Așa deci, duci lipsă de femei dintre cele albe? Ce ghinion! Și ce extraordinar! Nu credeam că lumea va ajunge vreodată să ducă lipsă de femei. Thomas! Tu chiar că trebuie să fi nimerit într-un ținut uitat de Dumnezeu.
Citește și tu următoarele rânduri în șoaptă: eu, unul — eu, unul, cred că sunt foarte bune și cele negre — dacă — dacă sunt galbene și tinere.
Pentru moment, voi comenta doar despre misterele sexului. Notele discrete din jurul acelor negre, galbene și tinere merită mai multă atenție, dar voi amâna puțin analiza atitudinilor contradictorii și schimbătoare ale lui Crane față de rasă și prejudecăți etnice (paginile 239-248). La acest prim stadiu al poveștii, scrisoarea către Borland pare să confirme că, la douăzeci de ani, Crane nu mai era virgin (deloc surprinzător) și, cum nu există dovezi care să sugereze că ar fi avut prieteni negri sau acces la cercuri sociale negre, putem presupune că femeile negre cu care se culcase erau prostituate. Știm că se culca și cu prostituate albe, dar unde, când și cum își începuse viața sexuală, asta rămâne un mister. Cum era un băiat care la șase ani deja bea și fuma, poate că la el inițierea venise mai devreme decât la majoritatea tinerilor din acea epocă, dar pentru aproape toți (cei din clasa mijlocie, în orice caz), împlinirea erotică înainte de căsătorie era posibilă doar alături de prostituate, iar în orașele americane ale anilor 1890, prostituatele erau peste tot — pe străzi, în bordeluri, ba chiar și la balcoanele cele mai de sus ale sălilor de teatru, unde cuplurile se împerecheau pe întuneric, în timp ce dedesubt, la parter, urla muzica. Nu e treaba mea să emit judecăți morale despre păcatele femeilor care-și vând trupul pe bani sau să insist asupra ipocriziilor unui sistem social care încurajează tacit astfel de schimburi. Prostituția era o realitate pe atunci, așa cum continuă să fie și acum, și, ne place sau nu, trăim într-o lume imperfectă, în care sexul e o marfă care poate fi cumpărată și vândută. Pe mine mă interesează să înțeleg cine a fost Crane. Printre multe alte lucruri, a fost un băiat care râvnea la femei, așa că se culca cu prostituate, oricare le-ar fi fost culoarea pielii. Ba mai mult, mă interesează să înțeleg opera de scriitor a lui Crane și, pentru că prostituția ocupă un loc proeminent în prima lui creație de ficțiune de amploare, informația că avea o cunoaștere intimă a subiectului e relevantă. Scrisoarea către Borland oferă primul indiciu și e de două ori utilă, suprapunându-se peste crearea lui Maggie.
Al doilea și al treilea lucru sunt articolele pe care le-a scris în acel interval de șase luni. Cel din ianuarie e despre doi băieți, de șapte și de treisprezece ani, care au fost acuzați că șterpeliseră niște perii și o cutie cu porumb de pe o tarabă de pe Broadway. Un delict mărunt și neînsemnat, pe care Crane îl relatează cum se cuvine, dar demn de remarcat în micul text e efortul lui de a reda vorbirea unuia dintre băieți, de a învăța limba mahalalelor newyorkeze și de a o transcrie corect pe pagină. E limba vorbită de personajele din Maggie și iată-l aici pe Crane începând s-o învețe. Și dialogul din poveștile despre Sullivan County e neliterar, colocvial și direct, dar nu se compară cu acesta:
— Vezi ’mneatale, i s-a adresat micul Alstrumpt, șeful bandei, judecătorului Divver, nimica nu făceam, numa’ ne jucam și noi de-a prinsa pe stradă, da’ a venit unu’, un băiat de-i zice „Petey“, și zice cică: „Bă, băieți, hai la ciordeală.“ Ne-am dus cu el -’nțelegi? Mata îl cați pe „Petey“, zău așa. El e cu ciordeala — nu io sau puștii.
— Cine-i Petey? a întrebat judecătorul Divver.
— Păi, „Petey“ Larkin, unu’ de stă pe Thompson Street.
Oricând ar fi fost scrisă, „Camionul în pană“ reprezintă un pas înainte pentru Crane și depășește tot ce scrisese până atunci. În vreo două mii cinci sute de cuvinte, spune cu lux de amănunte povestea unui ambuteiaj pe o stradă neprecizată din sudul Manhattanului, când două camioane mari de transportat mobila, trase de câte patru cai fiecare, trec huruind pe artera îngustă, iar cel de-al doilea camion pierde o roată, astfel că tot mai multe vehicule sunt nevoite să se oprească în spatele lui. Cu alte cuvinte, ca în multe dintre scrierile sale de început, e o poveste despre mai nimic — un episod banal, trecător din viața orașului —, dar felul în care Crane spune povestea e atât de dinamic, purtat de un șuvoi de fraze splendid aduse din condei, încât citim mai departe cu o mirare încântată, așa cum ascultăm un cântăreț izbucnind într-o arie bine executată dintr-o operă altfel banală. Cel de-al doilea paragraf, care e lung și include unele dintre cele mai lungi fraze scrise vreodată de Crane, merită prezentat integral — ca să vedem de ce era deja în stare tânărul scriitor cu evoluție rapidă:
Înaintau încet, hurducându-se și clătinându-se, iar în spate a apărut un tramcar cu bec roșu. Tramcarul era roșu, becul era roșu și părul vatmanului era tot roșu. Omul a fluierat ascuțit, plesnind nerăbdător din frâiele calului. Apoi a fluierat iar. Apoi a lovit tabloul roșu cu cârligul până când luminița roșie a început să tremure. Apoi un tramcar cu bec verde s-a strecurat în spatele tramcarului cu bec roșu; și vatmanul verde a suflat în fluier și a bătut și el în bord; iar taxatorul tramcarului roșu s-a prins de curea, cum stătea în fundul vagonului, și a bătut în gongul de deasupra capului său atât de zăngănitor, încât vatmanul roșu, cuprins de frenezie, s-a ridicat pe vârfurile picioarelor, și-a umflat obrajii de parc-ar fi cântat la trombon într-o orchestră de stradă nemțească, a suflat în fluier într-atât încât un om cu imaginație ar fi putut vedea așchii sărind din el și a bătut în bordul lui roșu până când metalul s-a deformat și s-a deformat și cârligul. Și tocmai când vatmanul unui tramcar abia sosit, cu bec albastru, a început să sufle și el în fluier și să bată în bord, iar taxatorul verde s-a apucat să sune clopoțelul ca un diavol, ceea ce l-a scos din minți pe vatmanul verde, făcându-l să se ridice, să sufle și să bată așa cum nimeni nu mai suflase și nu mai bătuse înaintea lui, la care taxatorul roșu și-a pierdut și ultima fărâmă de control și a început să salte în sus și-n jos agățat de chinga clopoțelului său, de care se ținea strâns cu amândouă mâinile, într-un dans sălbatic, maniacal, ceea ce bineînțeles că a șubrezit Rațiunea vatmanului roșu de pe tronul ei și așa șubred, făcându-l să lase fluierul și cârligul și să înceapă să urle, să hăulească și să răcnească mai abitir decât urlase, hăulise și răcnise cel mai rău drac personal întâlnit de cel mai sever dintre prezbiterienii scoțieni în cea mai neagră noapte, după ce stimabilul băuse cel mai aprig whiskey scoțian; chiar în acel moment, roata din stânga față a camionului din spate s-a desprins, iar osia s-a lăsat în jos. Camionul s-a smucit zdravăn, apoi s-a clătinat, s-a cutremurat, s-a hâțânat și s-a oprit; vatmanul roșu a frânat brusc, iar caii s-au răsucit ca să nu fie striviți între tramcar și camion; ceilalți vatmani au frânat și ei brusc, iar caii s-au răsucit; cei doi inși care stăteau sus, pe capră, la jumătatea camionului rămas în drum, au început să țipe la frații lor de pe capra camionului din față; o fată de șase ani, cu o găletușă cu bere, a traversat pe sub gâturile cailor roșii; un băiat de opt ani s-a urcat în tramcarul roșu cu suplimentele sportive ale ziarelor de seară; o fată de zece ani a trecut prin fața cailor înhămați la camion cu două găletușe de bere; un băiat de vârstă incertă și-a vârât degetul în grăsimea neagră din butucul roții din dreapta-spate a camionului și s-a apucat să-și scrie numele pe suprafața roșie de pe aripa acestuia; un băiat cu cap mic și urechi mari cerceta inelele albe de pe martingalele cailor înhămați la camion, cu gând să profite de confuzie ca să le fure; o fată de șaisprezece ani fără pălărie, cu niște jiletci neterminate făcute sul la subraț, a traversat platforma din față a tramcarului verde. Când a coborât pe trotuar, un frizer de la o frizerie cu zece cenți tunsul i-a strigat: „Hei! Tu!“, iar ea i-a răspuns cu un dispreț nimicitor „Deșteptule!“ și a luat-o pe o stradă laterală. Câțiva stropi de ploaie caldă de vară au început să cadă.
E perspectiva unei camere montate pe trepied. Poziția e fixă și în schiță intră doar ceea ce intră în cadru. Mai întâi camioanele și bărbații care le conduc, apoi tramvaiele cu cai din spatele camioanelor, iar când al doilea camion face pană și traficul se blochează, mai mulți copii încep să apară și să dispară din cadru, prezentați pe rând după sex și vârstă — fată, băiat, fată, șase, opt, zece —, dar chiar când pare să se fi închegat un tipar, autorul îl demontează prezentând următorul copil ca pe un „băiat de vârstă incertă“, iar pe cel de după el, ca pe un băiat cu „capul mic și urechi mari“, descumpănindu-l pe cititor și făcându-l astfel mai atent la ce se petrece, pentru că acolo se petrec cel puțin două lucruri în același timp: descrierea vizuală a tot ceea ce se poate vedea în cadru, ca și limbajul ritmic, foarte încărcat, folosit de autor pentru a transmite imaginile pe care ni le arată. Limbajul e inima textului, transformând ceea ce ar fi putut fi o relatare seacă și limitată a unui eveniment banal — aproape un non-eveniment — într-o creație exuberantă. Pe măsură ce textul avansează, tot mai mulți oameni se înghesuie în cadru, se întâmplă tot mai multe lucruri și traficul se aglomerează tot mai mult, ceea ce prilejuiește fraze ca asta, care ar fi putut fi strecurată de Samuel Beckett în paginile din Watt, scrise cincizeci de ani mai târziu: „Un tramcar cu bec alb, un tramcar cu un bec alb și unul roșu, un tramcar cu bec alb cu o bară verde pe deasupra, un tramcar cu bec albastru într-un cerc alb, alt tramcar cu un bec roșu, rotund, și încă unul cu un bec plat roșu și-au făcut apariția și au oprit.“ În timp ce se fac eforturi frenetice de a repara roata, îl vedem pe frizerul care tunde pe zece cenți cum îi face ochi dulci altei tinere, care atrage și interesul amoros al unui polițist, numai că polițistul e la datorie și trebuie să mențină ordinea, mai ales că pe trotuar se strânseseră între timp peste o sută cincizeci de persoane, așa că „a lăsat fata […] și l-a silit pe conductor să renunțe la mișcările sale războinice, spre marele dezgust al mulțimii. Apoi l-a croit pe tipul cu bretele peste spinare cu măciulia bastonului și s-a întors la fată.“
Observați că Crane nu judecă niciodată acțiunile persoanelor care intră în vizorul său. Băiatul hoț care râvnește la martingale, frizerul libidinos care râvnește la fete și polițistul mult prea zelos care-l croiește pe bărbatul cu bretele nu sunt supuși pornirilor onorabile, moralizatoare ale epocii. Crane încearcă să fie rece și detașat, să păstreze distanța și să nu se insinueze în acțiunile descrise, să lase faptele să vorbească. E o postură riguroasă, la persoana a treia, pe care a menținut-o, cu câteva excepții, până la sfârșitul vieții sale de scriitor. În combinație cu lirismul înnăscut și bogăția metaforică a prozei sale, produce un efect curios, destabilizator asupra cititorului — un efect straniu. În „Camionul în pană“ începe să-și descopere această stranietate și, cu această ocazie, să se apropie tot mai mult de un stil închegat.
Cel de-al patrulea lucru nu i s-a întâmplat direct lui Crane, ci fratelui său, William, un lucru absolut îngrozitor care a arătat de ce sunt în stare cetățenii unui oraș yankeu ca Port Jervis, demontând mitul că actele de violență rasială erau comise doar în Sud. Pe 2 iunie 1892, cu patru zile după ce Crane a plecat la Asbury Park, Robert Lewis, un bărbat negru acuzat pe nedrept că ar fi violat o femeie albă, a fost luat pe sus dintr-un furgon al poliției și spânzurat de un arțar de o gloată de două mii de oameni, în fața Bisericii Reformate din centrul orașului. William locuia chiar peste drum și, auzind strigăte, s-a repezit afară și a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să împiedice linșajul, făcându-și loc prin mulțime și apucând frânghia chiar când „corpul era ridicat“ (Port Jervis Evening Gazette). Lewis era încă în viață în acel moment și se pare că William l-a salvat, dar gloata era de neoprit și a început să scandeze la unison „Spânzurați-l“, „În ștreang cu negroteii“, moment în care William a fost împins la o parte, iar Lewis a fost ridicat iar în ștreang și gâtuit până când și-a dat ultima suflare. Acțiunile lui William n-au făcut decât să amâne inevitabilul, dar a acționat nobil, cu un eroism aproape neverosimil, pentru că puțini sunt cei care ar fi avut curajul să facă ceea ce a făcut el: să-și riște propria viață pentru a împiedica moartea altuia, ținând piept unei gloate turbate, pline de ură. Fratele său mai mic n-a asistat la scenă, dar cu siguranță i-a ajuns la urechi și n-a uitat-o. Cinci ani mai târziu, a scris Monstrul, care se petrece într-un oraș inspirat de Port Jervis și are ca personaj central un bărbat negru. Deși în nuvelă nu se vorbește explicit despre linșaj, cetățenii din Whilomville manifestă o atitudine față de justiție nu foarte diferită de cea manifestată de cetățenii din Port Jervis în seara zilei de 2 iunie 1892. În același oraș, în urmă cu treisprezece ani, fața unui bărbat negru fusese arsă până la os de un tun care dăduse rateu. Iar acum… asta.
4
În acea vară, în Asbury Park, Crane, care avea douăzeci de ani, s-a îndrăgostit pentru prima oară, nu „cu dragostea năvalnică de la șaptesprezece ani“, cum a scris despre una dintre pasiunile sale de la internat, ci în felul sincer și înflăcărat al unui tânăr de douăzeci de ani aflat în căutarea unui suflet pereche care să-l întovărășească pe drumul lung care i se așternea în față. Douăzeci de ani nu-i totuna cu șaptesprezece, dar e tot o vârstă riscant de fragedă, și oricât de experimentat sau neexperimentat ar fi fost Crane în chestiunile carnale, era un novice într-ale uzanțelor burgheze ale curtării unei femei, un pretendent speriat și stângaci, oarecum depășit de situație, din câte se pare, dar intens și gata să iubească, o enigmă care îmbina muțenia rezervată cu izbucniri ludice neașteptate. Din fericire pentru el, sentimentele i-au fost împărtășite. Deși până la urmă idila n-a fost un succes, dragostea lui Crane n-a fost vreo amăgire efemeră sau vreun flirt de vară și nu a renunțat la speranța de a o lua de soție pe Lily Brandon Munroe decât în 1898, la șase ani după ce se cunoscuseră.
Ea era cu un an mai mare decât el și măritată deja, dar cu o căsnicie nefericită și deja înstrăinată de soțul ei, Hersey Munroe, un geolog care lucra ca topograf la Serviciul de Prospectare Geologică al Statelor Unite și lipsea mult de acasă din cauza muncii. Era o tânără dintr-o familie bogată, care studiase în Anglia și la New York și-și petrecea vara la hotelul Lake Avenue din Asbury Park cu soacra ei și sora mai mică, Dottie. Biroul lui Townley era în același hotel, așa că acolo l-a cunoscut pe Crane. În următoarele două luni au ieșit de multe ori împreună în public, dându-se în călușei la Hipodrom și plimbându-se pe plajă și pe promenadă, dar ce făceau când rămâneau singuri, între patru ochi, asta nimeni nu poate ști precis. Presupun că o femeie căsătorită dezamăgită și frustrată e mai puțin sfioasă decât o tânără fecioară necăsătorită când vine vorba de intimitate fizică, dar asta e doar o observație generală și nu ne spune nimic despre acest caz particular. Sexul e marea lacună din centrul majorității biografiilor și, pentru că nu se știe nimic despre dorințele erotice ale lui Crane (în afară de faptul că frecventa prostituate, ca milioane de bărbați), și nici despre dorințele lui Lily Brandon Munroe, e lesne de presupus că tânărul Crane și-a reprimat impulsurile ca să facă figură de gentleman onorabil, de bărbat demn de iubirea ei. Am oarecare îndoieli că așa s-au petrecut lucrurile, dar asta nu înseamnă că sunt și corecte. Dincolo de speculații, un lucru e cert: Crane i-a cerut lui Lily să fugă cu el, iar ea și-a cântărit cu grijă decizia înainte să-i refuze oferta. Se mai știe și că ambele familii dezaprobau o eventuală căsătorie între ei.
Cele mai multe lucruri care ne-au parvenit despre vara aceea au fost consemnate în 1948, după cincizeci și șase de ani, când Lily nu mai era doamna Munroe, ci doamna George F. Smillie, o matroană de șaptezeci și opt de ani care a acceptat să răspundă la întrebările bibliografului și cercetătorului Ames Williams despre vechea ei poveste de dragoste cu Crane. Din păcate, Williams nu o citează direct, ci face un rezumat al răspunsurilor ei, ceea ce mărește și mai mult distanța între momentul „atunci“ din 1892 și momentul „acum“ din 1948. Relatarea e, inevitabil, unilaterală (bazată pe amintirile ei, spuse din punctul ei de vedere), dar pare sinceră sau măcar nemincinoasă, atât cât îi permit limitele pe care singură le impune propriei povești, o poveste hotărâtă să rămână la suprafața lucrurilor și să nu scormonească sentimentele cele mai profunde. Dar cine s-o condamne pentru reticența ei? Era deja o femeie în vârstă, de ce să fi divulgat unui străin niște secrete personale pe care le păstra de mult? Așadar, e o relatare cuviincioasă, și totuși informativă. Printre amintirile ei, așa cum le consemnează Williams:
[…] nu era un bărbat chipeș, dar avea niște ochi cenușii, migdalați, remarcabili […] părea fragil […] o tuse seacă […] fuma întruna și umbla de obicei cu o țigară atârnată de buza de jos […] bea foarte puțin […] era cumplit de sărac și de subnutrit […] nu-i păsa cum se îmbracă […] își făcea notițe pe manșete […] era destul de pudic […] făcea comentarii despre costumele de baie purtate de femei […] nu-i plăcea dansul, deși a dansat de câteva ori cu Lily. Lily avea o voce frumoasă și atrăgea ceva admiratori când cânta; Crane descuraja acest obicei […] [împreună] petreceau clipe fericite dându-se în călușei și trăgând la inele, luându-și înghețată de la Day’s (Crane nu mânca niciodată și Lily se simțea prost că-i cheltuia venitul mizer), plimbându-se pe promenadă și observând oamenii. Lui Steve […] îi plăcea să privească valurile împreună cu Lily […] i-a spus că de fiecare dată când avea să vadă oceanul, avea să-și amintească de el […] [el] îi ura pe bârfitorii de pe verandele hotelurilor […] și îi plăcea la nebunie să-i șocheze. Steve era foarte îndrăgostit de Lily și ea de el, dar nu părea să aibă planuri concrete de viitor și era melancolic și îngrijorat din acest punct de vedere […] un suflet chinuit aflat în căutarea fericirii care părea mereu inaccesibilă […] i-a spus la un moment dat că nu are prea mult de trăit. Nu-și dorea decât câțiva ani de fericire adevărată. Crane a implorat-o pe Lily să fugă cu el, iar ea a cântărit serios propunerea înainte de a o refuza […]
Multe dintre observațiile ei îl transformă pe Crane într-un personaj arogant, neatrăgător, moralist (costumele de baie pentru femei), gelos (pentru că ea cânta în fața altora) și ursuz (deprimat la gândul că va muri prematur), ca și cum, după cincizeci și șase de ani, ar fi enumerat încă o dată diferitele motive pentru care îi refuzase propunerea, și totuși cum să împăcăm dubiile ei cu acest fapt enunțat limpede: Steve era foarte îndrăgostit de Lily și ea de el? De ce s-ar fi îndrăgostit ea de un puritan morocănos, nu cumva era doar ocazional un puritan morocănos și în restul timpului un alt gen de om, mai plăcut? Ceva ne scapă aici, ceva despre cum erau ei împreună rămâne nespus, iar la mai bine de șaptezeci de ani după dialogul cu Williams, Lily Brandon Munroe Smillie e moartă de mult, luând cu ea în mormânt acea poveste nespusă.
Alte elemente verificabile din acea vară și nu numai: Crane s-a înțeles bine cu sora mai mică a lui Lily, Dottie, în felul mucalit și cald care-i venea natural ca unchi de numeroase fete (numai William a avut cinci fiice), la un moment dat punând pariu cu ea pe un colier că fratele lui, Townley, n-avea să se mai însoare pentru a treia oară (ea a câștigat, el a pierdut). Pe 7 august, la vreo șase săptămâni după ce o cunoscuse pe Lily, Crane a publicat în New York Tribune o schiță umoristică intitulată „Căpitanul“, fără nicio legătură cu reportajele despre Asbury Park la care a lucrat în acea vară. Fără îndoială inspirată de idila lui cu Lily, povestea e scrisă la timpul prezent, o tehnică rară, poate chiar unică în ficțiunea lui Crane, care nu face decât să sublinieze cât de plenar trăia pe atunci clipa — care îl umplea, îl subjuga. Căpitanul, „un mucalit strașnic, misterios“, e nu doar pompier în sat, ci și căpitanul unei bărci, ceea ce îi permite să-și câștige traiul transportând turiști peste Strâmtoare (nu o strâmtoare anume, ci pur și simplu Strâmtoarea). În poveste, la bord sunt în acea zi patru pasageri, o tânără din Baltimore, o tânără din Philadelphia, o tânără din New York și „un tânăr isteț de nicăieri“. Toate femeile sunt, sub un chip sau altul, Lily. Cea din Baltimore (Lily și soțul ei locuiau în apropiere, la Washington) vorbește „cu voce blândă și un foarte ușor accent sudist“ și, privind în sus, la cer, îl întreabă pe căpitan dacă vine „o vijelie“ (prima aluzie sexuală). Cea din Philadelphia îi face conversație despre stinsul și aprinsul focurilor (cea de-a doua aluzie), iar când părul newyorkezei e udat de apă, ea și-l desface și-l lasă liber. Când părul „i se revarsă pe umeri“, femeia îl întreabă pe căpitan cum îi stă. „Arată ca al țiganilor din taberele din pădure, din spatele casei noastre“, răspunde el. „Niște sălbatici, vezi dumneata.“ (Cea de-a treia insinuare.) În sfârșit, când fata din Baltimore își încearcă norocul la pescuit, îi zâmbește căpitanului cu „un zâmbet amețitor“ și-l întreabă ce crede el că va prinde. „Ei bine“, răspunde el cu voce joasă, „poate ai să prinzi pe careva dintre băieții ăștia. Niciunul n-are destulă greutate să-ți rupă undița“. Iluzii deșarte, poate, dar când Crane a scris acest flecușteț lejer, Lily încă nu-l refuzase și avea încă speranțe.
Se știe și că Stephen i-a dat lui Lily cópii ale mai multor povestiri scrise de el, ca și manuscrisul la Maggie, că prietenul lui, artistul David Ericson, a acceptat să-i picteze portretul tinerei, dar nu l-a terminat, din motive niciodată lămurite (poate că Lily a trebuit să se întoarcă la Washington, poate că Ericson era prea ocupat, poate din alt motiv) și că Stephen a fost invitat la cină la reședința din oraș a Brandonilor. Tatăl lui Lily, un om de afaceri înstărit, n-avea niciun interes să-și lase fiica măritată să se încurce cu un vagabond boem și coate-goale, iar când Crane a început să vorbească franceză la masă, după ce aflase că domnul Brandon vorbea fluent mai multe limbi, tatăl lui Lily i-a retezat-o cu o replică tăioasă, lipsită de umor: „Fiica mea nu vorbește franțuzește, domnule Crane“.
La cina aceea sau poate în altă vizită acasă la Brandoni, Crane a fost însoțit de prietenul său, artistul Corwin K. Linson (zis „CK“, pronunțat „Seek“), care își amintește, în neprețuitul său volum de memorii My Stephen Crane (publicat în 1958, dar scris cu câțiva ani mai devreme), câteva frânturi de conversație în care Crane îi vorbește lui Lily despre munca sa, declarând că „n-ai să găsești nici urmă de predică în Maggie! Nu-i treaba artistului să țină predici“. Conform lui Linson, discuția a atins multe alte subiecte în afară de cărți, „explorând interesele tineretului“ în general, și i s-a părut „revigorantă, informativă într-un fel agreabil“. Apoi: „Când am ieșit iar în stradă […] Steve n-a spus nimic preț de vreo două sau trei cvartale. Apoi s-a întors brusc spre mine. «CK! Nu ți-a plăcut? Nimic nu e mai frumos pentru mine decât conversația firească a unei fete drăguțe care are minte.»“
Fără îndoială, era nebun după ea, atât de nebun încât uneori ardoarea lui provoca excesele romantice ale unui Werther năuc, suferind din amor — sau ale lui Michael Furey, personajul damnat și sleit de dor din „Cei morți“ de James Joyce. Într-o seară, la New York, Crane a rugat-o pe Lily să aprindă o lumânare în camera ei, pentru ca el să se uite din stradă și s-o vadă mișcându-se înăuntru. Lily a aprins lumânarea, dar apoi a început să plouă și, crezând că Stephen plecase, a stins-o. El nu plecase. A rămas acolo multe minute, poate chiar o oră, în întuneric și ploaie, sperând că lumânarea se va reaprinde, iar când în sfârșit s-a întors acasă, era ud leoarcă. N-a murit asemeni lui Michael Furey, dar a răcit groaznic și i-a fost rău multe zile după asta.
Încă ceva: la un moment dat în timpul aventurii lui Lily cu Crane, soțul ei a aflat și a distrus toate obiectele din casă care aveau legătură cu Crane, obiecte ascunse, probabil, în vreun loc secret — scrisori, fotografii, manuscrise. Printr-un miracol, patru dintre acele scrisori au scăpat de epurare. Patru din câte? ne-am putea întreba, dar măcar există acestea patru, singurele firimituri de mărturii care ne dau și perspectiva lui Crane.
Scrisorile sunt o lectură adesea chinuitoare, jenante prin lăudăroșenie și dorință copilăroasă de a o impresiona, sfâșietoare prin intensitatea lor inocentă și declarațiile de dragoste debordante, viciate de schimbări de ton derutante și frecvente ortografieri greșite (Crane stătea jalnic la ortografie), și totuși dureros de sincere și de emoționante, nu sunt opera unui star literar în devenire, ci ale unui iubit respins și neexperimentat, cineva aflat în postura imposibilă de a încerca s-o recucerească pe aceea care l-a respins fără să se înjosească, să acuze sau să implore o nouă șansă.
Prima scrisoare datează din aprilie 1893, la o lună după ce publicase Maggie și la trei luni după ultima lor întâlnire. Adresându-i-se lui Lily cu formula „Scumpa mea L.B.“, își explică tăcerea spunându-i că „cele trei luni care au trecut au fost luni de muncă asiduă pentru S. Crane. Am vrut să văd dacă sunt demn să te gândești la mine… Ei, măcar am făcut ceva. Am scris o carte“. În loc să spună ceva despre carte, începe să înșire toate personalitățile distinse, remarcabile care o admiraseră (Garland, Howells, B.O. Flower de la Arena, Albert Shaw de la Review of Reviews, redactorul-șef de la Forum), apoi adaugă: „Așadar, aș putea spune că succesul e aproape dacă «am grijă». Și cică aș fi doar «un puști»“.
Crane e hotărât să-i demonstreze că nu e un împiedicat nemotivat așa cum păruse în ochii ei în vară, când se întâlniseră, ci un tânăr plin de viață care a pornit să cucerească lumea, iar dacă poate cuceri lumea, cu siguranță, în mod indirect, avea să se lase și ea cucerită. Apoi, realizând că poate a exagerat cu laudele, dă înapoi și spune: „Orice fel de vanitate legată de munca mea mi-e străină. Îți scriu aceste lucruri doar ca să-ți explic de ce am tăcut atâta vreme.“ Numai că la următoarea frază schimbă iar tonul și relansează atacul: „Mi-am zis că dacă mă voi măsura cu unele nume ilustre, voi afla dacă am fost suficient de merituos ca să mă gândesc la tine, L.B.“ Ne-am fi putut aștepta să spună invers — suficient de merituos ca tu să te gândești la mine, așa cum face în primul paragraf —, dar el răstoarnă fraza și-și pune la îndoială propria valoare ca ființă umană, iar dacă într-un final se va considera nedemn, va pierde dreptul de a-i îngădui lui Lily să-i pătrundă în cuget. Zăpăcit și confuz, e într-o asemenea poziție dezavantajată în acel moment (Lily are toate cărțile în mână, iar el nu are decât mândria în care nu prea mai pare să creadă, în ciuda bravadei), încât nu-i rămâne decât să încheie cu această concluzie neconvingătoare: „Cât despre mine? N-am făcut decât să mă gândesc la tine și să mă întreb dacă-ți pasă de lucrurile spuse despre mine. S-au [sic]11 poate că ai uitat?“
Nu se știe dacă Lily a răspuns la această scrisoare sau cât de mult sau de puțin ar fi putut coresponda din aprilie 1893 și până în iarna 1893-1894, data probabilă a celei de-a doua dintre cele patru scrisori ale lui Crane care au supraviețuit. În perioada când a scris-o pe prima însă, primăvara anului 1893, când Crane începuse deja să schițeze planuri pentru Semnul roșu al curajului, a scris o povestire cu titlul „Viteza tinereții“, care e una dintre cele mai bune povestiri ale sale de debut, o scriere direct legată de Lily și de lunile petrecute împreună în Asbury Park, totul ficționalizat și transformat într-un basm modern de vreo patru mii de cuvinte. Spre deosebire de stilul șovăitor și stângaci din prima scrisoare, „Viteza tinereții“ curge cu o siguranță sclipitoare, demonstrând încă o dată, pentru a mia oară în istoria literară, că omul și artistul nu sunt una și aceeași persoană, chiar dacă întâmplarea face să trăiască în același corp, iar ceea ce în viața de zi cu zi e trunchiat și poticnit poate cânta și dansa în operă.
Un bătrân neghiob și certăreț pe nume Stinson, proprietar al „Caruselului-mamut Stinson“ într-o stațiune neidentificată de pe litoral, simte cum i se urcă sângele la cap când îl surprinde pe unul dintre tinerii săi angajați făcându-i ochi dulci fiicei sale. Treaba tânărului este să stea toată ziua în picioare pe un mic postament și să manevreze un braț de lemn lung care ține inelele de care se prind copiii atunci când caruselul ajunge în dreptul tânărului (norocosul care apucă un inel de alamă primește încă o tură pe gratis). Tânărul trebuie să stea toată dimineața și după-amiaza pe postamentul său îngust, fără să se miște la stânga sau la dreapta, dar dacă-și răsucește corpul în poziția potrivită, poate privi în jos, s-o vadă pe fiica lui Stinson, Lizzie, care vinde bilete la casierie, cu fața parțial ascunsă de o „plasă argintie“, dar nu atât de ascunsă încât ea să nu-i întoarcă privirea. Constrângerile geometrice sunt tipice pentru Crane, băiatul prizonier pe scândura lui, fata prizonieră în spatele plasei, așa cum toate personajele și obiectele din „Camionul în pană“ sunt prizoniere în cadrul dreptunghiular al camerei de filmat fixe. Cadrul amintește și de unele contorsiuni din comediile mute ale lui Harold Lloyd și Buster Keaton și, în mod oarecum ciudat, deși a fost scrisă cu treizeci de ani înainte de apariția acestor filme, povestea lui Crane se desfășoară în mare parte în spiritul unei comedii mute. Îndrăgostiții nu pot vorbi, pot face doar schimburi de priviri, și toată drama flirtului lor e pusă în scenă prin jocul ocheadelor dintre ei.
Curtea mută avea loc deasupra capetelor mulțumii care se îmbulzea în jurul mașinăriei strălucitoare. Ocheadele grăbite, elocvente ale tânărului își transmiteau mesajul fără zgomot și pe nevăzute. În acest fel, cei doi au legat în cele din urmă o înțelegere și o tovărășie discretă. Comunicau cu exactitate tot ce simțeau. Băiatul vorbea despre iubirea lui, despre respect, despre speranța în schimbările aduse de viitor. Fata îi spunea că-l iubește, că nu-l iubește, că nu știe dacă-l iubește, că-l iubește.
Abia în a doua parte a poveștii reușesc să schimbe câteva cuvinte noaptea, pe plajă. Băiatul se bâlbâie, fata se îmbufnează, dar dragostea lor e sigură, iar în următoarea după-amiază fug împreună, luându-și tălpășița într-o trăsură „trasă cu mult zel de un cal tânăr și modern“. Stinson vine după ei într-un hârb tras de o mârțoagă bătrână și greoaie și, văzându-i pe îndrăgostiți că dispar la orizont,
se simți neputincios […] Celălalt vehicul era tinerețea, avea viteza tinereții, zbura ca gândul, purtat de speranța visurilor. Îi înțelese pe cei doi copii din fața lui și încercă un sentiment subit și ciudat de admirație, pentru că vedea puterea sângelui lor tânăr, puterea de a zbura cu hotărâre spre viitor și de a simți iar speranța.
Lizzie (Lily) fuge cu bărbatul ei, iar bătrânul Stinson („Fiica mea nu vorbește franțuzește, domnule Crane“) rămâne cu buza umflată.
Cea de-a doua scrisoare e mai expansivă, mai revelatoare, în același timp mai disperată și resemnată, pentru că Lily era în continuare captivă în menajul cu Munroe și devenise de curând mama unui băiețel, un obstacol în plus pentru eforturile lui Crane de a o recuceri.
Chipul tău e un chin, îmi apare mereu, cu conturul și zâmbetul pe care le iubesc… mereu în fața ochilor, imaginea ta de neșters cu a [sic] ei parfum al bucuriilor trecute și a [sic]12 ei mărturisiri despre durerile prezente tragice pentru mine, pentru că mă marchează pe viață, cum se spune […] Consider că a meritat să petrec acele zile alături de tine, chiar dacă-mi pricinuiesc ani de nemulțumire. E mai bine că te-am cunoscut și sufăr decât să nu te fi cunoscut niciodată. N-aș schimba nici cel mai mărunt detaliu al amintirii tale; n-aș renunța nici la cea mai măruntă amintire a prieteniei noastre […] Nu-ți cer nimic în schimb. Doar să-mi fie îngăduit să-ți spun că te ador, că ești umbra și lumina vieții mele… toată viața mea.
Crane îi spune apoi că în curând are să plece în Europa (călătoria nu s-a materializat niciodată), după care adaugă, cu uluitoare moderație: „Sunt de mult în oraș. Am avut o viață ciudată“, sărind peste munca uriașă depusă în ultimul an, ca și peste sărăcia strivitoare în care trăise, iar în următoarea frază din același paragraf, trece la Dottie: „Am aflat recent că Townley s-a însurat. Îi datorez deci lui Dottie un colier. Mă bucură gândul că-i sunt dator.“ După câteva observații reținute, autoflatante despre susținerea „criticilor din Boston și a domnului Howells“, pe care o atribuie efectului benefic pe care ea l-a avut asupra lui, numindu-se „bărbatul pe care l-ai făcut“, Crane încheie scrisoarea cerând un răspuns: „Scrie-mi, scumpa mea, căci am nevoie. Poate că voi pleca în Europa mai repede decât plănuiesc. Iar în viața mea infinit de solitară, orice vei avea să-mi spui e binevenit.“
A treia scrisoare e cea mai lungă dintre cele patru, fiind scrisă la câteva luni după cea precedentă și trimisă în martie sau aprilie 1894, la aproape doi ani după idila lor de vară de pe coasta din Jersey, când Crane pare să fi renunțat la vechiul vis al unui posibil viitor alături de ea. Grosul scrisorii este despre el, despre zbuciumul și progresele sale ca scriitor, iar din acest motiv, scrisoarea e importantă, dar nu abordează subiectul cuplului lor decât în ultimele zece rânduri din cele șaptezeci câte are scrisoarea (în forma publicată). Crane n-a scris aproape deloc critică literară și a făcut doar rareori comentarii pe marginea propriei sale opere (adesea contrazicându-se de la o afirmație la alta), dar observațiile pentru Lily au fost printre primele pe care le-a formulat în scris și, deși nu ne spun prea multe despre ce făcea cu adevărat în acel moment, ne dau o idee clară despre ceea ce-și închipuia că face, ceea ce până la urmă e la fel de prețios.
Cariera mea a fost mai mult o luptă decât o călătorie. Știi, când m-am despărțit de tine, am renunțat la școala deșteaptă a literaturii. Mi-am zis că trebuie să ceri mai mult de la viață, nu să stai și să-ți storci creierii pentru niște tertipuri deștepte și spirituale. Așa că mi-am creat de unul singur un mic crez artistic care mi s-a părut bun. Mai târziu am descoperit că Howells și Garland au un crez identic cu al meu și astfel am ajuns să iau parte la frumosul război între cei care spun că arta e surogatul omului pentru natură și că arta cea mai reușită e cea care se apropie cel mai mult de natură și de adevăr, și cei care spun — mă rog, nu știu ce spun. Nu spun, nu pot spune multe […] Dacă aș fi persistat în stilul meu deștept ca al lui Rudyard Kipling, poate că drumul ar fi fost mai scurt, dar, ah, n-ar fi fost adevăratul drum. Cei doi ani de luptă mi-au fost de folos. Și iată-mă acum aproape de sfârșit. Iarna mă întărește.
Să nu uităm că în acel moment avea doar douăzeci și doi de ani, nu mai era un debutant de nouăsprezece sau douăzeci de ani, dar era tot pe metereze, și pentru că o încasase în „frumosul război“ și o încasa în continuare, era într-o dispoziție bătăioasă, un tânăr care se zbătea pentru viața sa artistică, iar dacă îi considera pe Howells și Garland aliații săi, avea să se agațe de sprijinul lor, deși ei știau (chiar dacă el nu știa) că el era mult mai curajos și mai radical decât ei. Post Wheeler, prietenul lui Crane, împărtășea această opinie: „Garland înțelegea că Stevie era o cale nouă, strălucitoare, în hățișul insipid și ipocrit al virtuoasei literaturi americane, deși el personal nu intenționa să urmeze acea cale.“
Cât despre Lily și dragostea pe care Crane i-o purta încă, iată cum se încheie scrisoarea lui:
Nu mă uita, draga mea, niciodată, niciodată, niciodată. Pentru că tu ești singura femeie din viața mea. Sunt condamnat, socot, la o existență singuratică de visare zadarnică. Asta m-a făcut mai bun, m-a ajutat să înțeleg mai bine oamenii și să-i compătimesc pentru ceea ce rabdă. Mi-a dat tot ce am realizat și speranța în viitor. De fapt, această schimbare în viața mea ar trebui să-mi fie întru câtva de folos, căci, pe zei, am plătit scump pentru ea.