A doua zi […] a fost zi de sărbătoare pentru noi, cu floricele de porumb, baloane de jucărie, bețe de trestie și acadele, cu negustori ambulanți care vindeau toate mărunțișurile posibile […]
Dar partea cea mai bună abia acum urmează. Lângă ieșire, un olandez grăsan din Pennsylvania instalase un butoi cu bere pe o ladă răsturnată, pe care înșirase niște căni de sticlă și o pancartă pe care scria: „Bere, 10 cenți“. Când Stevie a scos zece cenți din buzunar și s-a apropiat hotărât de vânzător, mi-a înghețat sângele în vine.
— Ce-ai de gând să faci? am întrebat încet, cu glas dogit.
Stevie n-a răspuns. A pus moneda pe ladă și a zis:
— Dă și mie una.
Văd și acum fața umflată a bărbatului care s-a aplecat peste butoi și a cântărit din ochi silueta mărunțică a lui Stevie.
— Ha? a făcut el.
— Dă și mie o bere, a zis Stevie.
Moneda elocventă a dispărut între degetele bărbatului.
— Să-mi dai o bere sau să-mi dai banii înapoi! a cerut Stevie într-un falset ascuțit.
Bărbatul i-a întins cana cu un guler subțire de bere, dar Stevie a privit-o cu dispreț pur.
— Nu-i plină nici pe juma’! a exclamat el indignat. Ia s-o umpli.
Robinetul a început să curgă, iar Stevie a băut berea încet, sub privirea mea stupefiată. Am ieșit pe poartă.
— Ce gust are? am întrebat.
— Nu-i mai brează ca berea cu ghimbir, a răspuns el. Toată după-masa am păstrat bănuțul pentru asta.
Când am ajuns la tramcar eram încă năuc. Bere! Și încă de față cu toată lumea…
— Stevie, am șoptit în timp ce vatmanul dădea bice cailor, iar clopotele dăngăneau, cum de-ai avut curaju’ să faci așa ceva?
— Pfuai! a făcut Stevie. Berea nu-i mare scofală. Apoi a adăugat defensiv, dar emfatic: De unde să știu ce gust are dacă nu gust? Cum să ai habar de lucruri dacă nu le faci?
La șase ani, să fumeze țigări. La șase ani, să bea bere. Nu e neobișnuit ca un copil curios să încerce astfel de lucruri de la vârste considerate prea fragede, dar aproape toți copiii curioși fac aceste experimente în secret și, în general, au ceva mai mult de șase ani. Tactica standard: dau din întâmplare peste un pachet de țigări rătăcit prin casă, scot o țigară din pachet, o aprind, apoi tușesc, se înverzesc sau vomită — în orice caz, la sfârșit se jură că n-o să mai fumeze niciodată. Dar Crane nu doar c-a mai fumat, ci umbla cu un pachet de țigări în buzunar (de unde făcea rost de ele?) și avea îndrăzneala să și le aprindă în public. Cât despre bere, probabil că ocaziile pentru experimente juvenile sunt ceva mai abundente: o sticlă găsită în cămară (în acele vremuri) sau în frigider (în prezent), un pahar pe jumătate băut lăsat de tata, de unchiul sau de fratele mai mare pe masa din sufragerie, din care iei o gură când nu te vede nimeni și ori îți place gustul, ori îl găsești amar, dar, repet, Crane a luat prima lui gură de bere în public, unde-l puteau vedea sute de oameni. Și, fără îndoială, exact în momentul în care mama lui și mama lui Wheeler participau la o conferință despre temperanță.
Mă uit iar la fotografia din 1879 și, când îmi îndrept atenția asupra ochilor și asupra expresiei pe care pare s-o transmită fața, văd acolo ceva ascuns, dar și sfidare, în lipsa unui termen mai potrivit.
Dacă fotografia datează într-adevăr din 1879 și nu din 1878, ochii lui Crane poartă și amintirea unui incident la care fusese martor de curând. Pe 4 iulie, festivitățile din Port Jervis ar fi trebuit să înceapă cu o salvă de tun. Operațiunea a fost încredințată unor veterani de la artilerie grea, din Regimentul de voluntari de culoare al armatei americane, Samuel Hasbrouck și Theodore Jarvis, dar ceva a mers prost și tunul a explodat prea devreme, aruncându-i în aer pe cei doi foști soldați și purtându-i prin văzduh până când au aterizat ceva mai departe. Amândoi s-au ales cu răni urâte și cu arsuri grave pe față. Jarvis a murit în scurt timp, dar Hasbrouck a scăpat cu viață — chior, desfigurat pentru totdeauna, un om fără chip. După optsprezece ani, Crane a scris Monstrul, cea mai puternică și mai complexă dintre povestirile lui. Personajul central al povestirii este un bărbat negru care dă buzna într-o casă în flăcări, ca să-l salveze pe fiul patronului său alb. Băiatul e salvat, dar salvatorul se alege cu pielea complet arsă, după care toată lumea din oraș îl privește ca pe un monstru — pentru că e un om fără chip.
Cel puțin alte două episoade din copilăria lui Crane se regăsesc în ficțiunea lui.
În august 1879, la un an după ce l-a uimit pe Post Wheeler cu isprăvile lui într-ale fumatului și ale băutului, Crane a fost mușcat de un șarpe când se afla cu familia într-o excursie. Fratele său, Wilbur, cel-care-aproape-a-ajuns-doctor, l-a salvat printr-o operație de urgență în pădure. Respectivul incident, împreună cu alt incident cu un șarpe din anii 1890, a fost rememorat într-o povestire intitulată sugestiv „Șarpele“. Și mai important, una dintre cele mai bune scrieri din colecția de povestiri despre copilărie a lui Crane („Bătaia“ din Povești din Whilomville, în curs de publicare la data morții lui), e inspirată direct de o întâmplare din copilăria lui. Tot Wilbur relatează evenimentul în memoriile sale din 1900:
Una dintre încăierările lui Stephen a rămas de pomină în familie, pe când avea nouă ani și a dat de pământ cu bătăușul de pe Brooklyn Street, Port Jervis, un băiat de doisprezece ani. Mama se mutase de puțin timp în cartier și, văzând că Stephen e mai mic și mai firav, bătăușul a încercat să-l bage în sperieți, cum făcea cu toți ceilalți băieței din cartier. Stephen a strâns din dinți o vreme până când i s-a umplut paharul insultelor și l-a înfruntat pe bătăuș, iar după o provocare preliminară, l-a placat, l-a trântit la pământ, s-a așezat pe el și nu s-a clintit până când a auzit o voce spunându-i: „Lasă-l să se ridice, Stevie.“ Apoi Stephen a fugit acasă, s-a aruncat pe divan și a plâns câteva minute, în timp ce mama bătăușului, care văzuse încăierarea, și-a luat acasă fiul plin de speranță și a finalizat corecția începută de Stephen.
Și o ultimă poveste care mi se pare semnificativă. Sursa e anonimă, ceea ce înseamnă că poate fi adevărată sau nu, dar e suficient de convingătoare și de precisă în detalii ca să fie mai degrabă credibilă. E un text scurt, scris de un vecin din copilăria petrecută în Asbury Park, transcris de artistul Corwin Knapp Linson, unul dintre cei mai credincioși prieteni ai lui Crane din anii petrecuți la New York, și trimis lui Melvin H. Schoberlin, unul dintre specialiștii pasionați de Crane:
Mama lui era o femeie scundă, veselă, dolofană, activă, cu mișcări de pasăre, o militantă înfocată pentru temperanță. Pe atunci nu puteai să fii militantă pentru temperanță și să stai prea mult pe-acasă. Sora lui, Agnes, era profesoară la o școală publică, o femeie înaltă, blândă, grațioasă, cu ochi căprui și farmec magnetic, cu o fire binevoitoare. Era ca o mamă pentru familie, dar tribul o copleșea. Steve abia depășise vârsta „pantalonilor scurți“; mic, subnutrit, venea acasă de la școală sau de la joacă, poate de la patinat pe lac, și nu găsea nimic de mâncare. Atunci cutreiera cartierul în căutare de mâncare și companie, spunându-le povești copiilor diverselor mame — printre care și a mea —, care de multe ori îi coseau nasturii.
Era atât de mic față de frații și surorile lui, încât a crescut ca un copil singur la părinți, foarte iubit de familie, dar în același timp neglijat, cu nasturi lipsă la haine și burta mai mult goală, și, cum în primii ani de viață a schimbat de atâtea ori adresa, s-a pomenit în repetate rânduri în poziția nou-venitului singuratic. Cea mai veche bucată literară a lui Crane care s-a păstrat a fost scrisă imediat după ce a împlinit opt ani. E o poezie extraordinar de bună pentru o vârstă atât de fragedă, și chiar dacă tonul e jucăuș, în miezul ei e o durere în definitiv răscolitoare.
MAI BINE
Moș Crăciun mi-a adus un pulover
Și un costumaș de lână groscior
Dar mai bine-mi aducea un câine
Să m-aștepte acasă cu dor.
Tata mi-a dat o bicicletă,
Dar nu știu ce să fac cu ea.
Căci fără un câine la picior
Nu prea mă pot bucura.
Mi-au luat costum de drumeție
Dar mie un foc mi-ar fi de-ajuns
N-aș cere, zău, alte veșminte
Dac-aș avea un cățeluș.