Am fost adesea acolo,
Chiar în turnul ei cel mai înalt,
De unde lumea pare neagră.
Adevărul, spuse un călător,
E o suflare, un vânt,
O umbră, o fantomă;
L-am căutat îndelung,
Dar nicicând nu i-am atins
Poala veșmântului.
Și l-am crezut pe al doilea călător;
Căci pentru mine adevărul
E suflare, e vânt,
Umbră, fantomă
Și nicicând nu i-am atins
Poala veșmântului.
Până și Howells a fost nedumerit, iar într-o scurtă scrisoare pe care i-a trimis-o lui Crane la începutul acelei toamne, recunoaște că „chestiile astea sunt prea orfice pentru mine. E păcat să te ocupi de așa ceva când faci absolut splendid lucruri solide, adevărate […] Nu cred că, în mărinimia ei, pronia vrea ca «prozo-poezia» să aibă viață lungă.“
Știam cândva un cântec frumos –
Crede-mă, nu mint —
Era făcut din păsări
Și le-am închis într-un coș;
Când am deschis portița,
Cerule! Și-au luat zborul toate.
„Veniți înapoi, gânduri!“ am strigat.
Dar ele au râs.
Au zburat mai departe
Până s-au făcut ca nisipul
Aruncat între mine și cer.
Dar poeziile au avut și susținători de la bun început, în frunte cu Linson și Garland, cărora le-a urmat curând și John D. Barry, cel care cu un an înainte desființase Maggie prin acea scrisoare arogantă. Dar poeziile l-au entuziasmat și el a fost primul care le-a făcut cunoscute lumii — mai întâi s-a ridicat și a citit bucăți din manuscrisul lui Crane participanților la o reuniune literară importantă care a avut loc în luna aprilie la New York, apoi l-a pus pe Crane în contact cu firma din Boston care a ajuns să-i publice în anul următor poeziile într-un volum luxos. Ajutorul lui Barry a fost indispensabil, deși probabil că a greșit presupunând că Crane fusese influențat de Emily Dickinson.33 Și-a bazat această teorie pe o întâmplare care poate fi reală sau nu, dar dacă e reală, el e singurul om care pare să fie la curent cu ea. Barry spune că în 1893, când Crane l-a vizitat pentru prima oară pe Howells, „domnul Howells a luat din bibliotecă un volum de versuri de Emily Dickinson și a citit din el cu voce tare. Domnul Crane a fost profund impresionat […] mai târziu mi-a arătat treizeci de poezii în manuscris [care] alcătuiau grosul volumului intitulat Călăreții negri. Mi-a fost destul de limpede că fuseseră inspirate direct de domnișoara Dickinson.“ Deși e posibil ca Howells să-i fi citit cu voce tare lui Crane din Dickinson, n-a pomenit nimănui acest lucru, ca de altfel nici Crane, care, din câte se cunoaște, n-a spus și n-a scris niciodată nici măcar un cuvânt despre Dickinson. Asta nu înseamnă că Barry minte în mod deliberat. E posibil ca Howells să-i fi vorbit despre asta — doar lui, nu și altora — sau poate că a auzit povestea de la un terț, dar mai important e următorul lucru: în ciuda unor asemănări superficiale — scurtimea și concizia, disprețul față de formele tradiționale, insistența de a pune întrebări mari mai degrabă decât întrebări mărunte —, Dickinson și Crane nu au aproape nimic în comun ca poeți.
Un om ducea o viață de foc.
În însăși urzeala timpului,
Unde violetul devine oranj,
Iar oranjul, violet,
Viața asta strălucea,
O teribilă pată roșie de neșters;
Și totuși când omul a murit,
A înțeles că nu trăise.
Alți susținători au căutat alte influențe care să explice apariția ciudatelor poezioare ale lui Crane. O tabără i-a indicat pe simboliștii francezi (pe care Crane nu i-a citit niciodată), alta l-a văzut în poeziile sale pe Whitman formă condensată (vers liber, fără rime), iar alta, care-l considera „un Aubrey Beardsley al poeziei“, și l-a imaginat pe Crane ca discipol al decadenților. S-au înșelat cu toții. Oricum ar fi, poeziile lui Crane nu au antecedente literare și, fie că sunt bune, slabe sau doar excentrice, se întipăresc în minte și nu se uită prea ușor. Un „șuvoi poetic“, în termenii lui Crane, s-a revărsat, aducând cu sine poeziile, rândurile sau pastilele, de fapt, erupții ritmice din jungla inconștientului său, explozii de energie mentală care nu durau mai mult de câteva scurte momente extatice, iar când prima erupție s-a stins, a urmat a doua, apoi a treia, a patra și a cincea până când, după câteva luni, șuvoiul a secat.
Călăreți negri se iviră din mare.
În sunet și răsunet de lănci și de scuturi,
În tropăit și tropotit de tălpi și copite,