La două noaptea, când i-a venit în sfârșit rândul, Crane aștepta în fața sălii de judecată de unsprezece ore. În clipa în care Neuberger a deschis ușa ca să-l anunțe că sunt gata să-l primească, un bărbat care-l urmărise pe Crane toate acele unsprezece ore s-a strecurat în sală, i-a șoptit ceva la ureche avocatului Grant, care în clipa următoare a sărit de la locul lui și a strigat: „E scandalos, e nedrept față de toate părțile implicate. Martorul acesta, Crane, a auzit tot ce s-a spus aici, în sală, a așteptat afară, de unde a ascultat tot.“
Tot un neadevăr și un nou exemplu al strategiei bătăioase a lui Grant de a ataca întruna și a-i discredita pe cât posibil pe cei care intenționau să-i discrediteze clientul. Probabil că izbucnirea lui a avut măcar meritul de a-l avertiza pe Crane la ce să se aștepte când avea să depună mărturie. Atmosfera era oricum ostilă, iar cu o sală plină de „polițiști, polițiști și iarăși polițiști“, ca și de „femei cu păr blond și diamante albe“ și de o trupă de birjari din Tenderloin (toți pro-poliție), trebuie să fi fost destul de intimidant. Pe deasupra, Crane era epuizat și sleit emoțional, atât de epuizat și sleit, încât Journal descrie înfățișarea lui din acea noapte în probabil cel mai puțin flatant portret care i s-a făcut vreodată:
un tânăr slab, palid, cu părul drept lipit pe un cap cu o formă ciudată, cu o mustață neîngrijită, nasul mare, dinți ieșiți în afară; un tânăr care, deși nu pare, a dovedit că are minte.
Adevărul este că s-a prezentat slab în acea noapte. A făcut față întrebărilor lui Neuberger cu „stăpânire de sine […] rece ca gheața“, repetând povestea pe care o spusese deja de multe ori în ultima lună despre evenimentele din noaptea respectivă, dar când a venit rândul avocatului Grant să-l perpelească, Crane a încremenit în postura defensivă a unui om atacat, chinuindu-se să se ferească de ploaia de lovituri care se abătea asupra lui. Grant urmărea să arate că Crane minte, dar pentru asta trebuia mai întâi să demonstreze că e un om de nimic, începând cu acuzația că fumează opiu și se aflase sub efectul drogului în respectiva noapte („amețit de marfă“, după cum declaraseră câțiva martori înaintea lui, deci incapabil să-și aducă aminte ce se întâmplase), continuând cu acuzația că deține și exploatează o casă de opiu, urmată de aceea (după relatarea procesului publicată de World) că și-ar câștiga existența ca proxenet:
Avocatul Grant a vrut să afle dacă nu cumva domnul Crane trăia din banii primiți de la femeile din Tenderloin. Domnul Crane a negat, spunând că-și câștigă banii scriind la ziare și reviste.
Avocatul Grant l-a bombardat cu asemenea iuțeală pe martor cu întrebări dogoritoare, încât acesta și-a acoperit într-un târziu fața cu mâinile, de parcă s-ar fi ferit să nu-i ardă creierul.
Un alt schimb de replici relatat în Journal arată că potopul de întrebări aleatorii, aruncate la întâmplare îl tot prindea pe Crane pe picior greșit, silindu-l să refuze să răspundă la multe dintre ele.
Domnul Grant l-a întrebat pe tânărul burlac unde locuia în New York.
Iată cum a decurs interogarea martorului de către avocatul părții opuse:
Dl Crane (glacial): Da, am locuit într-un apartament pe West Twenty-second Street.
Dl Grant (sarcastic): Cu ce femeie ați locuit acolo?
Dl Neuberger: În calitate de avocat al dumneavoastră, domnule Crane, vă sfătuiesc să nu răspundeți la această întrebare. N-are niciun fel de legătură cu cazul de față.
Dl Crane (plictisit): Refuz să răspund.
Dl Grant (triumfător): Pe ce bază?
Dl Crane: Pentru că ar fi înjositor pentru mine.
Dl Grant: Poate considerați că vă înjosiți dacă răspundeți. Cu cine ați locuit în locul cu pricina?
Și așa mai departe…
Conform relatării din World,
Avocatul Grant a schimbat apoi direcția. L-a întrebat pe martor dacă îi e cunoscută o femeie pe nume Sadie sau Amy Huntington. E de presupus că avocatul Grant s-a referit la Sadie Traphagen, prietenă cu Annie Goodwin, vânzătoarea de țigări care a căzut victimă doctorului McConigal. Cazul Goodwin a făcut vâlvă la vremea lui, așadar ne vom aminti că fata a fost victima unui malpraxis.78
Nu s-a stabilit dacă Amy Huntington era într-adevăr aceeași persoană cu Sadie Traphagen.
— Ați fumat vreodată opiu cu această Sadie sau Amy într-o casă de pe
West Twenty-seventh street, numărul 121? a întrebat avocatul Grant.
— Nu recunosc așa ceva, a spus domnul Crane.
— Pentru că ar fi înjositor sau incriminator pentru dumneavoastră?
— Păi… da, a răspuns el șovăitor.
Articolul din Sun oferă detalii suplimentare: „În timpul verii, a fost în vizită într-o anumită casă de pe West Twenty-seventh Street. A refuzat să spună de câte ori fusese în vizită în acea casă și dacă o cunoștea sau nu pe Sadie sau Amy Huntington.“
West Twenty-seventh era o stradă cunoscută de multă vreme pentru casele de toleranță și prostituatele care se înșirau pe trotuare după căderea nopții, dar care să fi fost legătura cu restul cazului? Deși în acel moment întrebarea lui Grant a părut o simplă împunsătură întâmplătoare printre altele, s-a dovedit a fi un element crucial în efortul său de a distruge credibilitatea lui Crane, dar asta avea să devină evident abia când Crane avea să coboare din boxă, fiind urmat de un martor-surpriză. Până atunci, ofensiva a continuat și ori de câte ori Grant voia să se întoarcă la problema fundamentală a minciunii care era o a doua natură la Crane, scotea din mânecă singura minciună a lui Crane pe care o știa: minciuna ultrainocentă pe care i-o spusese lui Becker în respectiva noapte, când întărise spusele coristei care urma să fie arestată, dându-se drept soțul ei. Din concluziile trase de Journal despre mărturia lui Crane:
Domnul Grant a întors pe toate fețele faptul că domnul Crane i-a spus lui Becker că una dintre femeile arestate ar fi fost soția lui.
— Deci nu e soția dumneavoastră?
— Nu.
— De ce ați spus că este?
— Pentru că o știu fără vină. Era imposibil să fi acostat bărbați, pentru că se afla sub protecția mea; pentru că am simțit că e de datoria mea s-o protejez.
Polițiștii și-au zâmbit între ei. Femeile păreau nedumerite. Fiind din Tenderloin, le era cu neputință să înțeleagă motivul exprimat de domnul Crane. Așadar, încheindu-și expunerea, Stephen Crane s-a ridicat, s-a înclinat în fața comisarului Grant, s-a întors pe călcâie și a ieșit din sediu.
Se terminase — și totuși nu s-a terminat. Judecătorul Grant a declarat închisă ședința, dar nimeni n-a apucat să facă vreo mișcare, că superiorul lui Becker, căpitanul Chapman, a sărit în picioare și a cerut să mai fie chemat în boxă un martor. Judecătorul a consimțit și în sală a intrat James O’Conner, om de serviciu la adresa West Twenty-seventh Street numărul 121, aceeași pe care Crane fusese acuzat de către avocatul Grant că ar fi frecventat-o pentru a fuma opiu cu Sadie sau Amy Huntington sau Traphagen. Conform depoziției lui O’Conner, Crane ar fi trăit acolo cu o femeie „ca soț și soție“ timp de șase săptămâni pe timpul verii, menționând apoi și numele femeii, care n-a apărut în niciuna dintre relatările despre proces din presă. Neuberger a obiectat furios, spunând că afirmația era „scandaloasă“ și total irelevantă pentru caz. Judecătorul Grant a admis obiecția, eliminând informația de la dosar, dar cuvintele fuseseră rostite, presa le auzise și, cum presa are auzul fin și voce puternică, în curând avea să le audă tot orașul.
O’Conner a mai spus și că unele dintre femeile care locuiau în acea casă obișnuiau să atragă bărbați în apartamentele lor, pentru ca apoi să-i buzunărească. A numit-o capul răutăților pe o anume Effie Ward și, cum întâmplarea face ca domnișoara Ward să fie prezentă în sala de judecată, imediat ce procesul s-a terminat, aceasta a ieșit odată cu puhoiul de lume, l-a urmat pe O’Conner afară din clădire și „i-a tras un pumn în față cu asemenea forță, că l-a azvârlit în jos pe scări până pe trotuar“. Relatarea din Journal continuă:
Câțiva polițiști au tras-o deoparte pe femeia furioasă înainte să ajungă iar la el. Imediat ce i s-a dat drumul, femeia a tăbărât cu înverșunare pe o tânără care apăruse ca martoră în favoarea polițistului. Tocmai se înfipsese în părul tinerei și-l răsucea din rădăcini când a fost iarăși prinsă și luată de acolo.
Un reporter a luat-o cu el și au dispărut după colț, pe Bleecker street.
E de la sine înțeles că Becker și Conway au fost găsiți nevinovați la toate capetele de acuzare.
Crane căzuse în capcana întinsă de poliția indignată, la care s-au adăugat un avocat al apărării dedicat și abil și incompetența unui judecător-comisar care fusese la un moment dat descris ca un om a cărui „activitate preferată era să stea și să privească în gol“. Viața dublă pe care o ducea Crane fusese dată în vileag și, oricât de vehement ar fi fost apărat în editorialele și articolele publicate în următoarele câteva zile, numele său avea să rămână pentru totdeauna asociat cu scandalul. Doar titlurile de pe prima pagină ar fi fost de-ajuns ca să-și dorească să se ascundă sub o piatră până când iadul avea să înghețe sau orașul avea să fie mistuit de flăcări.
În World, lângă un portret mare al noului ticălos de serviciu: