Un medic ocupat trecu pe lângă locotenent.
— Bună dimineața, zise el cu zâmbet prietenos. După care, văzând brațul locotenentului, se schimbă imediat la față.
— Ei, hai să ne uităm la el.
Brusc, părea stăpânit de un imens dispreț față de locotenent. Era limpede că rana îl plasa pe acesta din urmă pe un plan social foarte umil. Doctorul strigă nerăbdător. Oricum, care a fost zevzecul care l-a legat așa?
— O, un băiat, răspunse locotenentul.
Când rana ieși la iveală, doctorul o pipăi cu dispreț.
— Hm, făcu el. Ia să vii cu mine, că mă ocup eu de tine.
Vocea lui era batjocoritoare, de parcă i-ar fi spus: „Te paște pușcăria.“
Locotenentul fusese foarte docil, dar deodată se aprinse la față și-l privi în ochi pe doctor.
— Nu cred că vreau să mi-l amputați, zise el.
— Prostii, omule! Prostii! Prostii! exclamă doctorul. Haide, hai cu mine. Nu ți-l amputez. Hai cu mine. Nu te văicări.
— Lăsați-mă, spuse locotenentul, dându-se înapoi furios. Privea fix ușa fostei școli, care era pentru el la fel de sinistră ca poarta morții.
Și astfel rămase locotenentul fără braț. Când se întoarse acasă, surorile, mama și soția lui plânseră îndelung la vederea mânecii goale. „Ei, acuma“, spuse el rușinat, printre fețele înlăcrimate, „n-aș zice că e chiar atât de important“.
Astfel se încheie acest text uluitor, după părerea mea una dintre cele mai strălucite scurte povestiri ale lui Crane, o cursă de viteză pe patru pagini desfășurată la galop de la început și până la sfârșit fără un singur pas greșit sau vreo poticneală, cu o execuție atât de desăvârșită, încât e considerată pe drept cuvânt una dintre cele mai reușite povestiri de război din literatura americană. Saltul dintre ultimele două paragrafe are forța unei explozii: îl regăsim pe locotenentul cu un singur braț printre rudele înlăcrimate, un bărbat golit pe dinăuntru, distrus de trauma războiului, care a scăzut până într-atât în propriii săi ochi, că nici nu mai poate regreta că și-a pierdut brațul. Pentru a folosi termenul lui Crane, a descoperit că e „mărunt“ și de ce i-ar păsa universului de eliminarea unui braț mărunt de pe corpul unui oarecare om mărunt?
Youth’s Companion a citit povestirea și l-a plătit pe Crane pentru drepturile de publicare, astfel că „Un episod din război“ a devenit proprietatea revistei, ceea ce explică de ce nu a fost cea de-a șaptea povestire din Micul regiment, dar după ce a cumpărat drepturile, revista a început să aibă îndoieli, hotărând în cele din urmă să n-o mai folosească. În definitiv, publicația reprezenta publicul american, iar editorii au considerat că americanii patrioți nu vor privi cu ochi buni o ilustrare atât de sumbră a realităților războiului. Ceva mai târziu, într-un efort de a recupera banii cheltuiți pe povestirea pe care o îngropaseră, au vândut drepturile în Anglia unei reviste care se numea The Gentlewoman (!), unde a apărut în decembrie 1899, cu șase luni înainte de moartea lui Crane, ceea ce înseamnă că „Un episod“ n-a circulat niciodată printre cititorii americani în timpul vieții lui Crane. Anii au trecut, iar în 1916, The Youth’s Companion a scormonit în dosarul cu materiale nepublicate, a găsit povestirea cumpărată în 1896 de la Crane, care între timp era de mult oale și ulcele, și a publicat-o pentru prima oară în America. Desigur, era în toiul Marelui Război și, din moment ce presa lumii se umpluse de relatări din tranșee și spitale despre un fenomen nou numit „șoc provocat de bombe“, poate că editorii vremii au considerat că vechea povestire a lui Crane devenise adecvată momentului — și acceptabilă pentru cititorii revistei lor. Să nu uităm însă că avea să mai treacă un an înainte ca America să intre în război, ceea ce înseamnă că povestea a fost publicată înainte ca soldații americani să fie afectați de boala care făcea ravagii printre aliații lor francezi și britanici încă din 1914. Până în noiembrie 1918, când s-a terminat războiul, peste treizeci de mii dintre ei aveau să-i simtă efectele.
***
În timpul unei vizite prelungite la Hartwood, în iunie și iulie 1896, Crane a făcut un nou pas înainte cu două texte filosofice deghizate ca povești de aventuri sau, mai precis spus, drame de viață și moarte despre gândire în acțiune. În același an, ceva mai devreme, publicase două povestiri inspirate din experiențele sale în Vest și Mexic — „Totul sau nimic — cai“ (ianuarie) și „Un incident cu un vagon de marfă“ (aprilie) — și acum revenea asupra acelor locuri în alte trei povestiri care devin din ce în ce mai bune pe măsură ce scormonește mai adânc. Prima e o tentativă de încălzire nu foarte izbutită cu titlul „Înțelepții“, în care Crane găsește însă cadrul și personajele pentru cea de-a doua, „Cei cinci șoareci albi“, care pornește domol, apoi crește — și tot crește — spre o concluzie care ne lasă cu gura căscată.
Cadrul e o speluncă pentru gringo în Ciudad de México, iar personajele sunt doi tineri americani rebeli cărora li se spune Puștiul din New York și Puștiul din Frisco, fiecare un alter ego al celuilalt și amândoi probabil o proiecție bicefală a lui Crane însuși, cele două dubluri ale sale gemene. Cei cinci „șoareci“ albi sunt zarurile folosite într-o versiune de pocher seven-up, iar povestea e centrată pe ciocnirea dintre hazard și destin, întrebarea fiind dacă o ființă umană are vreun dram de control asupra propriului său destin. E primul dintre ceea ce am ajuns să numesc jocurile de puzzle existențial ale lui Crane.
Freddie pregătea un cocteil. Mâna în care ținea lingura lungă amesteca iute, iar gheața din pahar zornăia și clincănea ca un ceas ieftin. La fereastră, un parior, un milionar, un conductor de tren și reprezentantul unei mari agenții americane jucau seven-up. Freddie îi cerceta cu privirea ironică a omului care prepară un cocteil.
Auzim imediat ceva nou la proza lui, un sunet nou pentru mediul nou despre care a ales să scrie, ceea ce Berryman numea „stilul de viață leneș, plin de alcool și jocuri de noroc al americanilor într-un oraș străin“, pe care niciun alt american înaintea lui Crane nu-l mai descrisese într-o operă de ficțiune. Mai era Henry James, desigur, cu americanii lui bogați care se chinuiau să-și păstreze echilibrul printre europenii din clasele superioare, dar nu și această lume decăzută a americanilor în străinătate, care pare să anticipeze subcultura expatriaților la Paris zugrăvită de Hemingway și Fitzgerald în anii ’20 și ’30, iar dincolo de chestiunea mediului e limbajul din primul paragraf, cu tonul său rece, sec, dur, care anticipează stilul perfecționat de Raymond Chandler în anii ’30 și ’40 într-o asemenea măsură încât, dacă n-am ști că aceste fraze îi aparțin lui Crane, cred că le-am putea lesne confunda cu un pasaj de debut scris de Chandler însuși.
Prima jumătate a povestirii de paisprezece pagini se concentrează asupra temei norocului, pentru că Puștiul din New York și alți câțiva indivizi se lasă antrenați într-o partidă intensă de seven-up pe tejgheaua barului lui Freddie de la Casa Verde și, după ce „jucară pe rânduri de băutură, pe dolari mexicani, pe cină și pe vinul de la cină“, apoi „socotiră trabucurile și țigările separat de mâncare, ca să le plătească altcineva“, nu mai știu pe ce să parieze, până când unul dintre ei propune să joace „pentru o lojă la circ“ în acea seară și toți ceilalți cad de acord că e un plan excelent. Puștiul nu e într-o pasă norocoasă, dar e încă în joc când se încheie ultima mână și mai are nevoie de un as ca să învingă cele cinci dame ale celuilalt jucător, iar când se pregătește să arunce pentru ultima oară zarurile, „scutură paharul rostind incantația jucătorilor“:
O, cinci șoareci albi și norocoși
Cămăși de lână, pantaloni mițoși,
Aur și vin, femei pe săturate
Ale tale vor fi toate
De mă primești în a norocului cetate.
Când Puștiul pierde, ceilalți îl iau peste picior incantând „Cinci șoareci albi! Cinci șoareci albi!“ și continuă să râdă de el chiar și în timp ce merg împreună la circ, sugerându-i să ceară ajutorul și altor animale în afară de șoareci — „iepuri, câini, arici, șerpi, oposumi“ —, dar el se ține tare și spune că „dacă e să crezi în ceva, atunci de ce n-ai alege cei cinci șoareci albi“. Pe drum se întâlnește cu Puștiul din Frisco și cu un bărbat pe nume Benson, care „se vorbiseră“ să-l târască după ei la un chiolhan care să țină toată noaptea, dar Puștiul din New York spune că nu poate, trebuie să-i ducă pe ceilalți la circ, iar când ei insistă să-i lase pe ceilalți și circul, insistă și el că nu poate, că a pierdut pariul și n-are încotro, iar când el se îndepărtează, „îi strigară furioși: «Ei, să vii la noi, m-ai auzit? La Casa Verde, imediat ce se termină circul! M-ai auzit?» Și strigară blesteme după el.“
Urmează o mică pauză în acțiune, în timp ce Crane ridică în slăvi Circo Teatro Ornin, despre care spune că este unul dintre cele mai bune din lume, mult peste renumitele distracții din nord. „La circul ăsta, Puștiul nu se simți înjosit la vederea unor elefanți captivi jalnici și a unor animale oropsite și bolnăvicioase închise în cuști. Stătu în loja lui până târziu și râse, iar când se sătură de râs, îl afurisi pe clovnul amuzant, caraghios și înțelept.“
După ce râde și afurisește caraghioșenia prestației înțelepte a clovnului, Puștiul se întoarce la Casa Verde după prietenii săi, dar Freddie îi spune că plecaseră de doar câteva minute, așa că iese să-i caute. „În miez de noapte, o străduță mexicană afundându-se printre zidurile orașului e întunecată ca-n gâtlejul unei balene în largul mării“ —, dar până la urmă îi găsește, amândoi abțiguiți și rezemați unul lângă altul de un perete, Benson de-a dreptul mangă, iar Puștiul din Frisco nici el prea departe. În următoarele două pagini, aflăm cum Puștiul din New York, perfect treaz și iritat, încearcă să-și ducă acasă prietenii beți, o scenă amuzantă în felul ei, cu câteva exemple excelente de vorbire poticnită, cum ar fi „haidasăbemceva“ și „haiacas“, o contragere de la „hai acasă“, dar după un timp începem să ne întrebăm care sunt intențiile lui Crane și încotro s-ar putea îndrepta această poveste alambicată, fără noimă, când brusc se întâmplă, barosul hazardului se abate asupra celor trei târâie-brâu și povestea se transformă subit. Fără aiureala lipsită de substanță care o precedă, ultima parte n-ar avea un asemenea impact înfiorător, pentru că acesta este mersul lumii, iar momentul decisiv, periculos se abate asupra vieților noastre stupide tocmai când ne așteptăm mai puțin.
E una dintre principalele obsesii ale lui Crane: întâlnirea neprevăzută cu moartea. Se gândea atât de mult la asta, încât i-a scăpat — absurd, neadecvat — chiar și în scrisoarea pentru Nellie Crouse despre bărbatul la modă: „Există bărbați cu înclinații foarte sociale, care știu totuși să-și țină cumpătul atunci când au în față un revolver cu cocoșul ridicat, iar moartea stă și așteaptă pe spătarul unui scaun.“ Cu un an în urmă scrisese deja despre o astfel de confruntare în „Totul sau nimic — cai“, prima dintre povestirile lui mexicane: momentul neașteptat de teroare când un necunoscut scoate o armă la tine, totul dispare și rămâi singur în univers, privind pe neașteptate moartea în ochi, iar de felul cum faci față momentului — pentru care nu există pregătire, nici vreo altă experiență de viață care să te îndrume — depinde dacă ajungi sau nu la podea fără suflare. Înfruntarea. Doi oameni față în față, privindu-se în ochi. N-are nicio legătură cu moartea întâmplătoare, depersonalizată a unui soldat în război — cu excepția luptei corp la corp. În toate celelalte cazuri, glonțul sau șrapnelul care te omoară e tras de cineva pe care nu-l vezi, un anonim aflat undeva departe. La confruntarea unu la unu, ești față în față cu cel care te va ucide. Groază, și nu doar frică pur și simplu. De unde și paradoxul: ce să faci când habar n-ai ce să faci?
În timp ce Puștiul treaz îi conduce pe străzi pe cei doi băieți beți, „întâmplarea face să treacă pe lângă alte trei umbre“, iar Benson se lovește din greșeală cu umărul de una dintre acestea. Ar fi suficient să-și ceară scuze pentru ofensa adusă, dar Benson e prea beat pentru asta. Necunoscutul mexican care fusese lovit se răsucește pe călcâie, duce mâna la șold (ca și cum ar avea acolo un cuțit) și spune: „Señor vrea bătaie?“ Buimac, Benson nu răspunde. Puștiul din New York n-apucă să-l tragă pe Benson de acolo, că Puștiul din Frisco face un pas în față, îl dă la o parte pe Benson și răspunde în locul lui: „Da!“
Imediat ce se rostește acest cuvânt, Crane continuă astfel:
Lumea era lipsită de zgomot și lumină. Se nimerise ca zidul din stânga să fie o construcție obișnuită, ca de închisoare — fără ușă, fără fereastră, fără vreo deschidere. Omenirea dormea la adăpost. Puștiul treaz simți în gură un gust amar, scârbos, ca de sânge. Era țintuit locului de parc-ar fi văzut deja unduirile fulgerătoare ale lamei cuțitului.
În următoarele cinci pagini, totul încetinește în timp ce Crane se postează în mintea Puștiului din New York și urmărește fiecare gând fugar care-i aleargă prin cap, arătându-ne în același timp și înfruntarea în curs prin ochii acestuia. Interiorul și exteriorul sunt într-un echilibru straniu, magnific și, în timp ce valsul în ralanti al violenței anticipate se derulează în mintea Puștiului, Crane construiește scena într-unul dintre cele mai captivante pasaje din toată opera sa. Mexicanul, care încă n-a scos cuțitul, se apleacă spre Puști și șoptește: „Ei?“ Chipul îi e „luminat de o hotărâre sinistră“ și, brusc, Puștiul își aduce aminte de fața „unui tip care-l bărbierise de trei ori la Boston în 1888“ și își imaginează, „fascinat“ și în același timp „înmărmurit“, că poate urmări „traiectoria gândirii omului spre punctul în care un cuțit avea să fie smuls din teacă“.
Dar și Puștiul e înarmat, duce mâna la șold, apucând revolverul masiv și, imediat ce atinge arma, îl potopește alt gând irelevant: „Își aminti că pe mânerul său negru era imprimată o scenă de vânătoare, un vânător cu jambiere fine și pălărie țuguiată care țintește un cerb aflat la câțiva milimetri de el.“
Mare și mic se confundă, bărbați miniaturali cu pălării țuguiate vânează animale miniaturale, în timp ce trei perechi de bărbați în mărime naturală se înfruntă pe o stradă întunecoasă dintr-un oraș, cu toții înarmați în afară de Benson cel beat și pe jumătate inconștient, iar când se uită la prietenii săi, Puștiul din New York înțelege că…
avea să fie ucis. Mintea lui făcu un salt înainte, la ce avea să urmeze. Povestea avea să bată drumul până acasă, la New York, miraculos de concisă, scrisă cu grijă pe o bucată de hârtie ieftină ce purta sus, jos și pe spate întăririle tipărite de compania de telegrafie. Dar aceste bucăți de hârtie pe care sunt scrise laconic cele mai oribile cronici ale vremurilor sunt adesea ca niște pietre aruncate în oglinzi. Văzu zbuciumul mamei și al surorii lui și calmul invincibil al dârzului său tată, care probabil că avea să se închidă în bibliotecă și să fumeze de unul singur. Apoi taică-său avea să plece încoace și cineva avea să-l conducă la locul cu pricina și să-i spună: „Aici e.“ După care pesemne că aveau să-și scoată cu toții pălăriile. Aveau să stea în liniște cu pălăriile în mâini, cuviincios, vreme de un minut. I se făcu milă de bătrânul său tată afacerist, neînduplecat și plin de bani, un om care obișnuia să-i adreseze douăzeci și două de cuvinte pe an dragului fiu. În acel moment, Puștiul înțelese. Dacă destinul său n-ar fi fost inexpugnabil, poate că ar fi devenit bărbat, iar taică-său l-ar fi îndrăgit.
După acest zbor mental alambicat despre telegrame și tați milionari taciturni, Puștiul își închipuie cum va jeli celălalt Puști la moartea lui — „nefiresc de cuviincios“, „fără să înjure“ —, apoi Crane schimbă macazul și-și îndreaptă atenția asupra imaginilor care inundă mintea Puștiului, numindu-le „perfect stereoscopice, străfulgerări care-i apăreau și dispăreau în minte cu o iuțeală incredibilă“, iar după încă o frază, face un nou salt și formulează altă idee surprinzătoare: „Apoi realitatea ireală: în clipa așteptată a crimei, Puștiul simți în nări parfumul de fân proaspăt cosit.“ Urmează rapid și alte mirosuri, toate bucolice, toate evocând pace și liniște binefăcătoare, mirosuri care nu sunt imaginare, ci reale, venite din „realitatea ireală“ să-i umple nările în timp ce așteaptă „durere și să întrevadă necunoscutul“, după care urmează imediat alt gând despre celălalt Puști care, deduce el, va fi ucis la rândul său, ceea ce-i provoacă altă serie de asocieri disparate, un zigzag amețitor ce oglindește mișcările unei minți în plină panică. E un asalt nebun, dar foarte bine controlat, și pentru că n-am citit toate poveștile scrise în lume înainte de această povestire a lui Crane, nu pot afirma cu certitudine că nimeni nu mai făcuse ceva asemănător până-n acel moment din 1896, dar nu-mi amintesc ca înainte de secolul XX să mai fi existat alt scriitor care să încerce să descrie mecanismele interioare ale unei minți în criză, așa cum face Crane în aceste paragrafe.
Puștiul înțelege apoi că singura lui speranță este să scoată revolverul și „să-i înfrunte pe toți trei mexicanii“. Dacă se mișcă destul de repede, probabil că va câștiga. Dacă nu, atunci el și prietenii săi vor muri. Când înfruntarea ajunge la următorul act, ultimul, cuvintele poeziei despre cei „cinci șoareci albi și norocoși“ se repetă, de această dată nu rostite de Puști, ci pur și simplu suspendate în mijlocul paginii, pentru a semnala începutul sfârșitului poveștii.
Următoarele trei paragrafe sunt în întregime dedicate revolverului și temerilor Puștiului că nu va reuși să-l scoată din teacă fără să bâjbâie, un gest care trebuie făcut într-un moment când „simțea disperarea pe spinare, rece și umedă ca un țipar“. Spre surprinderea lui, „revolverul […] se înălță ca un fulg“, fără îndoială pentru că „Puștiul folosise inconștient suficientă forță nervoasă cât să ridice un balot de fân“, și iată-l recăpătând brusc controlul, în timp ce mexicanul scoate „un strigăt slab“ și face iute un pas înapoi. Da, și-a recăpătat controlul, dar e totodată furios pe sine pentru că îi fusese atât de frică, pentru că supraestimase curajul mexicanilor, un motiv de mare supărare pentru el, căci „Puștiul înțelegea acum […] că erau cu toții oameni“ și că adversarii săi se temuseră de la bun început la fel de mult ca el. „În clipa aceea se năpusti și începu să înjure, dezlănțuind o ploaie de blesteme în engleză, groase cât funiile, care biciuiau fețele mexicanilor. Simțea că explodează de furie pentru că oamenii aceia nu-i mărturisiseră mai repede că erau vulnerabili. Toată povestea fusese o șarlatanie absurdă.“