Mama a beneficiat de educație pentru că tatăl ei era un apărător fervent al egalității de drepturi pentru femei, așa că în adolescență a plecat din Pennsylvania ca să urmeze Institutul pentru Domnișoare din Brooklyn, apoi Institutul Rutgers pentru Femei, primul colegiu pentru femei din New York City, pe care l-a absolvit în 1847. În anul următor, pe când avea douăzeci și unu de ani, s-a căsătorit cu tatăl lui Crane, căruia i-a rămas alături în toți cei treizeci și doi de ani de căsnicie solidă, deși frenetică (atâtea case locuite și abandonate, atâția copii vii și morți), adresându-i-se lui Jonathan Townley cu porecla afectuoasă de „Jounty“ în loc de „domnule Crane“, cum s-ar fi cuvenit pentru o soție conform protocolului standard al epocii, și, în ciuda responsabilităților ei de familie gargantuești, a devenit tot mai activă și în afara casei, atât de activă, încât la nașterea lui Crane era deja vârf de lance al multor cauze sociale și religioase, dar și scriitoare și purtătoare de cuvânt, străbătând țara și ținând predici despre abstinență în fața unor mulțimi imense, iar în timpul liber (care timp liber? ne-am putea întreba), picta, sculpta figurine din ceară foarte admirate și scria uneori povestiri. În perioada 1885-86, a suferit o cădere nervoasă. Deși a fost indisponibilă șase luni, și-a reluat vechile activități la intensitate maximă și se pare că ar fi scris într-un singur an treizeci și cinci de articole pentru un ziar local și peste o sută de corespondențe pentru Associated Press și diferite publicații newyorkeze.
Helen R. Crane, fiica cea mai mare a lui Wilbur, fratele lui Crane, care a ajuns jurnalistă și l-a cunoscut bine pe unchiul ei în copilărie, a fost, probabil, prima persoană care a relatat despre sentimentele lui Crane față de mama lui. Într-o evocare publicată în 1934 în American Mercury, Helen scrie: „Ținea la amintirea mamei lui mai mult decât la orice altceva pe lume și, deși niciodată nu-i punea la îndoială convingerile în afara cercului familiei, întotdeauna s-a mirat că o intelectuală ca ea, absolventă de universitate, capabilă să colaboreze regulat la ziare și reviste, s-a putut îngropa complet în «lălăiala de imnuri, futilă și fără noimă, care trecea la vremea aceea drept religie».“
Cu toate astea, Crane a învățat de la părinții lui cel puțin un lucru, dacă nu mai multe: exemplul lor i-a arătat că lumea e un loc în care adulții responsabili stau la birourile lor și scriu, că scrisul e o activitate umană importantă, dacă nu chiar esențială. Sau, cum s-a exprimat nepoata lui: „Fiind un Crane, s-a născut cu cerneala tiparului curgându-i în vene.“
Nu există mărturii despre felul în care s-a comportat Crane la moartea părinților lui și nici măcar un singur cuvânt tipărit despre reacția lui la moartea surorii sale, Agnes, și a fratelui său, Luther. Dintre frații rămași, a avut relații foarte superficiale cu sora lui, Mary Helen („Nellie“), pictoriță, născută în 1849, și cu fratele lui, George, funcționar poștal în Jersey City, născut în 1850, dar ceilalți patru au fost prezenți în viața lui, iar poveștile lor merită spuse aici, pentru că destinele lor diferite acoperă toată gama, de la respectabilitate burgheză la cea mai stranie excentricitate, de la succes material la eșec crunt, de la corectitudine cumpătată la alcoolism, de la sănătate normală la detenție într-un azil de nebuni.
Wilbur (născut în 1859) a studiat cinci ani la Facultatea de Medicină și Chirurgie Columbia, pe care însă a abandonat-o când nu a reușit să promoveze examenele de anatomie, iar lucrarea de diplomă despre febra tifoidă i-a fost respinsă de două ori. Cum o carieră medicală era exclusă, s-a întors acasă, în Asbury Park, și a lucrat vreo doi ani la agenția de știri a fratelui său, Townley. În 1888, și-a scandalizat familia căsătorindu-se cu una dintre servitoarele fratelui său, William, și s-a mutat în cele din urmă la Binghamton, New York, împreună cu soția și cei patru copii. Acolo și-a deschis un fel de afacere (sursele sunt neclare în această privință), dar chiar când începea să prospere, soția l-a părăsit, luând cu ea și copiii. Cu inima frântă și învins, s-a mutat într-un orășel din Georgia și a murit în 1918, căzând victimă pandemiei de gripă spaniolă.
Chiar și mai sumbră e povestea excentricului și talentatului Townley (se pronunță „Toonley“), cel care i-a dat tânărului Stephen prima lui slujbă de scriitor. Născut în 1853, el a fost rebelul familiei, un băiat răzvrătit, subversiv, care-și înfrunta și insulta deseori tatăl, dar care la vârsta adultă a devenit un jurnalist de primă mână. Secretar al Clubului de Presă din New York, conferențiar popular, istoric al Ligii Naționale de baseball, susținător sincer al drepturilor femeilor și fondator al propriei agenții de știri, era atât de ahtiat după articole, încât a căpătat porecla de „Diavolul de pe coastă“. Un ciudat incorigibil mereu pus pe șotii și pe glume trăsnite, nu purta niciodată cămașă la serviciu, ascunzându-și pieptul sub o haină lungă și purtând pe cap o pălărie împuțită, diformă. Cu toate ciudățeniile lui, a fost o figură admirată și cel mai important jurnalist din regiune, dar și un om care avea talentul să-și atragă cele mai cumplite ghinioane. El și soția lui au pierdut doi copii, iar în 1883, după doar cinci ani de căsnicie, ea a murit de boala Bright la nici treizeci de ani. S-a recăsătorit în 1890, dar peste jumătate de an cea de-a doua soție a suferit o cădere nervoasă și a ajuns la azilul Trenton, unde a murit după două luni. O a treia căsătorie, încheiată în 1893, s-a terminat cu un divorț. Până la sfârșitul secolului, Townley s-a afundat adânc în alcoolism, având periodic izbucniri de violență. Devenise, după descrierea unui prieten, „o epavă“ și nu-și mai putea găsi de lucru. După ce s-a mutat în nordul statului New York, în casa lui Wilbur și a soției sale (aceeași soție care avea să-l părăsească în scurt timp pe Wilbur), a fost internat de două ori la Azilul pentru Boli Psihice Cronice Binghamton — și a murit acolo, sărac lipit, în 1908.
William, cu doar un an mai tânăr decât Townley, a devenit un vajnic cetățean cu diplomă în drept și fler în afaceri, o figură de vază în Port Jervis, cunoscut ca Judecătorul Crane (după un singur an petrecut ca judecător special în Orange County), capul recunoscut al familiei după moartea reverendului în 1880 și aproape un al doilea tată pentru fratele său cel mai mic, cu toate implicațiile pozitive și negative ale termenului. În anii petrecuți la New York City, Crane se ducea la Port Jervis pentru vizite neregulate, mai scurte sau mai lungi, la William și familia lui, dar în afară de ajutorul sporadic, minimal pe care William i-l dădea lui Stephen când acesta ajungea la fundul sacului, singurul dar cu adevărat important pe care i l-a făcut a fost accesul liber în Hartwood Club, o rezervație naturală de trei mii șase sute de pogoane, aflată la aproape douăzeci de kilometri nord de oraș, teren pe care William împreună cu un grup de parteneri au început să-l achiziționeze la sfârșitul anilor 1880, pentru ca în 1893 să se constituie într-o asociație, căci, deși multe dintre scrierile de început ale lui Stephen sunt inspirate de străzile orașului, în sufletul lui rămăsese un băiat de la țară, iar șansa de a evada în acea sălbăticie era mană cerească pentru el. Pentru tot restul vieții — chiar și după ce s-a stabilit în Anglia —, casa lui Edmund din Hartwood, New York, a fost adresa lui permanentă.
Dintre toți frații, Edmund i-a fost cel mai apropiat, același Edmund pe care Crane l-a ales ca tutore legal după moartea mamei în 1891 (mai avea un an până să fie considerat oficial adult), același Edmund în a cărui casă din Lake View, New Jersey, Crane a locuit adesea în primii săi ani petrecuți la New York, scriind acolo mare parte din prima versiune la Semnul roșu al curajului în vara anului 1893, iar în primăvara anului 1894, când Edmund a renunțat la slujba lui de birou de la New York pentru a deveni custode la Hartwood Club (unde, conform unei scrisori trimise de Crane prietenului său, Willis Brooks Hawkins, a făcut pe „dirigintele de poștă, judecătorul de pace, omul care aduce gheață, fermierul, meșterul, omul cu piatra de construcție, cherestegiul, supraveghetorul pentru P.J.M. și N.Y.R.R. și multe alte lucruri pe care le-am uitat“), vizitele lui Crane în nord au devenit în aceeași măsură prilejuri de a-și cultiva relația cu Edmund ca și de a se plimba călare prin păduri. Pentru a înțelege legătura lor e de-ajuns să citim scurta scrisoare pe care Crane i-a scris-o din Anglia, cu câteva luni înainte de moartea sa, nepotului nou-născut — atunci când a aflat că soția lui Edmund, Mary, născuse doi băieți gemeni, dintre care unul primise numele de Stephen.
Dragă Stephen, e inutil să-ți spun că am salutat cu bucurie venirea ta pe lume. Noi doi ne vom zbate de-acum împreună cu acest nume, după puterile noastre. Până atunci, aș vrea să-ți amintesc să crești mare semănându-i, pe cât posibil, tatălui tău blând, bun și adorabil, și să nu repeți năravurile și greșelile
unchiului tău devotat,
Stephen Crane
5
Tot ce se știe despre copilăria lui Crane provine din două fotografii și mai multe mărturii scrise de rude și prieteni. Aproape toate aceste texte sunt compuse cu mulți ani după evenimente, așa că sunt supuse șovăielilor și amăgirilor memoriei. De fiecare dată când cineva îl citează direct pe Crane, trebuie să citim cu precauție, dat fiind că majoritatea dintre noi am avea dificultăți să redăm cuvânt cu cuvânt ce ni s-a spus cu doar cinci minute în urmă, darămite cu cinci sau treizeci de ani în urmă. Acest lucru e valabil nu doar pentru copilăria lui Crane, ci și pentru toate celelalte perioade din viața lui, căci mulți
dintre cei care l-au cunoscut l-au evocat pe hârtie după moarte și e puțin probabil să fi rostit cu adevărat vorbele care i se atribuie. Totuși, cum Crane nu a ținut niciodată jurnal, iar în majoritatea scrisorilor sale publicate nu găsim dezvăluiri intime despre el, trebuie să ne bazăm pe acești martori, oricât de imperfecte le-ar fi amintirile. În plus, chiar imperfecte, asta nu înseamnă că amintirile lor nu sunt prețioase, pentru că până la urmă ne spun multe.
Stephen Crane, circa 1873
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII SYRACUSE)
Crane pe litoralul din New Jersey, circa 1879
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII VIRGINIA)
Prima fotografie ni-l arată pe când era un copilaș cam de un an și jumătate, care privește fix în obiectiv. Un blond cârlionțat cu buze pline și urechi neobişnuit de mari, era, așa cum avea să-l descrie mai târziu fratele său, Wilbur, „un copil frumos“.
Cea de-a doua fotografie e mai interesantă: Crane are în jur de șapte ani și se află pe o plajă cu pietriș undeva pe coasta din New Jersey, un cadru în care i se vede tot corpul, mai puțin degetele de la picioare, e îmbrăcat într-un costum alb de marinar, cu pantaloni scurți care-i coboară cam doi centimetri sub genunchi și o pălărie mare de paie, care-i stă pe cap într-un echilibru precar, ține brațul stâng peste marginea unei șalupe, în care i-a dispărut mâna stângă, în timp ce brațul drept îi atârnă drept pe lângă corp, iar chipul său are o expresie care poate fi interpretată ori ca o ușoară încruntare, ori ca o îngustare reflexă a ochilor în fața soarelui orbitor, dar în orice caz, e ceva plictisit în expresia lui, ca și cum ar fi iritat că trebuie să stea nemișcat la poză, și se vede că prin cap i se învârteau numeroase rotițe, că e un băiat care-și cultiva deja o viață interioară neobișnuit de bogată.
Toată lumea, din familie sau din afară, îi spunea „Stevie“, un diminutiv afectuos care i-a rămas și la vârsta adultă, iar când abia începuse să vorbească, nu putea pronunța s-ul, așa că își spunea „Tevie“. Într-o serie de notițe scrise la repezeală pentru o potențială biografie care nu s-a mai concretizat, partenera sa din ultimii ani, Cora Taylor (căreia i se spunea doamna Crane), adaugă: „Într-o zi, pe la doi ani și jumătate, cineva îl întreabă cum îl cheamă, și el zice cu o privire poznașă «chiamă Pe-pop-ty» și nimeni nu știe de unde l-a scos; în mod evident, l-a inventat.“
Pare să fi fost în același timp robust și bolnăvicios, un copil activ, predispus la boli frecvente și uneori alarmante, care-l făceau să tot lipsească de la școală până când, la vârsta de opt ani, sănătatea i s-a stabilizat, dar când era în formă, juca jocuri fizice cu pasiune și impresiona pe toată lumea cu temeritatea sa. Edmund povestește că atunci când familia s-a mutat din Newark la Bloomington, el și frații săi se duceau deseori la scăldat în râul Raritan, nu doar băieții mari, ci și micuțul Crane.
Era un banc de nisip fin care traversa râul, începând de pe malul sudic, cu apă foarte mică spre mal, care se adâncea spre mijlocul râului. Stevie se bălăcea la apă mică, supravegheat de unul dintre noi. Cu apa până la piept, întindea brațele și începea să fluture din mâini, ceea ce el numea „notat“. Începea să „noate“ spre Wee-wee (Willie), fratele meu mai mare, care se afla ceva mai departe. Apa devenea tot mai adâncă, ajungându-i la bărbie, apoi la gură, apoi la ochi, dar el nu se lăsa, iar eu îl trăgeam afară, gâfâind, dar neînfricat, exact înainte ca părul lui blond să dispară sub apă. Sigur că noi, băieții, eram încântați de curajul lui.
Elizabeth Crane, soția fratelui lui Crane, George, își amintește de băiatul care i-a devenit cumnat ca fiind „un băiat voinic […] cu o pasiune pentru sporturile în aer liber, ca și pentru tot ceea ce ținea de chestiunile militare […] Încă din prima copilărie îi plăcea să se joace de-a soldații. Majoritatea jucăriilor lui erau soldați, arme și altele asemenea […] Când a mai crescut, băiatul a învățat baseball și fotbal. A îmbrăcat culorile unei echipe de baseball din Asbury Park și a ajuns unul dintre cei mai statornici jucători, chiar dacă era cel mai tânăr și mai firav membru.“
Printre notițele telegrafice ale Corei, găsim și asta: „în copilărie, cel mai grozav joc cu nasturi de băiat pe care el îi numea soldați & cu care făcea manevre — niciodată nu punea bine nasturii după joacă“.
Edmund dezvoltă: „În casă avea un joc de-a soldații, pe care-l juca singur, cu nasturi de diferite culori, care pentru el erau soldați din tabere opuse. Mărșăluia cu ei pe podea conform unui sistem pe care eu, unul, nu-l înțelegeam. Jocul ăsta îl ținea ocupat cu orele, mai ales în zilele ploioase.“
Edmund adaugă că, în Asbury Park, Crane avea și un „ponei care făcea giumbușlucuri, pe care-l iubea cu dăruire, giumbușlucuri pe care le învățase la un moment dat la circ și care ieșeau mereu la suprafață, spre uimirea și încântarea lui Stevie. Poneiul era marcat cu un «B» mare pe pulpă, de unde noi am dedus că fusese al răposatului P.T. Barnum.“
Cât despre mintea băiețelului, cine știe ce gânduri avea? Edmund subliniază că era „ager și învăța foarte ușor“, apoi povestește că, la scurt timp după ce Crane a început să vorbească, „mă distram punându-l să pronunțe cuvinte cu cinci și șase silabe. După câteva eșecuri caraghioase, reușea să pronunțe corect repetând cuvântul după mine silabă cu silabă, separându-le în elementele lor fonetice.“ În următorul paragraf al micului său volum de memorii, Edmund spune o anecdotă de familie care dezvăluie de ce el și frații săi îl considerau pe mezinul lor „un scump și un băiat cu haz“:
Când el avea vreo trei ani, Townley, unul dintre frații mai mari, a ajuns reporter-junior la unul dintre cotidienele din Newark […] și când își scria articolele de acasă, de multe ori o striga pe mama, s-o întrebe cum se scrie corect un cuvânt. Într-o zi, Stevie desena semne ciudate pe o coală de hârtie cu un creion și la un moment dat, exact pe tonul cuiva absorbit de creație, care iese la suprafață doar o clipă, pentru o informație necesară, a întrebat-o pe mama: „Mami, cum se scrie «O»?“ Asta fiind, întâmplător, o literă pe care tocmai o învățase.
Toată lumea insistă că Stephen citea fluent de la vârsta de patru ani.
Nu se știe nimic despre comportamentul lui de zi cu zi din copilărie, dacă a fost un băiat cooperant, turbulent sau și una, și alta, dar mărturiile existente sugerează că era mai independent decât majoritatea micuților, un scump cu haz, dar nu unul docil, cu un caracter înclinat mai degrabă spre încăpățânare decât spre supunere tăcută și capabil uneori de pozne în toată regula. La șapte ani, inspirat de un tablou atârnat pe un perete al casei (o scenă de la o vânătoare de rațe, pictată de mama lui), a străpuns pânza cu o săgeată. Nu există mărturii care să ateste dacă a fost pedepsit sau nu.
Desigur, religia era peste tot în jurul lui încă din primele clipe de viață, tulpinile rivale ale metodismului întruchipate de familia maică-sii (cea viguroasă) și de tatăl său (cea mai puțin viguroasă), ceea ce a însemnat că a fost nevoit să meargă săptămânal la școala de duminică și, deși nu se știe cât de des participa la slujbe și asculta predicile atât de admirate ale tatălui său, fără îndoială că rugăciunile și cântecele de slavă metodiste pe care le-a auzit toată copilăria i s-au întipărit în cotloanele cele mai adânci și mai intime ale memoriei. Pe când avea nouă sau zece ani, a primit un exemplar dintr-o carte scrisă în 1858 de străunchiul său, episcopul Jesse T. Peck, What Must I Do to Be Saved?4, pe care copilul a citit-o cu siguranță sau măcar a ținut-o în mână, a frunzărit-o și a asimilat-o într-o oarecare măsură. În curând, Crane s-a revoltat împotriva obtuzității învățăturilor străunchiului său, dar cartea i-a rămas aproape tot restul vieții.5
În scurt timp, încăpățânarea care avea să devină una dintre trăsăturile sale durabile a început deja să se cristalizeze în ceea ce s-ar putea numi un cod al existenței. În cuvintele lui Wilbur, „caracteristica dominantă a lui Stephen era onestitatea sa absolută. S-a băgat în multe daravele prostești, dar sub nicio formă, indiferent de urmări, n-ar fi mințit ca să iasă basma curată, iar acuzația că e un mincinos îl făcea pe acuzator persona non grata în ochii lui Stephen pe vecie.“ Sau, așa cum s-a exprimat Helen R. Crane în articolul ei pentru American Mercury, referindu-se la o versiune mai veche a unchiului ei: „Nu mi-l pot imagina spunând vreo minciună. De altfel, cred că era genul de om care s-ar fi entuziasmat peste poate dac-ar fi fost împușcat la răsăritul soarelui și altele de genul ăsta.“
Un băiat sincer, dar nu întotdeauna corect sau ascultător, iar în străfundul inimii lui zbuciumate de metodist dormita un rebel tăcut, care însă din când în când se transforma într-un aventurier fără frică. Un astfel de episod, relatat de Post Wheeler, se numără printre cele mai pertinente povești rămase din copilăria lui Crane. Datează din vara anului 1878, când Wheeler avea aproape nouă ani, iar Crane, șase ani și jumătate. După mai mult de doisprezece ani, drumurile li s-au intersectat din nou la începutul anilor 1890, când lucrau amândoi pentru ziare newyorkeze în Asbury Park, și au legat o prietenie trainică, solidă. Până la urmă, Wheeler s-a lăsat de jurnalism pentru o carieră lungă și înfloritoare în diplomație, dar amintirea primei întâlniri cu Crane nu i s-a șters niciodată din minte, iar în anii 1950, la bătrânețe, când a scris despre ea, încă suna veridic. Poate nu chiar cuvintele pe care le-au schimbat, dar esența — și șocul momentului.
În primele zile de iulie ale anului 1878, Crane și mama lui au plecat din New Jersey pentru a petrece câteva zile în Valea Wyoming din Pennsylvania (nu departe de orașul ei natal), ca să asculte un discurs al lui Frances E. Willard, secretara Uniunii Femeilor Creștine pentru Temperanță, și să participe la reconstituirea comemorativă cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la masacrul din Valea Wyoming, o bătălie din timpul Războiului Revoluționar în care coloniștii au fost atacați și uciși de o combinație de trupe britanice și indiene. Atunci l-a cunoscut pe Wheeler, care venea dintr-un mediu izbitor de asemănător cu al lui: tată preot metodist, mamă activă în mișcarea pentru temperanță. Mama lui Wheeler avea întâlnire cu doamna Crane la hotelul unde el și părinții lui stătuseră peste noapte, iar femeia din New Jersey a apărut cu băiatul după ea.
A fost prima mea întâlnire cu Stevie Crane. Era un băiat palid la chip, cu părul blond și mutră famelică, ceva mai mic decât mine, și între noi s-a produs o apropiere pe care aveam s-o reînnoim pe la douăzeci de ani.
A doua zi, doamna Crane și Stevie ne-au însoțit la noi în oraș, pentru a petrece două zile ca invitați ai părinților mei. Vagonul era plin, iar noi, băieții, am fost lăsați să mergem la „fumători“, unde Stevie și-a aprins tacticos (deși privind pe furiș în spate, spre vagonul maică-sii) o țigară Sweet Caporal și mi-a oferit și mie una […] Am acceptat tutunul lui Stevie și, spre uluirea mea, nu mi-a fost rău.