— O arestați ca pe cine știe ce prostituată? Cât a stat cu noi, a fost întru totul respectabilă. N-a greșit cu nimic de când ne ține companie.
— O arestez pentru că i-a acostat pe acei doi bărbați, a răspuns polițistul, iar dacă nu vreți să vă bag și pe voi la răcoare, mai bine să nu fiți văzuți cu ea.
A urmat o procesiune spre secția de poliție — polițistul și deținuta sa în față, urmați de cei doi prostănaci.
Polițistul, care se numea Charles Becker, i-a spus agentului de serviciu de la secție că o văzuse pe femeia arestată „ieșind singură din localul de pe Broadway“ (fals) și că, aproape de intersecția Broadway cu Thirty-first Street, aceasta i-ar fi acostat pe cei doi bărbați (din nou fals), după care (deci ceva mai târziu) s-ar fi întâlnit la colț cu un bărbat și o femeie (Crane și corista) și ar fi început să discute cu ei pe trotuar (din nou fals), omițând cu totul să menționeze că o arestase temporar pe coristă. Pe baza acestei relatări, agentul de serviciu a dus-o pe captivă într-o celulă din spatele clădirii. În timp ce se îndepărta, femeia „a strigat la noi, rugându-ne să depunem mărturie în favoarea ei în fața judecătorului“.
Între timp, ascultând povestea mincinoasă a lui Becker, corista a izbucnit în hohote de plâns, „îngrozită la culme“, iar Crane nu mai prididea s-o calmeze, ca să nu „facă scandal“. După ce Dora Clark a fost dusă în arest, ei doi au plecat de la poliție, dar imediat ce s-au văzut afară, fata a țipat la el, încă plângând: „Dacă nu te duci la tribunal să pui o vorbă pentru fata aia, nu te numești bărbat!“ Descumpănit de cuvintele ei, Crane a protestat bâlbâindu-se: „Pe legea mea! Nu pot… nu-mi permit să fac așa ceva. Eu… eu…“
Se pare însă că după ce a condus-o acasă pe fată, l-au ajuns îndoielile. Arestarea fusese nedreaptă, și-a zis în sinea lui, și chiar dacă fata era prostituată, nu fusese arestată pentru prostituție, ci pentru că ar fi acostat clienți. Cum reflectează Crane:
Dacă am avut vreodată vreo convingere, aceea este că fata nu i-a acostat pe cei doi bărbați. Acuma, dacă se mai întâmplă uneori și astfel de lucruri, cu siguranță că la ele asistă uneori și oameni cu caracter. Oare acești cetățeni respectabili se amestecă? Nu, se duc acasă și-i mulțumesc lui Dumnezeu că încă își pot vedea cuviincios de treburi […]
Dar fata aceea, fie ea prostituată sau orice altceva, era la momentul respectiv în mod evident însoțită de mine și — cerul să-mi ierte filosofia blasfematoare — o nedreptate suferită de o prostituată ar trebui să fie totuna cu cea suferită de o regină, spune martorul fără voie — un fraier.
Mai mult decât atât, sunt încredințat că respectivul polițist și-a necinstit datoria de funcționar public. Am eu oare o datorie ca cetățean, cetățenii au oare o datorie ca cetățeni sau nu au niciuna? E doar un mit că au existat pe vremuri oameni cu o conștiință a responsabilității civice și e oare posibil ca civilizația noastră municipală să-și facă un titlu de glorie din a le îngădui unor asemenea personaje să profite astfel de cei care sunt întru totul la cheremul lor?
Crane s-a întors deci la secția de poliție și a stat de vorbă cu agentul de serviciu, întrebându-l dacă-i poate trimite ceva fetei ca să ușureze starea de lucruri și oferind apoi o relatare completă a arestării așa cum o văzuse el. Agentul nu avea nicio opinie asupra chestiunii. Poate Crane spunea adevărul, iar ofițerul mințise, a zis el, dar fata tot rămânea o prostituată cunoscută, de aceea ordonase să fie închisă. Crane a repetat ce-i spusese lui Becker în momentul arestării și repetase apoi pentru sine:
— Dar n-a fost arestată ca cine știe ce prostituată. A fost arestată pentru că ar fi acostat doi bărbați și eu știu că nu i-a acostat pe cei doi bărbați.
— Ei bine, a zis agentul, se prea poate să aveți dreptate și aici, dar o să vă dau un sfat simplu, de om care stă la biroul ăsta de ani întregi și care știe mersul lucrurilor, și vă sfătuiesc pur și simplu să mergeți acasă. Dacă vă băgați nasul în cazul ăsta, sigur veți ieși plin de noroi.
— Poate că așa e, a zis martorul fără voie. Nu mă îndoiesc. Dar, cu toată sinceritatea, nu văd cum voi putea să stau departe de tribunal mâine-dimineață.
— Și totuși, așa să faceți, a zis agentul.
— Dar nu văd cum aș putea.
Agentul se plictisise.
— Oh, ascultați la mine, fata asta e doar o prostituată de rând, a zis el agasat.
Când a ajuns în camera lui, martorul fără voie a fixat ceasul deșteptător la ora cuvenită.
La opt treizeci dimineața, Crane a intrat în clădirea tribunalului pentru delicte minore din Jefferson Market pieptănat, îmbrăcat într-un costum albastru închis, pregătit să-și facă datoria de martor la arestarea ilegală a unei fete nevinovate, în timp ce colegii săi reporteri au insistat cu toții s-o lase baltă și să plece acasă, exact cum îl sfătuise și agentul de serviciu cu câteva ore în urmă, pentru că, așa cum a observat unul dintre ziariști, nu va părea „prea respectabil“ dacă se implică în acel caz, în timp ce altul a încercat să-i aline conștiința spunându-i că „[era] doar o nedreptate temporară“. Neputând pricepe sensul unei „nedreptăți temporare“, Crane scrie:
Prin urmare, dacă fetei i s-a făcut o nedreptate, trebuie să considerăm că toate împrejurările, toate forțele, toate opiniile, toate persoanele s-au aliat împotriva ei. Se pare că toată înțelepciunea lumii a declarat că nimeni n-ar trebui să facă nimic altceva decât să-și arunce pe fereastră simțul dreptății într-o atare speță. „Omul poate avea liniștit conștiință în timpul zilei“, spune înțelepciunea. „Să aibă conștiință în timpul zilei, dar e o prostie să aibă conștiință la ora 2:30 noaptea, în cazul unei prostituate arestate.“
Ajungând rapid la finalul articolului său de cinci pagini, Crane povestește că, după depoziția lui Clark — perfect adevărată în opinia martorului fără voie, chiar dacă a fost singurul dintre cei prezenți de această părere —, a luat și el cuvântul pentru a confirma spusele femeii, „iar judecătorul a achitat-o pe arestată“.
Exact așa au decurs lucurile, iar Crane relatează procesul fără greș. În acel moment părea a fi un caz închis și, de vreme ce articolul lui Crane s-a concentrat în primul rând pe propriile sale fapte și pe a explica de ce considerase necesar să-i ia apărarea lui Clark, nu s-a mai obosit să includă depoziția stufoasă a lui Clark, presupunând, probabil, că devenise irelevantă. Dacă povestea n-ar fi avut un al doilea act, presupunerea sa ar fi fost corectă, dar cum povestea s-a reluat după câteva săptămâni, e esențial să cunoaștem mărturia lui Clark pentru a înțelege natura complicată a cazului.
Mai multe ziare au relatat despre scurtul proces. Dacă ar fi fost implicată altă persoană în locul lui Crane, probabil că articolele nici n-ar fi existat, dar el era deja o figură cunoscută pe atunci, iar prezența sa la tribunal în acea dimineață a fost considerată suficient de interesantă ca să devină știre — mai ales când la mijloc era o poveste picantă despre o femeie de noapte tânără și foarte atrăgătoare. Unul dintre articole spune că, după ce Becker a povestit cum a decurs arestarea,
tânăra a negat povestea și i-a spus plângând judecătorului că e persecutată.
Iată povestea ei:
— Poliția mă persecută de acum vreo trei săptămâni, de când am fost arestată de polițistul Rosenberg, coleg de secție cu detectivul Becker. Atunci mergeam pe Broadway, unde era destul de întuneric, iar Rosenberg m-a abordat și am intrat în vorbă. I-am spus să-și vadă de treabă și l-am făcut „negrotei“. Atunci m-a arestat, iar a doua zi dimineață, când i-am povestit judecătorului în fața căruia am fost adusă că mă înșelasem crezând că Rosenberg e negrotei, polițistul s-a înfuriat.
M-a amenințat că mă arestează pentru sfidare. Două nopți mai târziu stăteam de vorbă cu o prietenă pe Twenty-third street și doi birjari m-au prevenit că mă caută Rosenberg și ofițerul Conway. Am așteptat până când am crezut că au plecat, apoi am luat-o spre casă pe o stradă lăturalnică. Conway mă urmărise și m-a arestat când nu mai era nimeni în jur.
A doua zi dimineață am fost amendată. Din acel moment am început să fiu arestată imediat ce vreun polițist în civil de la secția aia dădea cu ochii de mine.
Noaptea trecută am fost la Broadway Garden cu un bărbat și o femeie și am plecat împreună. Becker a apărut pe stradă și, în timp ce bărbatul o conducea pe cealaltă femeie la tramvai, m-a apucat de braț și m-a arestat. N-am vorbit cu nimeni.
Apoi, scriitorul Crane i-a spus judecătorului Cornell că e dispus să depună mărturie. A povestit că era în căutare de material pentru schițe și că în noaptea precedentă a făcut cunoștință cu acuzata la Broadway Garden. A spus că a plecat de la Broadway Garden împreună cu acuzata și alte două femei și au mers până pe Thirty-first street, unde a lăsat-o singură pe numita Clark pentru scurt timp, dar știe că aceasta n-a vorbit cu niciun bărbat.
— Datorită mărturiei acestui domn, pe care-l cunosc, a spus judecătorul Cornell, am să te eliberez de această dată.
— Dar, domnule judecător, a spus acuzata, o să fiu iar arestată pe loc data viitoare când mă arăt prin zonă.
— O să fiu atent la asta, a spus judecătorul Cornell.
Nu se știe nimic despre polițistul Rosenberg, așa că nimeni nu are idee ce hram purta (dacă era danez, evreu sau altceva), dar mărturia lui Clark pare să sugereze — poate — că o acostase pe stradă cu cine știe ce propunere sexuală. Însă, presupunând greșit că era negru, adică un om cu care n-ar fi acceptat să se culce (deloc surprinzător în New Yorkul rasist din acele vremuri fățiș rasiste), ea l-a respins, iar el s-a simțit nu doar înciudat de refuzul ei, ci și grav jignit, furios pe greșeala ei. După noaptea respectivă, frumoasa prostituată a devenit o țintă pentru întreaga secție de poliție, în frunte cu Rosenberg și partenerul său Martin Conway și continuând cu Becker și întreaga ierarhie până la căpitan, un personaj influent pe nume Chapman. Acesta este contextul încurcăturii în care a nimerit fără să-și dea seama Crane la intersecția dintre Broadway și Thirty-first Street și, așa cum avea să afle mai târziu, prin gestul său de a susține cauza lui Clark nu doar că tăgăduise mărturia unui singur polițist rău — pusese la îndoială reputația întregii secții de poliție și, prin extensie, a întregului departament de poliție din New York, inclusiv a șefului cel mare Roosevelt.
Pentru moment însă, cazul părea închis, iar în dimineața zilei de 16 septembrie, când Crane a ieșit de la tribunal, impresia generală în presă era că făcuse față admirabil situației. Iată ce a titrat a doua zi Journal:
STEPHEN CRANE
LA FEL DE BRAV CA EROUL SĂU
ȘI-A CÂȘTIGAT
„SEMNUL ROȘU AL CURAJULUI“
ÎNTR-UN TRIBUNAL DIN NEW YORK