Duelul se termină la egalitate și, în timp ce mexicanii dispar în noapte, Crane își încheie jocul de puzzle existențial cu o scurtă conversație între Puștiul din New York și Benson, care recapitulează substratul filosofic al poveștii, cu turmentatul Benson adoptând viziunea logică, iluministă a unui univers mecanicist, condus de forțe de tip cauză și efect, și Puștiul cel treaz sugerând că, până la urmă — poate —, viața e condusă de hazard, ceea ce e totuna cu a spune că viața e inexplicabilă. De ce se întâmplă lucrurile așa cum se întâmplă e cu siguranță cel mai mare mister al vieții, dar și felul cum se întâmplă, care pare explicabil prin observație și studiu atent, poate fi la fel de problematic.
Iar cireașa de pe tort e ultima propoziție a poveștii, patru cuvinte scurte care vin pe neașteptate, ca scăpărarea unui chibrit în întuneric — luminând paginile pe care le-am citit până acum și obligându-ne să le reanalizăm.
— Ei, spuse dojenitor Puștiul treaz, acuma vrei acasă?
Puștiul din Frisco spuse:
— Plecară? Tonul îi era netulburat, dar curios.
Benson se smulse brusc de lângă zidul pe care-l sprijinea visător.
— Puștiu’ din Frișco e băia’ bun. Se-mbătă ca prostu’, da-i băia’ bun. Da’ tu, ăsta din New York, tu ești treaj. Începu să-l cerceteze cu mare atenție. Puștiu’ e treaj fi’ncă nu veni cu noi. Nu veni cu noi că se duse dreacu’ la circ. Se duse dreacu’ la circ fi’ncă pierdu la zaruri. Pierdu la zaruri fi’ncă — de ce pierduși la zaruri, Puștiule?
Puștiul din New York îl cântări din ochi pe tânărul debil.
— Nu știu. Poate din cauză de ăia cinci șoareci albi.
Benson fu atât de nedumerit de acest răspuns, încât avu nevoie de sprijinul prietenilor săi ca să nu cadă. Într-un târziu, Puștiul din Frisco spuse:
— Haideți acasă.
Nu se întâmplase nimic.
***
După ce a citit pentru prima oară „Un om și alții“ în toamna anului 1897, Joseph Conrad i-a scris lui Crane ca să-i spună că Garnett o considerase „uriașă“ și că el însuși o admirase „fără rezerve“.
Sunt teribil de invidios pe tine […] Temperamentul tău face ca lucrurile vechi să pară noi, iar cele noi să fie uluitoare. Îmi vine să te înjur, să te binecuvântez — să te împușc, poate —, dar prefer să-ți fiu prieten.
Ești o veșnică surpriză pentru mine. Șochezi — iar în clipa următoare oferi satisfacția artistică perfectă. Metoda ta e fascinantă. Ești un impresionist desăvârșit. Iluziile vieții ies din mâna ta fără cusur. Nu e viață — pe care n-o vrea nimeni —, ci artă, artă pentru orișicine — pentru cel abject și pentru cel cu năzuințe înalte —, în mare parte inconștientă.
Un bărbat singur în pustiu. Tufe întunecoase de mesquite cât vezi cu ochii, o lume deșertică fără oameni, tăcută și sumbră ca peisajul unei piese de Beckett, dar mult mai întinsă, o vastitate americană făcută doar din cer, pământ și nimic altceva, atât de colosală, încât pare un tărâm de vis, locul unei înfruntări cosmice. E aceeași lume ca cea zugrăvită în poeziile din Călăreții negri — același deșert nemărginit în care oamenii stau ghemuiți pe pământ și-și mănâncă propriile inimi.
Bărbatul se numește Bill. E singur în pustiul texan pentru că e păstor de oi, „singurul om alb pe o distanță de jumătate de zi călare“, iar la începutul povestirii în șase părți și cincisprezece pagini îl găsim aplecat deasupra unui foc de tabără, pregătindu-și cina. Un păstor mexican se apropie de foc și-l previne pe Bill că nu e bine-venit în acel loc. Dacă Bill nu-și ia „picerele la spinare“, el și acoliții lui o să-i „facă felu’“. Netulburat, Bill răspunde la fel de tăios, spunându-i lui José că e la fel de îndreptățit ca ei să se afle acolo, iar dacă vor sări la el cu armele, o să „ciuruiască de bună seamă cam jumătate dintre domnii în cauză“. Astfel se încheie parlamentările. Nimeni nu se clintește, așa că e doar o chestiune de timp până când începe confruntarea.
Deși Bill vorbește ca un dur, Crane le dă de înțeles cât se poate de clar cititorilor că eroul său e condamnat. Copleșit numeric, opt contra unu, n-are nicio șansă să iasă viu din confruntare. Așadar, nu va fi povestea unui Odiseu singuratic care reușește să-și întreacă în istețime dușmanii și sorții potrivnici, ci a ultimului gest de frondă făcut de un vântură-lume mocofan, încăpățânat, violent și certăreț. Găsim aici toți tropii poveștii clasice din Vestul Sălbatic, dar Crane îi deturnează, îi răstoarnă și-i folosește pentru a contura încă unul dintre jocurile sale de puzzle existențiale. Aici însă nu e vorba despre hazard și destin, ci despre de ce. De ce să rămâi când rațiunea îți spune să fugi, când ești condamnat la o moarte aproape sigură dacă rămâi? O întrebare la care cu greu găsim răspunsul, până când ne amintim de Alamo. Și ne amintim cât de mult îi admirase Crane pe acei bărbați sortiți pierii care au rămas pe poziții și au luptat până la ultimul. Și ne mai amintim cât de multă înțelegere îi arătase singurului om care alesese să plece, Rose, pe care-l numise „un fel de filosof tenace“, cu un „ciudat curaj pe dos“. Cuvântul esențial este alegere, care, în cazul lui Rose, al lui Bill, precum și în cazul lui Bowie, Crockett și al celorlalți de la Alamo, e o alegere filosofică, iar dacă alegi să mori (oricare ar fi motivul — onoare personală, credință într-o cauză, sete de martiriu), atunci întrebarea care se pune este cum. Cum te vei comporta în momentul hotărâtor?
În a doua parte, Crane face pasul neobișnuit de a se întoarce în trecutul lui Bill. În majoritatea textelor sale de proză scurtă, ne spune foarte puțin sau nimic despre viața personajelor sale de dinainte să facem cunoștință cu ele în mijlocul situației în care le aruncă el. Nu știm nimic despre Fred Collins din „Un mister al eroismului“, nimic despre locotenentul din „Un episod din război“ și nimic despre Puștiul din New York din „Cei cinci șoareci albi“, cu excepția faptului că provine dintr-o familie bogată, dar de această dată Crane își dă osteneala să ne pună la curent cu trecutul lui Bill — o metodă indirectă de a ne explica de ce a ales să nu fugă, pentru că Bill însuși nu spune nicio vorbă despre asta și, din câte ne dăm seama, nici măcar nu se oprește ca să cântărească implicațiile alegerii sale — o alegere echivalentă cu moartea.
În doar trei pagini și câteva rânduri, Crane spune povestea într-o cavalcadă narativă impetuoasă de fraze care se izbesc unele de altele, explodând din când în când cu câte un comentariu psihologic coroziv, o spirală de incidente care reconstituie lunga cădere a lui Bill din poziția de proprietar de mină bogat în Wyoming până la cea de păstor modest în Texas. Procesul începe cu o seară nenorocoasă la pocher,
când primea întruna câte trei popi, pe când adversarul său avea mereu culoare. Mai târziu devenise cowboy, abandonat de toți în chip mai straniu decât dacă n-ar fi fost niciodată aristocrat. Din fosta glorie nu-i mai rămăsese decât mândria sau orgoliul, adică singurul lucru de care n-ar fi avut nevoie. Îl omorâse pe supraveghetorul de la fermă dintr-o neînțelegere minoră, anume care dintre ei mințise, și plecase cu trenul de noapte spre est. Lucrase ca frânar pentru Union Pacific și se distinsese în războiul cu vagabonzii care timp de mulți ani făcuse ravagii pe frumoasele căi ferate din țara noastră. El însuși bătut de soartă, se dedase la toate cruzimile obișnuite pe seama celorlalți bătuți de soartă […] Cotonogise deja patru haimanale cu bățul lui de cuplare a vagoanelor când o piatră aruncată de un fost jucător la a treia bază de la F Troop l-a doborât pe câmp, silindu-l să stea o vreme internat la spital în Omaha. După ce și-a revenit, s-a angajat la alte căi ferate și a schimbat vagoane în nenumărate depouri. În Michigan s-a abătut asupra lui un ordin de grevă, după care răzbunarea căilor ferate l-a hăituit până când și-a schimbat numele. Masca asta e ca întunericul în care preferă să acționeze tâlharul. Distruge multe dintre fricile sănătoase. E un lucru mărunt, dar macină ceea ce numim conștiință. Conductorul numărului 419 l-a făcut mincinos pe Bill pe când se afla în vagonul de serviciu, la jumătate de metru de nasul acestuia. Bill i-a cerut să folosească un cuvânt mai moderat. Pe supraveghetorul de la Tin Can Ranch nu-l sâcâise cu asemenea rugăminți, omorându-l prompt. Conductorul părea insistent, așa că Bill a lăsat-o baltă.
A devenit paznic la un bar din Bowery, New York […] Cât pe ce să-l omoare pe Hennessy cel Rău care, la drept vorbind, era mai mult vestit decât priceput, așa că i s-a dus faima în tot cartierul Bowery.
Dar dacă omul își face din luptă o datorie, nu va mai putea scăpa de gândul că e datoria lui să se lupte. Aceste fraze s-au amestecat în mintea lui Bill exact cum le vedeți amestecate aici; iar când unui om îi intră-n cap acest gând, înfrângerea începe să-i dea târcoale pe neștiutele căi ale hazardului. Într-o seară de vară, trei marinari de pe U.S.S. Seattle ședeau în bar […]
Din întâmplare, Bill alege să intre în conflict cu marinarii și, după ce-i alungă din bar, aceștia se repliază pe trotuar, dau peste o grindă de lemn („o rămășiță“) aruncată și o folosesc pe post de berbec de luptă, „izbindu-l în bastionul stomacului“, cum stă el triumfător în pragul ușii, și provocându-i o rană pe care doctorul din ambulanță o compară cu „o excavație“. Așa ajunge Bill în sud-vestul Texasului, unde începe o viață nouă ca păstor. Cum formulează Crane ceva mai devreme: „Ciudățenia și iar ciudățenia sunt legile destinului.“
Cea de-a treia parte începe cu Bill examinându-și revolverul imediat după conversația cu José. E arma cu care-l omorâse pe supraveghetorul de la ranch, pe care o folosise și în „dueluri libere“ în care poate că ucisese sau nu oameni și care devenise între timp „bunul său cel mai de preț“, un obiect la care ține „pentru că e mai devotat decât un om, un cal sau un câine. Nu-l interesează poziția socială sau morală; ascultă atât de sfânt, cât și de ucigaș. E gheara vulturului, colțul leului, veninul șarpelui; iar când îl trage din toc, acest lacheu lovește oriîncotro îl îndreaptă, până și în zborul unei monede mărunte“.
Iată-l pe Crane desfășurându-se pe deplin ca scriitor, perfect stăpân pe ce face, explorând mitologia armei într-un limbaj biblic, dar și de o ironie mortală, mai sigur ca oricând pe înzestrările de care dispune, capabil să plonjeze adânc și să bată până departe, trecând într-o singură frază de la gheare și colți la monede minuscule, dar abia ne-am acomodat și am început să contemplăm lupta solitară și disperată pe care acest om epuizat se pregătește s-o poarte, când un alt personaj își face apariția pe neașteptate, invadând „deznădejdea“ și „încremenirea“ deșertului: Bill ridică ochii și vede „un călăreț nemișcat conturându-se negru pe fundalul cerului palid“. Încă un moment ciudat de cinematografic; altă figură solitară azvârlită în mijlocul peisajului golit, primitiv; încă o surpriză. În povestire nu vedem și nici nu auzim vreodată vreuna dintre oile păstorului (pentru că sunt irelevante), dar acest străin, care se dovedește a fi un tânăr american ageamiu dintr-un „oraș negru și îndepărtat din nord“ e esențial. Niciodată numit, va deveni martor la poveste și tot ceea ce se întâmplă din acel moment încolo e văzut prin ochii lui. E Nick Carraway pentru Bill-Gatsby, „omul ieducat“ inocent și rațional plasat la mijloc între autor și cititor, cu rolul de traducător al forțelor iraționale care vor duce la moartea violentă a lui Bill cel violent și iubitor de arme.
Cei doi bărbați se cântăresc reciproc din ochi. Deși Bill e perfect pregătit să-l împuște pe străin la nevoie, la o privire mai atentă vede un băiat inofensiv, îmbrăcat „în niște țoale mexicane dintre cele scumpe“, un turist yancheu total ridicol care „n-avea ce căuta printre mesquite“. Străinul vede „un individ zdrențăros cu părul și barba încâlcite, cu o piele care căpătase culoarea cărămizilor de la soare și whiskey“. Când îl întreabă pe bărbos dacă poate rămâne peste noapte în tabăra lui, Bill îl sperie explicându-i că „niște javre d-aici vor să mă pună pe fugă în noaptea asta; și chiar dacă nu mi-ar strica nițică tovărășie, n-aș lăsa un om care n-are niciun amestec în beleaua asta să intre în joc“.
Venind din afară, străinul poate pune toate întrebările care nu i-ar fi îngăduite cuiva dinăuntru. Poate fi șocat, revoltat și derutat (la fel ca cititorul), dar actorii dramei, Bill și José, sunt prea absorbiți de acțiune ca să dea înapoi și să cântărească urmările faptelor lor. Așa că străinul poate întreba direct: „Și — cerule! Crezi c-o să te omoare?“ La care Bill răspunde: „Nu știu. Nu pot să zic decât după.“ Apoi, după ce analizează diferitele deznodăminte posibile, Bill conchide: „E chinu’ dracului pentru mintea omului — să se știe cu o ceată pe urme.“ Îngrozit de ce aude, nu doar că Bill e hotărât să lupte, ci și că e depășit numeric în luptă, opt contra unu, străinul exclamă: „Păi și de ce, doamne iartă-mă, nu-l chemi pe șerif?“ Desigur, e o întrebare stupidă, poate cea mai stupidă pe care ar fi putut s-o pună — încă o dovadă a naivității și a ignoranței lui, a incapacității de a pricepe pe de-a-ntregul situația în care nimerise. Bill e atât de scârbit de întrebare, că nici nu se sinchisește să răspundă. Preferă să latre un singur cuvânt dintr-o silabă și patru litere — nu atât o înjurătură, cât o expresie a exasperării.
Străinului i s-a spus s-o „ia din loc“, iar în partea a patra nu-l mai vedem. Se înnoptează și, înainte să ne descrie bătălia care va avea loc în curând în beznă, Crane se oprește pentru a trasa cadrul confruntării și a anunța în același timp intențiile filosofice ale povestirii. Nu e doar un duel oarecare într-o scorneală oarecare cu aventuri din Vestul Sălbatic, ne atrage el atenția; e o examinare a inutilității strădaniilor omului pe un pământ care n-are timp să se sinchisească de viețile și morțile unor biete făpturi umane.
Nori lungi, fumegânzi acopereau cerul la apus, iar spre răsărit, cețuri argintii învăluiau întristarea vineție a pustiului.
În sfârșit, când măreața lună urcă pe boltă, împrăștiindu-și lumina sinistră asupra tufelor, focul de tabără se coloră într-un stacojiu proaspăt, mai strălucitor, cu flăcările dănțuind vesel printre crengile de mesquite, umplând tăcerea cu un cor de foc, o melodie străveche ce poartă neîndoios un mesaj despre neînsemnătatea tragediei umane — un mesaj de găsit în vuietul mării, în strecurarea vântului printre firele de iarbă, în ciocnirea mătăsoasă a ramurilor cucutei.
Acesta e momentul care tranșează între viață și moarte, dar dacă Bill nu vrea să moară, singurul lucru care-l așteaptă e încă o rundă de luptă, pentru că sorții sunt împotriva lui, și cum ar putea să-i omoare pe toți cei opt indivizi chitiți să-l elimine din prima rundă? Dar cât e de isteț în acea noapte, și ce bine seamănă cu Odiseu în strategia sa ingenioasă de a-și păcăli adversarii umplându-și așternutul de lângă foc cu diferite obiecte, ca să dea impresia că doarme, când de fapt se ascunde undeva în tufișuri, iar când José și oamenii lui își golesc puștile cu țevi retezate în așternutul lui, el râde de ei atât de zdravăn, cu „un râs fioros încărcat de batjocură, ură, ferocitate“, încât îi bagă-n sperieți și-i reduce la tăcere, iar în timp ce adversarii fug de revolverul invizibil din mâna invizibilă a lui Bill, el reușește să-l ucidă pe unul dintre ei, restul împrăştiindu-se care încotro în întuneric. După câteva clipe, pustiul amuțește din nou, iar corul flăcărilor continuă să cânte „melodia străveche ce poartă […] un mesaj despre neînsemnătatea tragediei umane“. Repetând această formulare, Crane o transformă într-un fel de cântec funebru.
Cea de-a cincea parte începe cu un comentariu al străinului:
„«Acuma stai mai rău ca înainte», spuse uluit tânărul, cu glas răgușit. «Ba defel», spuse Bill sfidător. «E unu la zero pentru mine.»“
Așadar, nu plecase, așa cum îi ceruse Bill, ci e în continuare acolo, ținându-se pe-aproape pe toată durata schimbului de focuri, iar acum, că începe să se crape de ziuă, el și Bill se apropie de focul de tabără pentru a estima pierderile. Încetul cu încetul, tânărul s-a insinuat în poveste și deja nu mai e un simplu observator, ci aproape un participant. Un participant șovăitor, oripilat, care n-ar avea ce căuta acolo, bineînțeles, și care e atât de departe de a fi în elementul său, încât își pierde pe loc cumpătul când, întâmplător, întrezărește limpede chipul mortului printr-o deschizătură în desiș. „Omul ăla îmi sfâșie inima în piept“, spune el „și mă face să mă simt ca un ucigaș“, iar când Bill îi aduce aminte că „nu l-ai împușcat mata, domnu’, ci eu“, tânărul răspunde: „Știu, dar am așa ca o simțire. Nu pot scăpa de ea.“ E atât de zguduit de vărsarea de sânge, că vrea să plece, ca să uite de toată acea poveste cumplită, dar n-apucă să urce în șa și să fugă de măcelul inevitabil, că José și oamenii săi se întorc deodată pentru cea de-a doua rundă, sosind în „bubuit de arme“ și umplând văzduhul cu „asemenea huiduieli și fluierături, de parc-ar fi fost o ceată nebună de cazane cu aburi“. Hărmălaia sperie calul tânărului, care o tulește de la fața locului, aşa că străinul e blocat acolo, silit să asiste la ultima bătălie și, în cele din urmă, să ia el însuși parte la ea.
El și Bill se aruncă la pământ și tot restul părții a cincea, Bill, José și ceilalți își strigă unii altora insulte, tot mai urâte și mai înverșunate pe măsură ce furia lui Bill crește.
Dușmanii săi ascunși îl acuzară în toate felurile că e laș, că nu poate lupta decât pe întuneric, că e un țânc care s-ar speria până și de umbrele unor gentlemeni mexicani cât se poate de nobili, că e un câine care se pitește. Descriseră povestea din noaptea care trecuse și-l informară că profitase de poziția lui mai avantajoasă decât a prietenului lor. De fapt, îl înzestrară cu deplină sinceritate cu toate calitățile pe care și el li le atribuia cu aceeași sinceritate. Parcă vedeai cum mușcă din el vorbele lor în timp ce stătea întins pe pământ, cu mâna pe revolver.
Partea a șasea și ultima, văzută în întregime prin ochii străinului, degenerează rapid într-un haos fragmentat, încețoșat, un episod dintr-un vis care seamănă cu un tablou doar „pe jumătate desenat“. Turbat, Bill vrea să se repeadă la ei, dar tânărul strigă: „Nu face nicio mișcare! Nu mișca!“ Ignorând ordinul străinului, Bill aruncă o privire spre tufișurile din fața lui, fără îndoială dând să ridice capul, pentru că tânărul strigă: „Lasă capul jos!“ —, dar e deja prea târziu.
Armele bubuiau, iar Bill scoase un geamăt răsunător și se lăsă o clipă în cot, gâfâind, în timp ce brațul îi tremura ca un vreasc. Apoi se înălță ca un duh al răzbunării imens și sângeros, cu chipul înflăcărat de patima cea de pe urmă. Mexicanii se mișcau iute, în liniște.