Mă grăbesc să-i salut pe acei brokeri totalmente respectabili și nu mă îndoiesc, desigur, că se găsea printre ei obișnuitul procent de oameni buni și generoși, dar trebuie să mărturisesc că m-am bucurat că, măcar de data asta, brokerul din domeniul mineritului a împărțit greutățile și pericolele cu minerul. Mărturisesc că am simțit o veselie rea și păcătoasă aflând despre chinurile și agonia lor. Mi s-a părut a fi o răzbunare parțială, obscură.
Al patrulea:
Dacă toți cei care se interpun degeaba între miner și consumator, doar spre propriul lor profit imens, ar fi condamnați anual la o anumită perioadă de pericol și întuneric în mine, poate că ar înțelege în sfârșit nefericirea și amarul celor care-și câștigă existența cu asemenea munci disperat de cumplite. Poate că ar începe să înțeleagă valoarea minerului. Și poate că i-ar îngădui o leafă în consecință. În toată țara asta se spune că minerul e un om bine plătit. Dacă-l întrebi pe miner de condiția lui, îți va răspunde, dacă i-ai câștigat încrederea, că acel lucru impersonal și deci lipsit de conștiință, compania
Restul pasajului lipsește pentru că următoarele două pagini ale manuscrisului original s-au pierdut și din aceste patru paragrafe n-a fost niciodată publicat nici măcar un cuvânt. Chiar și McClure, așa amator de scandaluri și ahtiat după controversă cum era, a considerat că Crane mersese prea departe, așa că, fără să-i spună autorului său de douăzeci și doi de ani ce are de gând să facă, a scos foarfeca de editor și a tăiat materialul din articol. În iulie, când „În adâncurile unei mine de cărbune“ a apărut în versiune epurată, Linson povestește că după ce s-a uitat peste articol, Crane a mârâit, l-a aruncat deoparte și a zis: „Deci, până la urmă, pe băieți nu-i interesează adevărul. Atunci de ce naiba m-au trimis încoace? Vor cumva ca publicul să-și închipuie că minele de cărbune sunt niște săli de bal aurite, unde minerii poartă plastroane apretate și mănâncă înghețată?“
15
Poezii.
Ceva mai devreme în acel an remarcabil, cam din ianuarie și până la mijlocul lui martie, în timp ce lucra în continuare la roman, dar încă nu contribuia în mod regulat la Press, Crane a cotit brusc și neașteptat în altă direcție și așa, fără rimă sau motiv31 — la propriu fără rimă, deși poate nu fără motiv —, s-a apucat de scris poezii, una după alta, până când a strâns mai mult decât suficiente pentru o carte. Cele mai multe sunt scurte, unele de doar trei sau patru versuri, și toate folosesc cuvinte ciudate, sunt enigmatice și extraordinar de stranii. Nu arată și nici nu sună ca niște poezii, iar Crane însuși le numea rareori „poezii“, preferând să folosească termenul mai modest pe care-l inventase pentru ele, „rânduri“, deși „rândurile“ se transformau uneori în „pastile“, fără îndoială, pastile amare, cu toate astea, rândurile și pastilele lui sunt fără doar și poate poezii.
Diavolii roșii scăpară puzderie
Din inima mea pe pagină.
Erau așa de mărunți,
Că penița îi terciuia
Și mulți se zbăteau în cerneală.
Era ciudat
Să scriu în acea mâzgă roșie
De făpturi din inima mea.
De unde au apărut? Când Linson i-a pus această întrebare, Crane a răspuns, arătând spre propria frunte: „Mi-au venit și le-am scris, atâta tot.“ După câteva săptămâni, când i-a arătat câteva mostre lui Garland, „uluit de forța lor“, prietenul său l-a întrebat dacă mai are și altele, iar Crane a răspuns arătând de această dată spre tâmplă: „Am vreo patru, cinci aici, într-un mic șir. Așa îmi vin — în șiruri mici, gata să fie așternute pe hârtie. Ieri am scris nouă.“ Un an mai târziu, când poeziile au fost adunate și publicate în volum de firma Copeland and Day din Boston, Hawkins l-a întrebat „cum de a ajuns la acest tip de vers aparte“, iar Crane i-a răspuns: „Nu știu. Pur și simplu mi s-a părut un mod foarte cinstit de a exprima ce simt în acel moment […] Am sentimentul obscur că emoțiile care nu pot fi exprimate satisfăcător în proză ar trebui puse în versuri. N-aș fi putut scrie acele lucruri sub formă de proză […] tot așa cum degeaba aș mesteca o hârtie verde, că n-aș putea scuipa apoi bancnote de zece dolari.“
De-ar fi s-azvârl mantaua asta ponosită,
Să umblu liber sub cerul întins;
De-ar fi să nu găsesc acolo
Decât un albastru imens,
Ignorant, fără vreun ecou,
Ce-ar fi atunci?
În afară de câteva poezii scrise în studenție, care s-au pierdut, și de acea lamentație comică despre punga firavă, mototolită și aruncată în atelierul lui Linson, timp de câțiva ani Crane și-a concentrat energia asupra prozei și toate formele prozei sale — romane, povestiri, satire, schițe — sunt marcate de același stil abundent, doldora de imagini, viguros. Însă poeziile care s-au revărsat din el la începutul lui 1894 sunt toate numai piele și os, reduse la cele mai simple și mai elementare enunțuri, atât de agresiv antilirice și primitive, încât poezia din ele e în cele din urmă mai puțin vizibilă decât e în proză.
Un om se temea că va găsi un ucigaș;
Altul, că va găsi o victimă.
Unul era mai înțelept ca altul.
Pastilele minuscule ale lui Crane contrastau atât de radical cu creațiile înflorite, ultraliterare care treceau drept poezie de calitate în America acelor vremuri, încât de multe ori acesta se cutremura fie și doar la auzul cuvântului „poet“, despre care spunea „îmi amintește mereu de elite și mi se pare cea mai detestabilă insultă“. Însă aversiunea lui Crane față de cuvântul „poet“ n-ar trebui confundată cu aversiunea față de poezia însăși. De fapt, avea la activ destule lecturi în materie, nu doar din Keats, pe care l-am mai pomenit, ci și din Burns, Shelley, Browning, Dryden și așa mai departe, pe lângă doze substanțiale de Shakespeare, și putea produce cu ușurință versuri convenționale, cu rimă, atunci când se simțea inspirat, ca de pildă acest catren ironic compus la școală, după ce fusese obligat să citească (poate și să memoreze) odiosul „Psalm al vieții“ al lui Longfellow, și e într-adevăr profetic că a atacat exact lucrul pe care avea să-l atace mai târziu prin poezii — și pentru care avea să fie atacat uneori: „Nu-mi spune cu glas voios / Că-n viață ne putem desfăta / Cu atât mai puțin / Cu rimele de ne-am juca.“ Pentru o parte substanțială a publicului cititor de poezie, această ostilitate față de convenții l-a transformat într-un deviant barbar, un bădăran autodidact care nu pricepea nimic din tehnicile de versificație, dar timpul avea să spună o poveste cu totul diferită, iar în 1950, John Berryman avea să afirme calm că „Crane e cel mai important poet american dintre Walt Whitman și Emily Dickinson pe de-o parte și contemporanii săi care s-au dezvoltat mai târziu, Edwin Arlington Robinson, Robert Frost și Ezra Pound, pe de altă parte“32.
Gândește ca mine, spuse un om,
Altminteri ești ultimul ticălos,
Un nemernic.
Eu am stat și m-am gândit
Și-am zis: Fie, sunt un nemernic.
Primii săi critici au fost colegii de cameră, artiștii gălăgioși și puși pe glume cu care a locuit pe East Twenty-third Street, care, deși îl susțineau pe Crane ca prieten și artist, au găsit în creațiile lui ciudate, aforistice o țintă ideală pentru ironie. Crane i s-a plâns lui Garland, neobișnuit de afectat: „Am vrut să mai scriu câteva azi-noapte, dar nu m-au lăsat «indienii» ăia. Au chiuit așa de tare auzind celelalte rânduri, mai să-mi spargă urechile […] Versurile mele li se par amuzante. Sunt un bufon pentru ei.“
Dacă cineva mi-ar vedea viața măruntă,
Bietele-mi zbateri și lupte,
M-ar crede nebun;
Și nu se cade ca zeii să amenințe nebunii.
Odată, când Linson i-a făcut o vizită, Crane „a arătat către un pamflet prins în perete, deasupra căruia era un portret expresiv al lui […] «Vezi ce-mi fac ăștia» a zis el zâmbind forțat. «Pentru indieni sunt o glumă! Lipesc răutățile astea despre mine când sunt plecat. M-au îmbolnăvit!»“ Recunoscând că scrie din „amintiri vagi“, Linson evocă și următoarea afirmație (aproximativă) a lui Crane: „Javrele rag ca niște lincși când încerc să scriu, dar mă răzbun eu. O să-i pun într-o carte pe fraieri. Sunt niște brute.“ După un an și jumătate, Crane chiar i-a pus într-o carte, cu toții deghizați și purtând alte nume, dar veniți direct din perioada mizeră petrecută în vechea clădire a Ligii Studenților la Arte — îi regăsim în A treia violetă, ultimul dintre romanele lui Crane care se petrece la New York și de departe cea mai autobiografică dintre ficțiunile sale publicate.
Adevărul, spuse un călător,
E o stâncă, o cetate măreață;