Străduțele mici și înguste din jurul nostru erau pline de locuințe sordide, ale căror locatari aproape că umpleau drumurile, oferind material până atunci mai puțin folosit. Crane observa totul cu o privire curioasă și înțelegătoare, deși detașată. Până la un punct putea înțelege acea plebe subterană și considera de datoria lui să sondeze în profunzime. Într-o zi s-a întors acasă, cu chipul lui de obicei grav radiind, și m-a întrebat brusc: „Tu ai văzut vreodată o bătaie cu pietre?“ Când am răspuns că nu, s-a lansat într-o descriere strălucită a scenei la care tocmai asistase. Ceva mai târziu în aceeași zi, a așternut-o pe hârtie și așa s-a scris primul capitol din Maggie. Pe măsură ce povestea — o evocare sordidă a vieții în cartierele sărace și lumea interlopă — prindea contur în mintea lui Crane, entuziasmul ne-a cuprins și pe el, și pe mine, și împreună ne-am avântat pe străzile rău-famate și cartierele periculoase, în căutarea culorii locale care avea să insufle viață măreței creații.
Lawrence a fost martorul privilegiat la crearea cărții — și la metodele de creație ale lui Crane. Își urmărise prietenul la lucru încă din timpul semestrului petrecut împreună la Syracuse, putuse să-l urmărească pentru că, spre deosebire de majoritatea scriitorilor, Crane nu era prea deranjat de prezența altora în camera în care lucra, ceea ce arată puterea lui de concentrare, care-i permitea să-și creeze un spațiu solitar în care să se ascundă chiar și când era înconjurat de lume. În formularea lui Lawrence:
Putea sta multă vreme cufundat în gânduri, ticluind următoarea frază. Abia când o formula complet punea penița pe hârtie. Apoi scria încet, cu grijă, cu scrisul acela rotund, îngrijit, accentuând fiecare semn de punctuație, ceea ce era întotdeauna o marcă a manuscriselor sale. Foarte rar, aproape niciodată, nu era nevoie să corecteze vreun cuvânt sau vreun semn. După ce termina fraza, se ridica, își aprindea iar pipa, se învârtea fără țintă prin cameră sau privea fix pe fereastră. De obicei rămânea tăcut, adâncit în gânduri, dar uneori începea să fredoneze vreun cântec popular sau vreun refren bahic, cânta o singură măsură iar și iar în timp ce aștepta să-i vină inspirația […] De multe ori muncea o zi întreagă pentru o pagină și rareori producea mai mult de două, trei pagini odată. Uneori nu-și înmuia penița în cerneală cu zilele. Și totuși, încet, dar sigur, manuscrisul creștea și astfel s-a născut Maggie, o fată a străzii.
Micul roman, nuvela sau povestirea de șaptezeci și două de pagini, în ediția Library of America, n-ar fi putut fi anticipată de nimic din ce scrisese Crane până atunci — cel puțin nu de către altcineva. Cadrul trebuie să le fi fost familiar cititorilor epocii (mahalalele din New York) și, până la un punct, se poate considera că subiectul ca atare respectă convențiile melodramelor de sfârșit de secol XIX (fără optimismul unui final fericit), dar stilistic, cartea e o declarație de război, iar efectul creat este cel al unui vis tumultuos cauzat de febră, o zonă de război mentală cu grotesc violent, mutant, aflată într-o permanentă încleștare. În cele mai turbulente pasaje ale poveștii, personajele nu sunt atât personaje de roman, cât întruchipări moderne ale unor figuri clocotitoare din cele mai sângeroase saga islandeze, ființe mitologice în costume din anii 1890, forțe arhetipale care există în afara timpului. Prin urmare, în carte nu se dau adrese, nu se specifică date, iar Rum Alley, zona din oraș unde trăiesc protagoniștii, n-a existat niciodată pe vreo hartă a New Yorkului. Cercetătorii și criticii au încercat mai mult de un secol s-o îndese cu forța pe Maggie în diferite compartimente cu etichete ca „realism“, „naturalism“, „impresionism“ și „determinism“, dar micul roman al lui Crane eludează orice categorie fixă. E un poem vizionar ciudat, o proiecție a vieții interioare a unui tânăr asupra unui peisaj imaginat care coincide întâmplător cu un New York observat de un ochi sever, dar care de fapt nu e New York, ci un loc care există doar în mintea scriitorului și a cititorului. Iată de ce cartea pare nouă și modernă și nu respectă ceea ce era considerat posibil în America anului 1893. Majoritatea celor care au citit Maggie la vremea aceea au fost scârbiți, inclusiv o parte dintre membrii cei mai pioși ai familiei Crane, care și-au dosit exemplarele în pod și până la urmă le-au ars pentru că li se părea o carte deranjantă, imorală, dincolo de limitele decenței creștine.
Celor care nu cunosc romanul le-aș sugera câteva minute de documentare înainte să-l deschidă la prima pagină. Uitați-vă mai întâi la fotografii din acea epocă, numeroasele imagini cu New Yorkul anilor 1890 care s-au păstrat, începând cu How the Other Half Lives14, reportajul lui Jacob Riis despre amărâții apăruți în oraș la începutul acelui deceniu, ilustrat cu fotografii de oameni ai străzii, băieți zdrențăroși care dorm în ganguri și cotloane dosnice, muncitoare tinere și bătrâne din ateliere mizere, care cos haine de mână, cu ac și ață, „fata cocioabelor“ singură printre dărâmături pe un teren gol (o reprezentare plauzibilă a lui Maggie în copilărie), femeia șezând la masă alături de șase copii mici și „făcând flori artificiale“, bețivii tolăniți pe podelele murdare ale secțiilor de poliție, „pensiunea cu șapte cenți“ din Pell Street, cadrele exterioare cu Bottle Alley, Mulberry Bend și Bandits’ Roost, dar și diferite momente din Chinatown, cartierul evreiesc și cartierul italian, iar după ce digerați fotografiile cu sărăcie urbană ale lui Riis, treceți mai departe la creațiile lui Alice Austen din 1896, cum sunt cadrele autentice cu un tânăr curier pe bicicletă, un poștaș cu tașcă mare de piele pe umăr, care scoate scrisori dintr-o cutie poștală, un măturător de stradă în uniforma lui albă, ținând mătura în mâini și purtând o cască albă regulamentară pe cap, și un polițist voinic cu o manta lungă, cu mâinile la spate, singur pe o stradă pietruită. Apoi aplecați-vă asupra fotografiei din 1892 a lui Alfred Stieglitz, „Stația“, care prezintă vitalitatea aglomerată și colcăitoare a unei artere principale dintr-un oraș, cu un tramvai tras de cai în centru, același tip de vehicul care apare în „Camionul în pană“ și apoi din nou în Maggie. Treceți mai departe la localurile de noapte, teatrele și expozițiile de curiozități din Bowery, la clădirile Equitable Life și New York Tribune, la Muzeul Metropolitan de Artă și celebra imagine cu patinatorii din Central Park în umbra imensului bloc de locuințe Dakota. Aceste imagini sunt dovezile documentare, realitatea vizuală a lumii zugrăvite în cartea lui Crane și ne e util să le privim ca să ajungem la un soi de reprezentare tangibilă a acelei lumi, dar cunoașterea cadrului istoric nu te pregătește suficient pentru șocul Maggie. Fotografiile sunt utile în felul lor, dar când vine vorba despre forța evocatoare a imaginilor, spiritul primei cărți a lui Crane se regăsește mai degrabă în tablourile și gravurile lui Goya de când era bătrân și surd, în special în „Picturile negre“ (Duel cu bâte, Femei râzând, Sabatul vrăjitoarelor, Doi bătrâni mâncând supă, Saturn devorându-și fiul) și în ororile umane și fanteziile zugrăvite de Los Caprichos și Dezastrele războiului. Cu siguranță, Crane însuși nu s-a gândit niciodată la asta, dar de fiecare dată când mă uit la cel de-al patruzeci și treilea Capricho, mi-e cu neputință să nu văd în el un portret al stării lui de spirit în timp ce lucra la roman. Un bărbat care stă singur la o masă a adormit cu capul pe brațe, în timp ce în spatele lui se adună o cohortă de năluci macabre. Titlul spune: „Somnul rațiunii naște monștri“.
Primul monstru pe care-l întâlnim e un băiat pe nume Jimmie, prezentat în prim-plan la începutul cărții:
Un băiețel foarte pipernicit stătea pe un morman de pietriș, apărând Rum Alley și onoarea ei. Arunca cu pietre spre golanii urlători din Devil’s Row care se învârteau nebunește în jurul mormanului și-l bombardau.
Chipul lui de copil era livid de furie. Trupul lui mititel se zvârcolea în timp ce striga sudălmi grozave, dogoritoare.
— Fugi, Jimmie, fugi! O să te prinză! țipă un copil de pe Rum Alley care bătea în retragere.
— Na, răspunse Jimmie cu urlet viteaz, nu mă pune pă mine pă fugă irlandejii ăștia.
Gâtlejurile celor din Devil’s Row sloboziră iar zbierete mânioase. Golănașii în zdrențe din dreapta se năpustiră sălbatic asupra mormanului de pietriș. Pe fețișoarele lor spasmodice străluceau rânjete de ucigaș adevărat. În timp ce năvăleau, aruncau cu pietre și înjurau într-un cor strident.
Micul apărător al Rum Alley coborî împleticit, la iuțeală, pe partea cealaltă. Haina îi fusese ruptă în bucăți într-o încăierare și-și pierduse șapca. Avea vânătăi în douăzeci de locuri de pe corp și dintr-o tăietură la cap îi curgea sânge. Expresia trăsăturilor lui palide era cea a unui mic demon smintit.
Aceste fraze introductive ne dau întregul proiect al cărții. Lupta sălbatică dintre cele două tabere de băieți războinici e povestită simultan prin inflația retorică folosită pentru a descrie bătălia (epitete cavalerești ca „onoare“, „viteaz“ și „apărător“, alături de verbe agresive, dinamice, adjective și tropi ca „sudălmi grozave, dogoritoare“, „zbierete mânioase“, „fețișoare spasmodice“, „rânjete de ucigaș adevărat“, „înjurau într-un cor strident“, „mic demon smintit“) și deflația retorică a argoului de mahala folosit de combatanți („Na […] nu mă pune pă mine pă fugă irlandejii ăștia“), care se combină într-o detașare auctorială ironică, același efect de distanțare din primele povestiri ale lui Joyce și Hemingway, din romanele lui Camus și din operele multor altor scriitori din secolul următor. Crane a fost cel care care a consacrat acest ton. Cuprinde carnajul la care se dedau personajele sale cu ochiul sigur al unui corespondent de război, transformând o scenă potențial isterică, scăpată de sub control, într-un portret al acțiunilor umane precis conturat și, pentru că nu șovăie deloc în toate cele nouăsprezece capitole ale poveștii, cartea sa e inovatoare, distanțându-se atât de naturalismul greoi, exhaustiv al lui Zola, cât și de realismul blând al lui Howells, pentru a crea o literatură a poveștii pure, fără analiză socială, fără îndemnuri la reformă și fără reflecții psihologice care să explice de ce fac personajele ceea ce fac. Ele acționează pur și simplu, iar Crane povestește. Pentru prima oară în ficțiunea americană, cititorului nu i se spune cum să gândească, ci doar să urmărească ce se întâmplă în carte, apoi să-și tragă propriile concluzii.15
Masacrul à la Goya continuă până la sfârșitul primului capitol, apoi mai departe, neostoit, în al doilea și al treilea capitol. Bătaia cu pietre se transformă într-o înfrângere dureroasă când aliații lui Jimmie dau înapoi din fața forțelor superioare ale copiilor din Devil’s Row, lăsându-l pe Jimmie să continue lupta de unul singur în vârful mormanului de pietriș, înconjurat de dușmani. O piatră îl lovește peste gură, curge sânge, lacrimile îi șiroiesc pe față, picioarele îi „tremură și se înmoaie“, iar din „sudălmile tunătoare“ nu mai rămân decât niște „ocări stinse“, dar chiar când e pe punctul de a ceda în fața loviturilor, își face apariția un băiat mai mare pe nume Pete, „un băietan de șaisprezece ani, dar pe ale cărui buze se citea deja surâsul batjocoritor al unei bărbății desăvârșite“. Pete pare să-l cunoască pe Jimmie și, văzând prin ce trece micul său prieten, spune: „Ah, ce dracu’“ și-l pălește pe unul dintre băieții din Devil’s Row peste ceafă. Băiatul cade, scoate un „urlet răgușit, teribil“, apoi fuge la o distanță sigură, urmat de alți membri ai bandei sale. Băieții din Rum Alley își fac din nou apariția, dar imediat ce unul dintre ei începe să se laude „’ai dă curu’ lor, ăștia din Row, ce-i mai târnosirăm“, Jimmie se înfige în camaradul său pentru că-l lăsase singur să continue lupta. „Bă copii, m-ați obosit“, zice el, iar în următoarea clipă, el și celălalt băiat (Billie) pornesc o nouă încăierare între ei. Pete strigă câteva vorbe de încurajare, „Arde-l, Jimmie, să-i dai mațele p-afar’“, în timp ce se uită cum „cei doi băieței se luptau ca în urmă cu patru mii de ani“ — o observație pătrunzătoare ce semnalează că, deși acțiunea cărții se desfășoară în New Yorkul anilor 1890, se petrece totodată și pe teritoriul străvechi, îngropat al eternelor conflicte între oameni. În toiul încăierării dintre Jimmie și Billie, toată lumea o tulește brusc pentru că tatăl lui Jimmie își face apariția pe stradă, apropiindu-se de ei, dar micii bătăuși sunt prea preocupați să încerce să se omoare între ei ca să observe. „Bărbatul cu privire posacă“ se apropie, „ducând în mână un sufertaș și fumând o pipă din lemn de măr“, iar când observă bătaia și vede că fiul lui e unul dintre bătăușii care se tăvălesc pe jos, zbiară la el, dojenindu-l cu asprime: „Măi, Jim, ia scoal’ d-acolo, că rup cureaua pă tine, golan afurisit care ești“, după care începe „să dea cu picioarele în grămada haotică de pe pământ“. Billie, care încasează un picior în cap, se desprinde cu chiu, cu vai de Jimmie și o șterge clătinându-se și „blestemând“. Când Jimmie se ridică în picioare, nu-și cere scuze de la tatăl său, ci începe „să-l suduie“. Tatăl răspunde cu o lovitură aprigă de picior și-i spune băiatului, pe un ton ridicat, belicos, „ia ciocu’ mic, că-ți zbor căpățâna aia afurisită“. Se întorc acasă, Jimmie cu câțiva pași în urmă, înjurând în barbă, pentru că „i se părea degradant pentru cineva care aspira vag la statutul de soldat sau pentru un bărbat vajnic, mânat de un fel de misiune măreață, să fie dus acasă de un tată“.
Cel de-al doilea capitol începe cu tatăl și fiul apropiindu-se de cartierul lor, care nu e descris cu limbajul romanelor de secol XIX, ci în notele alegorice ale unui mister medieval ca „un ținut întunecat“, iar în următoarea clipă, ochiul lui Crane se focalizează pe o parte anume a acelui ținut, clădirea în care locuiesc băiatul, bărbatul și alți membri ai familiei Johnson, descrisă în mod ciudat și metaforic ca „o clădire bălăbănitoare“, ca și cum cărămizile ar fi vii și s-ar mișca, amețite de băutură, apoi, în încheierea primului paragraf al capitolului, din nou ca o structură aproape vie: „Clădirea tremura și trosnea sub greutatea omenetului care-i tropăia prin măruntaie.“ Între prima și ultima frază, ochiul rătăcitor al autorului se oprește pentru a observa tot felul de amănunte: „Pe stradă, copilașii se jucau, se băteau cu alți copilași sau stăteau prostește ca niște vehicule. Femei cumplite la înfățișare, cu părul nepieptănat și rochii șleampete, bârfeau sprijinite de balustrade sau se certau aprig, urlând. Niște ființe ofilite, în posturi ciudate de supunere față de ceva, stăteau și fumau pipe în cotloane întunecoase.“ Se observă metoda de scriere frază-cu-frază pe care o pomenește Frederic Lawrence, care l-a văzut pe Crane scriind. Proza nu curge într-un flux constant de evenimente narative, ci mai degrabă pornește, se oprește la punct, apoi repornește, ca și cum fiecare frază ar fi în sine o mică lucrare, o fotografie sau un desen separat care se cere contemplat un moment, înainte ca următorul să-l înlocuiască — ceea ce s-ar putea numi stil cinematografic înainte ca limbajul filmelor să fie inventat. „Posturi ciudate de supunere față de ceva“ e memorabil. „Stăteau prostește ca niște vehicule“ e mai ambiguu, pentru că e greu de spus dacă sensul dorit de Crane este „în calea vehiculelor“ sau „ca niște vehicule“16, dar dacă titlul său anterior, „Viața în Sullivan County“17, e grăitor pentru intențiile sale, atunci interpretarea corectă ar fi, în mod cu totul surprinzător, „ca niște“, dar chiar dacă nu este, „în calea“ rămâne o imagine puternică și contribuie semnificativ la lumea zugrăvită în acest paragraf, „ținutul întunecat“ care seamănă cel mai bine cu lumea din „Picturile negre“.
În următorul paragraf o întâlnim pentru prima oară pe Maggie, „o fată mică și zdrențăroasă“, întâmplător sora mai mică a lui Jimmie și fiica brutei cu sufertașul și pipa din lemn de măr. E afară, pe stradă, în fața clădirii, târându-l după ea pe frățiorul ei mai mic și recalcitrant, Tommie, care se zbate, iar când ea „smuci nerăbdătoare brațul copilașului“, acesta cade în nas și se pune pe urlat. Ea îl trage în picioare, iar după câteva clipe, îi zărește pe tatăl ei și pe Jimmie apropiindu-se. Speriată de starea „băiatului plin de sânge“, își dojenește fratele.
— Mereu te-ncaieri, Jimmie, știi că maica-și face sânge rău când vii acas’ pe jumate mort și ne ia pe toți la omor.
Fata începu să plângă. Copilașul își smuci capul pe spate și începu să urle cu gândul la ce-l aștepta.
— Ah, ce dracu’! strigă Jimmie. Mai taci, că te sparg la meclă. Vezi?
Cum soră-sa își continua lamentațiile, deodată băiatul înjură și o lovi. Fetița se clătină, apoi, revenindu-și, izbucni în lacrimi și-l înjură cu glas tremurător. În timp ce ea dădea înapoi încetișor, fratele ei înainta cărându-i palme. Tatăl auzi și se răsuci spre ei.
— Ia mai termină, Jim, n-auzi? Las-o pe soră-ta în pace pe stradă. Oricât aș bate la tine, tot nu-ți intră nimica în capu’ ăla de lemn.
Sugestia fiind că Jimmie poate să-și bruscheze sora între patru pereți, dar nu în public, unde-l pot vedea alți oameni. După cinci pagini din carte, am făcut deja cunoștință cu violența lumii imaginate de Crane. Acum îi vedem pentru prima oară ipocrizia. În următoarele pagini, vom fi expuși autocompătimirii sale, întruchipate de mama lui Maggie și Jimmie. E o combinație mortală — violență, ipocrizie și autocompătimire —, care până la urmă se dovedește strivitoare pentru suflet și transformă niște ființe umane așa-zis evoluate în sălbatici. Dar acestea sunt preceptele prin care locuitorii din Rum Alley rezistă de la o generație la alta, un lucru cu atât mai înfiorător cu cât se conduce după propria logică irefutabilă.
Tatăl și cei trei copii intră în clădire, urcă scara întunecoasă și străbat „coridoare reci, sumbre“ până când tatăl „deschise ușa și intrară într-o cameră luminată în care o femeie masivă era rampant“.
Iată definiția din American Heritage Dictionary pentru rampant: 1. Care crește nestăvilit; nestăpânit. 2. Caracterizat de violență necontrolată, exces sau lipsă de cumpătare.18
În sutele de mii, dacă nu chiar milioanele de pagini pe care le-am citit la viața mea, n-am pomenit niciodată, în afară de cartea lui Crane, ca o femeie sau un personaj dintr-un roman să fie descris ca „rampant“. Oricât de ciudat ar fi cuvântul, se potrivește persoanei descrise.
Dintre toți sălbaticii cu chip de om din Maggie, mama e cea mai sălbatică, cea mai de neoprit, cea mai fioroasă. Imediat ce vede fața vânătă a lui Jimmie și înțelege că băiatul s-a bătut iar, se repede la el, doborându-l din greșeală pe micul Tommie, care se izbește de piciorul unei mese cu fluierul piciorului. Femeia îl înșfacă pe Jimmie, îl scutură „până pârâie“ și-l târăște până la „un lighean mizerabil“, unde-i freacă rănile cu atâta putere, că băiatul urlă de durere. Tatăl, iritat de țipetele lui Jimmie, îi spune femeii s-o lase mai moale. Ea îl ignoră, continuă să frece fața băiatului cu tot mai multă forță și cruzime, termină treaba, apoi îl azvârle într-un colț pe Jimmie, care o încasase de două ori. Moment în care „Nevasta își puse mâinile imense în șolduri și se apropie de soțul ei cu o călcătură de căpetenie de oști“.
Călcătură de căpetenie de oști. Înșiruirea nu doar că ne reamintește că nu suntem strict limitați la New Yorkul anilor 1890, ci risipește totodată orice îndoială cu privire la cine domnește peste gospodărie.
Soțul și soția se ceartă. Ea îi spune să nu-și bage nasul în treburile ei, el o acuză că e beată și fiecare frază rostită de ea în timpul „cruntei altercații“ e un strigăt, un urlet, un răget, un tunet. Cel mic se ascunde sub masă, Maggie se furișează în colț, lângă Jimmie, iar când soția termină „victorioasă“ cearta, soțul își ia pălăria și iese val-vârtej din apartament, „hotărât să tragă o beție răzbunătoare“, și coboară scările în timp ce soția continuă să strige la el din prag.
Apoi Crane ne servește această frază miraculoasă: „Femeia se întoarse și răscoli încăperea până când copiii ei se-nvârteau prin ea ca niște bășici de aer.“ E atât de bună — și neașteptată —, încât alcătuiește singură întregul paragraf.
Mama prepară cina, „pufnind și fornăind într-un nor de aburi lângă plită“, după care copiii dau fuga la masă și înfulecă mâncarea grasă, Jimmie „cu grabă febrilă“, dar „Maggie, aruncând priviri piezișe […] mânca asemeni unei mici tigroaice hăituite“.
În scurt timp, mama se lasă în voia primei din multele izbucniri de autocompătimire care-i marchează prezența pe tot parcursul cărții.
După o vreme, dispoziția i se schimbă, se puse pe plâns și-l duse pe micul Tommie în altă odaie […] Apoi se întoarse și începu să geamă lângă sobă. Se legăna înainte și înapoi pe un scaun, vărsând lacrimi și văicărindu-li-se jalnic celor doi copii: „biata voastră mamă“ și „tac’tu ăsta, afurisit să-i fie sufletu’“.
Dar capitolul se încheie tot furtunos, când Maggie face curat pe masă și duce vasele la spălat.
Jimmie ședea și-și oblojea rănile. Privea pe furiș către maică-sa. Ochiul lui exersat o văzu ieșind treptat dintr-un abur pâclos de sentimente, cu creierul încins de dogoarea beției. Băiatul stătea fără să respire.
Maggie sparse o farfurie.
Mama sări în picioare, ca propulsată.
— Dumnezeule mare, urlă ea. Ochii îi scăpărară spre copila ei cu ură subită. Din roșie aprinsă, fața i se făcu aproape vineție. Băiețelul dădu fuga pe coridor, țipând ca un călugăr la cutremur.
Scenele intense de furie smintită continuă, lovitură cu lovitură, în tot capitolul al treilea, care se încheie cu Maggie și Jimmie ghemuiți iar într-un cotlon al camerei, privind fix „trupul culcat la pământ, răsuflând greu“ al mamei lor care adoarme beată pe podea, „căci credeau că e de-ajuns să se trezească pentru ca toți demonii să iasă din adâncuri“. Până aici, Crane și-a bombardat cititorul pe mai mult de douăsprezece pagini, dar în capitolul al patrulea dă înapoi și schimbă ritmul povestirii. Capitolele introductive joacă rolul de prolog, de „zi din viața Johnsonilor“ descrisă în cele mai mici detalii, dar anii trec, iar Jimmie și Maggie nu mai sunt copii. Capitolul al patrulea și primele paragrafe din capitolul al cincilea alcătuiesc o punte între introducere și restul cărții, deosebindu-se prin ton, intenție și tehnică, dar sunt pasaje esențiale, iar fără ele, romanul nu ne-ar răscoli sau zgudui la fel de profund, pentru că tot ce se întâmplă după aceea e o oglindire a lucrurilor pe care le aflăm în acele pagini.
Tommie a murit, tatăl a murit, ambele evenimente fiind pomenite succint, fără explicații cu privire la cum sau când s-au întâmplat, iar în rest, capitolul al patrulea e dedicat studiului vieții și caracterului lui Jimmie, pe măsură ce Crane își expune întregul catalog de observații cu o înțelegere rece și nemiloasă, un medic tăind cu bisturiul în corpul pacientului său, cu mână sigură, ochi alert, scormonind până la os.
Fibra lipsită de experiență a ochilor băiatului se întări de la o vârstă fragedă. Deveni un tânăr tăbăcit. Trăi câțiva ani roșii, fără să muncească. În acea perioadă, rânjetul său disprețuitor deveni cronic […]