeziile pe care Crane va începe să le scrie în 1894, pentru că munții (locul unde pământul întâlnește cerul, unde omul îl caută pe Dumnezeu) răsar întruna în paginile din Călăreții negri. Mai mult decât atât, cu toate cusururile și poticnelile lor, povestirile despre Sullivan County conțin câteva explozii de proză intensă și prefigurează multe dintre obsesiile și mărcile stilistice ale lui Crane: folosirea abundentă a reprezentărilor coloristice pentru a exprima atât stări emoționale, cât și experiențe senzoriale, talent pentru metafore neașteptate și comparații vibrante, viziune animistă asupra lumii naturale (copacii, pietrele și plantele din pădure sunt vii), atitudine detașată față de personaje care postulează izolarea individului în fața unui univers indiferent și o cercetare atentă a metafizicii fricii, aceeași frică ce străbate fiecare paragraf din Semnul roșu al curajului, la care Crane avea să înceapă lucrul peste doar doi ani. Totuși, e lesne de înțeles de ce a ajuns mai târziu să dezavueze acele prime ficțiuni, iar dacă n-ar fi urmat restul creațiilor sale, ciclul despre Sullivan County ar fi căzut, probabil, în uitare, asemeni celor mai multe scrieri ale celor mai mulți scriitori de când lumea. Acestea fiind spuse, cum să nu admiri unele părți din aceste scrieri care nu pot fi considerate minore, ca de pildă următorul paragraf din „Câinele negru“, o bucată scrisă (să nu uităm) de un tânăr de nouăsprezece sau douăzeci de ani care încă n-avea habar încotro s-o apuce:
Câinele fantomă zăcea […] dormind în drum, lângă peretele expus vântului al unui vechi bordei. Stăpânul stafiei se mutase în Pike County. Dar câinele zăbovea acolo ca un prieten la mormântul altui prieten. Blana îi era ca un costum vechi. Fălcile îi atârnau moi, lăsându-i la vedere dinții. În ochi îi lucea o înfometare galbenă. Bordeiul legănat de vânt gemea și bolborosea, dar câinele dormea. Până când, deodată, s-a ridicat și a luat-o târâș pe drum. A privit lung venerabila casă cu ochii lui lihniți, disperați. Briza i-a umplut nările. Și-a dat capul pe spate, a scos un urlet lung și gutural și a luat-o precaut pe drum înainte. Simțea miros de om mort.
3
În 1891, după încheierea sezonului estival în Asbury Park, Crane s-a mutat în casa fratelui său Edmund, chiar lângă Paterson. Pe 16 septembrie, Anna, soția lui Townley, a cedat nervos și a ajuns la azilul din Trenton. Pe 30, din motive greu de înțeles pentru mine, Townley, împreună cu mama și trei dintre frații săi — William, Edmund și Stephen — au plecat într-o excursie în Hartwood. Întrebarea este cum de a putut pleca în drumeție și la pescuit când tânăra lui soție delira într-o casă de nebuni la peste o sută de cincizeci de kilometri depărtare, fiind de negăsit în eventualitatea unei noi urgențe? Ce-o fi fost în capul lui și ce-o fi fost în capul familiei când l-a invitat în călătorie? Să fi fost o încercare din partea lor de a-l distrage de la necazuri sau poate că acele necazuri îl striveau? Imposibil de spus, dar mesajul lui Crane în registrul de la Hartwood sugerează că familia era binedispusă: „La scurt timp după apusul soarelui, un stol de Cranes10 a trecut în zbor peste proprietatea Asociației, poposind lângă club. Pasărea-mamă a întâmpinat dificultăți considerabile în a face liniște printre puișorii ei și a-i convinge să meargă la culcare.“ Pe 2 octombrie, a adăugat: „Mama Crane a prins cinci știuci grozave, spre marea ei mulțumire și uluirea progeniturilor ei. În ziua următoare a mai prins trei pești frumoși în mai puțin de-un ceas.“
O contradicție stranie. Cum să alungi groaza căderii fizice și psihice a unei femei tinere printr-o zbenguială voioasă în pădure? Să fi fost întreaga familie la fel de smintită ca ea sau erau cu toții niște stoici neclintiți care deprinseseră arta de a râde de necazuri?
Spre sfârșitul lunii, Asbury Park Journal relatează că „Anna Crane a suferit un al doilea atac de paralizie și se află într-o stare precară“, iar după două săptămâni (pe 16 noiembrie), soția lui Townley moare. Pe 28, Journal publică o scurtă dezmințire a zvonului că ar fi murit și mama lui Crane (pe 25 în Paterson): „Doamna Crane a participat la Boston la o conferință națională a WCTU și s-a ales cu o răceală gravă. Pe deasupra, un furuncul de pe gât a sleit-o de puteri, așa încât se află în stare critică. Vestea despre moartea nurorii sale, care i-a fost adusă la cunoștință când se afla la pat, i-a cauzat o stare de adâncă depresie și frământare a cugetului, sperăm trecătoare cu ajutorul celor mai bune și mai atente îngrijiri medicale.“ Dar n-a fost trecătoare, iar după nouă zile, mama lui Crane a murit.
Nu doar că nu știm nimic despre reacția lui Crane la acest deces, dar și următoarele șase luni din viața lui sunt mai mult sau mai puțin obscure. În afară de două scrisori care apar în corespondența sa publicată, datând din februarie 1892 (una trimisă din Lake View, cealaltă din Port Jervis) și de o scurtă călătorie plouată și destul de jalnică în Sullivan County pe care a făcut-o cândva în mai cu prietenul său, Lawrence (care scrie că-l văzuse „rar pe Crane în ultimele luni“), nu s-a păstrat nimic despre activitățile sale în perioada dintre excursia în familie la Hartwood din octombrie și plecarea la Asbury Park de la sfârșit de mai pentru un nou sezon de reportaje estivale. Johnson a început să publice poveștile despre Sullivan County în 1892, ceea ce înseamnă că cele mai multe au apărut la câteva luni după ce fuseseră scrise, Johnson găsindu-le fără îndoială loc în suplimentul de duminică de fiecare dată când putea, așa că e greu să identificăm momentul exact în care au fost puse pe hârtie. Lucru valabil și pentru primele scrieri despre New York pe care Crane a reușit să le publice, „Camionul în pană“, care a apărut în Tribune pe 10 iulie 1892, dar care fusese scrisă, cel mai probabil, cu câteva săptămâni sau luni în urmă, din moment ce Crane și-a petrecut vara în Asbury Park și s-a mutat la New York abia în octombrie, deși o altă bucată, mult mai scurtă, „Mata îl cați pe «Petey», zău așa“, publicată în New York Herald pe 4 ianuarie (la mai puțin de o lună după moartea maică-sii), ar fi putut fi scrisă cu doar o zi sau două înainte de publicare. Aceste articole confirmă cel puțin un lucru, că făcea drumuri în oraș de la locuința lui Edmund din Lake View, ca să viziteze tribunalul pentru delicte minore din Jefferson Market și să se plimbe prin mahalalele din Lower East Side. Cu siguranță se gândea la Maggie, dar nu e clar cât de avansat era cu ea la data aceea. Johnson scrie că Stephen i-a arătat o versiune a manuscrisului în 1891 (deși cu siguranță voia să spună 1892), care i se păruse „pe alocuri necizelată, dar puternică și impresionantă […] pulsând de vitalitate“, dar oricare ar fi fost acea versiune, e limpede că Stephen a continuat să lucreze la carte și nu s-a apucat de varianta finală decât în toamna acelui an, când s-a instalat la New York. Nimic din toate astea nu contează. Contează că există un gol în poveste, iar golul cel mai important e legat de moartea maică-sii, despre care Crane nu a spus nimic — decât poate în Mama lui George, la care a început să scrie în 1893, la scurtă vreme după publicarea lui Maggie, dar care nu e o lucrare autobiografică și trebuie să avem mare grijă ca în cazul romanelor să rezistăm tentației de a interpreta ficțiunea ca pe o privire obiectivă asupra vieții autorului.
Totuși, în acest gol sunt îngropate patru lucruri demne de explorat. Primul e o scrisoare către fostul său tovarăș de la internat, Armistead Borland, zis „Tommie“, care pe atunci trăia în Norfolk, Virginia, același Borland care-l idolatriza pe Crane și încerca să-l imite în anii petrecuți la Claverack. Scrisoarea lui Borland s-a pierdut, dar se pare că scrisese ca să se plângă de lipsa companiei feminine în Virginia — mai exact, de lipsa companiei feminine albe. Din răspunsul lui Crane: