— Eu mă duc acasă. Am un tren de prins la prima oră și…
Ceilalți patru se treziră.
— Oh, stai așa, Tom. Stai așa. Mai bea un pahar înainte de plecare. Nu pleca fără un ultim pahar.
Bărbatul îl bău. Apoi se lăsă liniștea. Apoi bărbatul căscă iar și spuse:
— Hai să mai bem un rând.
Totuși, cel mai captivant text jurnalistic al lui Crane din timpul Cazului Clark n-a avut nicio legătură cu Tenderloin sau cu orașul New York, iar dacă încercăm să ne imaginăm în ce vâltoare trebuie să fi trăit în acea toamnă, ni se va părea firesc că a acceptat propunerea publicației lui Pulitzer, World, să călătorească în nord, într-un orășel de pe malul râului Hudson, împreună cu un ilustrator din echipa lor, ca să scrie un reportaj despre scaunul electric din închisoarea locală, Sing Sing. O sarcină tristă, desigur, dar, date fiind împrejurările în care se găsea Crane în acel moment, poate că era în starea potrivită pentru a contempla moartea în forma sa cea mai modernă, mai eficientizată mecanic. Moartea fusese subiectul a trei dintre cele mai bune dintre povestirile sale mai noi, atât pericolul de moarte în care se aflaseră Puștiul din New York și iubita lui Swift Doyer, cât și moartea consumată a păstorului Bill, dar acestea fuseseră morți inventate în lucrări de ficțiune, nu morți adevărate ale unor bărbați și femei vii, și chiar dacă nu i s-a impus să asiste la o execuție pentru reportajul despre Sing Sing, tot avea să fie destul de greu să se uite la scaunul de lemn neocupat din sala de execuție.
Umorul năstrușnic, tonul săltăreț și întorsăturile de frază vioaie din schițele despre Tenderloin lipsesc cu desăvârșire în „Pogonul diavolului“. Fără îndoială, Crane își menținuse moralul ridicat prin acele scamatorii retorice, dar imediat ce a ajuns la Sing Sing, gata cu distracția.
De la început se duce direct în camera de execuție. Pereții și tavanul sunt îmbrăcați în lemn lustruit și singurul obiect din cameră e scaunul, și el tot din lemn lustruit. E un scaun mare, genul de scaun potrivit pentru un bancher prosper, iar spațiul duhnește groaznic a lac, un miros atât de puternic, încât creează o atmosferă asemănătoare cu cea dinăuntrul unei fabrici de vagoane. De după un panou despărțitor iese o țeavă lungă, la capătul căreia atârnă un cablu electric, „gros cât un trabuc“. Niște curele late și groase stau înfășurate neglijent pe brațele scaunului. Bărbatul manierat și săritor care i-a condus pe Crane și pe însoțitorul său în cameră le spune că „toată povestea durează cam un minut, din clipa în care ne ducem după ei“, dar când îi întreabă dacă vor să fie legați pe scaun, „ca să-și închipuie cum e“, amândoi refuză politicos. Își dau seama că timpul său e prețios, îi explică ei, și n-ar vrea să-l supună unui asemenea deranj.
Crane începe să mediteze la contrastul între cadrul tihnit și scopul său sinistru, „căci încăperea e un loc al încununării unei crime, iar scaunul e tronul morții“ și toate acele „lucruri banale“ — „miros de lemn lăcuit […] glasul lipsit de emoție […] al unui gardian […] o mătură […] într-un colț de lângă ușă, un cer albastru și o bucată dintr-un copac verde care se leagănă la o fereastră atât de mică, încât pare săpată de o mitralie“ — nu fac decât să accentueze oroarea „acelui scaun confortabil, o piesă de mobilier banală care așteaptă în liniște și singurătate, așteaptă și tot așteaptă“.
E răbdător — răbdător ca timpul. Chiar dacă următorul prinț păcătos și pământiu care-l va ocupa e acum doar un prunc care se joacă la picioarele maică-sii cu niște cuburi pe care e scris alfabetul, acest scaun așteaptă. Ochii săi nu-l pot vedea, așa cum nu pot vedea umbrele copacilor noaptea, și totuși se înalță deasupra lui, monstruos, implacabil, infernal, destinul lui — acest scaun răbdător, confortabil.
Crane iese din clădire și se duce pe un deal care se înalță deasupra Hudsonului, unde mici ambarcațiuni trec domol peste „panglica argintie“ a apei, iar pe frumosul teren de deasupra, unde întâmplător se află cimitirul condamnaților, e liniște deplină.
Pe pământ sunt presărate șiruri de cruci albe simple. Inscripțiile sunt succinte: „Aici zace Wong Kee. Decedat pe 1 iunie 1890.“ În fața crucilor se înalță veranda albă a unei căsuțe […] Dacă oamenii de pe această verandă își coboară vreodată ochii de la râul lat și privesc aceste pietre de mormânt, probabil că-și dau seama că pot și nu pot descifra inscripțiile de la acea distanță. Întâlnesc linia de hotar între coerență și încețoșare.
Ultimele două fraze par să surprindă esența proiectului lui Crane în toate formele sale multiple, ficțiune și nonficțiune deopotrivă, pentru că în inima scrisului său, el acordă o atenție deosebită inconstanței lumii percepute, ochiului care privește și încearcă să priceapă ce vede, minții care privește înăuntru la încâlceala de impulsuri și emoții contradictorii care bombardează întruna conștiința, și nicăieri în opera sa nu reușește să exprime asta mai precis decât în acest pasaj. Să privești ceva de la distanță, ceva care oscilează la granița dintre lizibil și ilizibil, linia de hotar între coerență și încețoșare, iar acel hotar, acel loc al nedeterminării unde subiectivul și obiectivul se confundă reprezintă terenul îngust pe care se desfășoară cele mai multe dintre creațiile lui Crane și, cum e un teren care nu fusese niciodată explorat atât de complex înaintea lui, scriitorul se impune ca descoperitor al unui nou teritoriu. Cred că asta explică importanța lui în literatura americană și de ce a fost cel care a deschis ușa către ce a urmat.
Pasajul continuă:
E o casă foarte confortabilă și totuși, o persoană cu adevărat superstițioasă n-ar putea oferi mai mult de trei dolari pe ea. Pentru că, la urma urmei, e imposibil ca ochiul să ocolească acele scânduri, acele omagii austere în memoria celor care au murit cu sufletul negru și au privit viața pieziș, cu un fel de ferocitate, lașitate și o ură ce ar putea cuprinde probabil lumea întreagă.
Aceste gânduri negre devin chiar și mai negre când încearcă să-și închipuie cimitirul noaptea, evocând „figuri cumplite“, „râsul diavolului“ și „degete demonice gata să înșface“, un catalog al fricii rezumat de titlul textului și subliniat de o propoziție seacă din mijlocul paragrafului, formată din opt cuvinte: „Culmea asta de deal e chiar pogonul diavolului.“ Dar chiar înainte să-l ia valul acestor imagini gotice, se întoarce pe pământ ferm și începe să vorbească despre vacile care pasc pe deal.
Dar atâta lucru nu e de-ajuns pentru a impresiona o vacă. Vacii nu-i pasă prea mult de superstiții. Vacii îi pasă de iarbă. Aici crește iarbă bună. Vaci bătrâne, blânde și mămoase se plimbă tacticoase printre acele morminte noi și vechi. În mod normal, ar fi foarte enervant să-ți iasă mereu în cale pietre de mormânt. O inscripție solemnă la tot pasul e de-ajuns ca să tulbure chiar și cel mai blajin cuget. Dar aceste chestiuni nu au niciun efect asupra filosofiei profunde a vacilor. Nu e o chestiune de sentiment; e o chestiune de pășunat.
Coșmaruri urmate de frivolitate, aceeași dualitate care impregnează atât de multe dintre creațiile lui Crane, dar în curând se afundă într-o descriere atentă a locului și face ceea ce știe cel mai bine, adică ne spune exact ce vede în timp ce cutreieră acel câmp al criminalilor morți și uitați, încheindu-și excursia pe pogonul diavolului aproape în tăcere, privind o cruce ruptă care se ivește printre buruieni.
Timpul așterne peste toate lucrurile ploaie, vânt și soare, iar o bucată de lemn n-are puterea să le reziste.
În curând cade. Nu e nimeni acolo s-o ridice la loc. Oamenii care zac aici sunt dintre cei pe care lumea vrea să-i uite și nimeni nu obiectează la atacul naturii. Și iată cum se face că datele de pe cruci sunt recente. Aceste scânduri albe au mărșăluit precum soldații dinspre capătul sudic al terenului spre nord. Când cele dinspre sud au pălit, au putrezit și au căzut, în dreapta lor au răsărit altele. Au sucombat și acelea, dar au apărut altele în dreapta lor. E o deplasare continuă spre nord. Acum nu mai vezi scânduri la celălalt capăt; doar o unduire sinistră a pământului sub ierburi. E un drum scurt și bun spre uitare.
În mijlocul cimitirului e o scândură ștearsă, dar care se ține încă tare și pe care e cioplită grosolan o cruce. Vreun accident neobișnuit a crăpat scândura la mijloc, despărțind crucea în două […] dar scândura bătrână stă încă în picioare, iar crucea își păstrează încă forma, doar că s-a umflat și se vede prin crăpături. E un loc potrivit pentru cântările călugărilor.
Charles Becker, polițistul care a arestat-o pe nedrept pe Dora Clark, avea să-și găsescă moartea pe 30 iulie 1915 în același scaun electric despre care scrisese Crane după vizita la Sing Sing din 1896, deși asta s-a întâmplat după mulți ani, iar Crane n-a aflat niciodată. Becker a fost primul polițist din istoria Americii care a fost executat pentru crimă.
Și mai ciudat, Becker era cu doar un an mai în vârstă decât Crane și-și petrecuse primii douăzeci de ani de viață în Sullivan County.
În 1890 s-a mutat la New York și a lucrat pe ici, pe colo, înainte de a fi angajat ca paznic la o berărie germană nu departe de Bowery. În noiembrie 1893, când a intrat în poliție, a fost arondat Secției 29 sub comanda lui Clubber Williams, care i-a fost profesor la Școala de Etică a Forțelor de Ordine Clubber Williams. Odată ce Tammany Hall au revenit la putere după ce i-au înfrânt în 1896 pe republicani, cariera lui Becker a prosperat, iar cu timpul a urcat în grad, devenind plutonier, apoi locotenent, și a reușit să adune peste o sută de mii de dolari, bani extorcați de la proprietari de bordeluri și case de pariuri ilegale din Manhattan.
După ce a devenit locotent, norocul a continuat să țină cu el când secția a închis ochii la abaterile lui (sau le-a ignorat cu desăvârșire) și l-a numit în fruntea Brigăzii pentru Tripouri. Din această poziție a legat relații de afaceri strânse cu Herman Rosenthal, agent și organizator de pariuri mărunt, deținător al unui local pe West Forty-fifth Street, dar în 1912, când Rosenthal a refuzat să contribuie cu cinci sute de dolari pentru apărarea agentului de presă al lui Becker (acuzat că omorâse un om în timpul unei razii la un tripou), Becker s-a întors împotriva lui Rosenthal, ordonând o razie în localul acestuia. Rosenthal a ripostat adresându-se presei și, la două zile după ce World i-a publicat depoziția în care-i acuza pe Becker și pe colegul său că-l ușurau de douăzeci la sută din profitul său săptămânal, a fost împușcat mortal de patru gangsteri evrei din Lower East Side în timp ce ieșea din Hotel Metropole de pe West Forty-third Street, aproape de Times Square. După două săptămâni, Becker a fost arestat pentru că pusese la cale asasinatul, iar la proces, jurații l-au găsit vinovat. Verdictul a fost anulat la curtea de apel, dar în 1914, când a fost rejudecat, a fost găsit din nou vinovat și a fost trimis la Sing Sing, unde a sfârșit pe scaunul electric un an mai târziu. După spusele persoanei care răspundea de camera de execuție şi vorbise cu Crane în 1896, execuțiile nu durau mai mult de un minut, dar a lui Becker a trenat mai mult de nouă minute și, cum scrie unul dintre autorii care s-au ocupat de subiect, „a fost multă vreme considerată cea mai stângace execuție din istoria închisorii Sing Sing“.
Cazul Becker-Rosenthal a fost ani de zile cap de afiș național, iar ecourile sale au reverberat atât de tare, încât există o referire la crimă într-un roman scris de moștenitorul coroanei de băiat-minune a lui Crane, F. Scott Fitzgerald. În capitolul al patrulea din Marele Gatsby (1925), jucătorul Meyer Wolfsheim stă împreună cu Gatsby și Nick Carraway într-un local din Times Square, depănând amintiri din vremurile de odinioară la Metropole:
Bântuit acum de chipuri trecute, moarte de mult. Chipuri de prieteni care s-au dus pentru totdeauna. N-am să uit cât oi trăi noaptea în care l-au împuşcat acolo pe Rosy Rosenthal. Eram şase inşi la masă, şi Rosy mâncase şi băuse din greu toată seara. Când se făcuse aproape ziuă, chelnerul a venit la el cu o expresie ciudată pe faţă şi i-a spus că afară e cineva care vrea să-i vorbească. „Bine“, zice Rosy şi dă să se ridice de pe scaun, însă l-am tras înapoi.
„N-are decât să vină aici, ăsta, cine-o fi, dacă vrea să te vadă, Rosy. Zău, crede-mă, nu ieşi din cameră.“ Se făcuse patru dimineaţa şi, dacă am fi ridicat storurile, am fi văzut ziua afară.
— Şi s-a dus? am întrebat eu cu inocenţă.
— Sigur că s-a dus.
Nasul domnului Wolfsheim scânteie indignat spre mine.
— La uşă s-a întors şi-a zis: „Spune-i chelnerului să nu-mi ia cafeaua!“ Pe urmă a ieşit afară, în stradă, şi i-au tras trei gloanţe-n burtă şi-au luat-o din loc cu maşina.
— Patru dintre ei au fost condamnaţi la scaunul electric, am spus eu, amintindu-mi.
— Cinci, cu Becker.76
32
Pe 20 septembrie 1896, chiar în ziua când „Aventurile unui romancier“ a apărut în Journal, Becker și partenerul său, Michael J. Carey, l-au împușcat mortal pe John Fay, alias John O’Brien, la intersecția dintre Thirty-fifth Street și Seventh Avenue. Incidentul a fost relatat pe prima pagină din New York Times a doua zi dimineața, într-un articol care critica poliția ca fiind „brutală și nesăbuită când folosește bastoanele și armele de foc“. Deși Carey a fost cel care l-a doborât pe Fay/O’Brien, atât el, cât și Becker au fost trimiși temporar să facă muncă de birou la secție, în așteptarea unei anchete care n-a dus la niciun rezultat și nu s-a soldat cu noi măsuri disciplinare.
Dora Clark, ajutată de un avocat plătit din fondurile a două organizații caritabile și primind garanția că mărturia avea să-i fie susținută de Crane, i-a adresat pe 2 octombrie comandantului de poliție Conlin o plângere pentru arestare abuzivă, denunțându-i pe Conway și Becker.
În aceeași zi, Boston Traveler a revenit la depoziția lui Crane în instanță din luna septembrie, cu o notă editorială care punea la îndoială corectitudinea declarației sale:
„Stevie Crane pare să fi intrat în bucluc după ce a sărit curajos în apărarea unei tinere la un tribunal pentru delicte minore din New York. E posibil ca tânărul geniu literar să fi fost pus pe «șotii», iar când însoțitoarea sa a fost arestată, să fi născocit povestea cu documentarea pentru o carte. Pur și simplu așa arată lucrurile, privite la rece de o lume fără prejudecăți.“ O mare parte din acea lume fără prejudecăți nu reușea încă să accepte implicarea lui Crane în acel caz fără să-i pună la îndoială motivele pentru care îi luase partea lui Clark. Un nou exemplu în care se aplică vechea zicală mereu pertinentă: nicio faptă bună nu scapă nedepsită.
Pe 4 octombrie, la 3 dimineața, Becker a urmărit-o pe Clark și a bătut-o cu bestialitate în fața mai multor martori, ca să-i arate ce părere are despre acuzațiile pe care le făcuse la adresa lui. După cum relatează Journal pe 8 octombrie, Clark a depus o nouă plângere împotriva lui Becker pentru bătaie, declarând: