(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII SYRACUSE)
La scurt timp, a intrat într-o nouă relație tot cu un pierde-vară de bani gata care trăia pe spinarea tatălui (de această dată, un tată care se numărase printre fondatorii primei Bănci Naționale din New York în anii 1860 și ai Băncii Naționale Chase în anii 1870), dar Ferris S. Thompson era cu o clasă peste toți ceilalți, un tânăr nu doar putred de bogat, ci și nemaipomenit de șarmant, care excelase ca atlet la Princeton și avea de gând să-și petreacă restul anilor de tinerețe făcând înconjurul lumii și huzurind. Era tot ce-și dorea Cora. S-a îndrăgostit de el, s-a îndrăgostit cumplit de tare și, imediat ce s-a pronunțat divorțul ei de Murphy, a fost mult mai deschisă la ideea de a se arunca din nou cu capul înainte, schimbându-și numele în Thompson. Până atunci, cei doi hoinari, înarmați cu un cont în bancă de mărimea Mississippiului, au pornit într-un șir de călătorii prin capitalele importante și pe drumurile mai puțin umblate ale Europei, ajungând la un moment dat până la Constantinopol cu Orient Expressul, dar Thompson cel chipeș și magnetic, cel mai generos donator din istoria facultății Princeton, era totodată vulnerabil la impulsuri autodistructive. Bea prea mult și nu se putea controla; femei frumoase îi cădeau mereu la picioare și nu se putea controla; nu-l pasionau deloc cărțile, muzica sau arta (lucruri de importanță vitală pentru Cora) și nu se putea controla. S-au certat și s-au despărțit, s-au împăcat și iar s-au despărțit, iar la un moment dat, după o nouă împăcare, Cora s-a întâlnit cu el la Paris doar ca să-l găsească în toiul unei aventuri cu o actriță franceză. Furioasă și înnebunită, Cora a luat obiectul cel mai la îndemână — un briceag — și i l-a înfipt în braț. S-au împăcat iar, el a trădat-o iar, după care Cora a plecat la Londra.
Ca pentru a-l pedepsi pentru ce-i făcuse, ea s-a cuplat cu altcineva, un bărbat pe care e posibil să-l fi cunoscut demult, încă de la începuturile relației ei cu Stivers, sau de puțină vreme, în timpul uneia dintre vizitele ei prelungite la Londra cu Thompson, dar, indiferent de cât timp îl cunoștea pe fostul căpitan Donald William Stewart de la Regimentul 92 Gordon Highlanders, s-a hotărât atunci să se mărite cu el. Militar și fiul unui militar care primise titlul de baronet după ce se retrăsese din funcția de comandant al forțelor Majestății Sale în India, tânărul Stewart luptase în Afganistan sub comanda tatălui său, fiind grav rănit în bătălie. După o scurtă perioadă în Transvaal, a fost transferat în India, unde a lucrat doi ani ca aghiotant al tatălui său și a fost din nou la un pas de a-și pierde viața în luptă — recordul nobil al unui bărbat înalt și voinic care părea să întruchipeze toate calitățile cu care se lăuda Imperiul Britanic —, dar Stewart era în același timp risipitor, afemeiat, parior și genul de bețiv furios, iar în 1888 a fost nevoit să demisioneze din post pentru că datoriile acumulate l-au adus în postura jenantă de a fi nevoit să declare falimentul. Când a înțeles că se căsătorise cu ea pentru bani, Cora a dat înapoi. Thompson și-a făcut din nou apariția în peisaj, au reluat legătura, iar Stewart a căutat să profite de postura de soț încornorat și trădat, dându-l în judecată pe Thompson pentru „distrugerea căsniciei“ și cerând cincizeci de mii de dolari, adică peste un milion de dolari în banii de azi. Cazul a trenat până când a fost până la urmă anulat, mai mult ca sigur după ce Thompson a rezolvat problema discret, în afara tribunalului. Cora, care încă își spunea Lady Stewart, a crezut că va urma divorțul, numai că Stewart a continuat să se răzbune refuzându-i-l. Se împotmolise. Idila cu Thompson a continuat o vreme lin, numai că, dacă avusese vreo șansă să se mărite cu el, o pierduse. Încetul cu încetul, a trebuit să învețe să stea pe propriile picioare, iar când Thompson a dispărut în sfârșit din viața ei, a început să facă primii pași înainte.
Din motive necunoscute, la începutul anului 1895, Cora a ajuns în Jacksonville, Florida. Tot din motive necunoscute își spunea pe atunci Cora Taylor, nume sub care a cumpărat de la Carrie B. Mudge pe 21 martie proprietatea de la colțul străzilor Ashley și Hawk. O vreme, doamna Mudge îi închiriase clădirea cu două etaje unei femei pe nume Ethel Dreme, ce ținuse o pensiune care probabil că era mai mult decât atât, iar Cora a acceptat ca, pe lângă prețul proprietății, să achite datoriile lui Ethel Dreme, devenind astfel stăpână peste viitoarea perlă a vieții de noapte din Jacksonville, căci dacă exista cineva care să înțeleagă sensul și puterea nopții, aceea era Cora Howorth, femeia cu multe nume. „Tot ce e prea prețios, prea delicat, prea bun, prea rău, prea sfios pentru ziuă se întâmplă noaptea“, își nota ea în caietul de însemnări. „Noaptea e scăldătoarea vieții, alinarea inimilor frânte, e cea care reduce la tăcere pasiunile, dar le și naște, învățătoarea celor ce vor să învețe, mantia care-l învăluie pe om laolaltă cu sufletul său.“
Într-un oraș în care populația locală coabita cu nenumărate prezențe pasagere — turiști, spioni spanioli, reporteri americani, rebeli cubanezi, „epavele umane plutitoare“ ale lui Michelson —, un dezrădăcinat n-avea prea multe de făcut după căderea întunericului decât să-și omoare timpul bând într-o cârciumă sau „în cartier“, pe Ward Street, într-unul dintre numeroasele bordeluri din Jacksonville. Noul local al Corei din La Villa era departe de acel șir mizer de case de toleranță, iar după ce a renovat vechea proprietate a doamnei Mudge, transformând-o în clubul elegant la care visase, a atârnat deasupra ușii o firmă pe care scria HOTEL DE DREME și și-a întâmpinat clienții.
Fostă femeie întreținută și soție năbădăioasă, Cora progresase la un nou nivel de autocunoaștere și reușise, prin simpla putere a voinței, să treacă la cârma propriului destin. După o experiență îndelungată și adesea dureroasă, ajunsese să înțeleagă ce doreau bărbații, numai că avea de gând să le împlinească dorințele fără să plătească un preț personal, ca mai înainte. Bărbații aveau să fie cei care plăteau în dolari și, inversând vechea rețetă, avea de gând să-și folosească înțelepciunea pentru o afacere profitabilă care să-i ofere o viață total independentă.
Localul Corei era și nu era bordel, iar dacă sexul se număra printre serviciile oferite clienților de la Hotel de Dreme, era doar un supliment pe lângă jocul de ruletă, mesele gustoase și inepuizabilele sticle de șampanie. Nicio fată nu locuia în clădire și nicio fată nu lucra pentru Cora ca prostituată, dar dacă vreunul dintre vizitatorii bărbați dorea să folosească hotelul pentru o întâlnire intimă, era liber să-și rezolve chestiunile personale într-una dintre camerele de la etaj după ce Cora însăși se ducea la culcare. Își primea clienții în salonul de la parter într-o atmosferă discretă, civilizată, chiar cuviincioasă, în timp ce un bărbat zis Profesorul cânta la pian. Din biografia lui Gilkes:
Cora rămânea în salon în prima parte a serii, ca să salute clienții și să dea tonul antrenului. Pentru că știa că vin pentru ea. Personalitatea și spiritul ei îi făceau să revină și să-și cheltuiască dolarii. Cu zâmbetul ei radios și câte o vorbă de duh pentru fiecare, ea trecea printre mese, alăturându-se conversației când vreun tânăr sau vreun domn galant cu părul rărit insista să-i ofere de băut — bere sau șampanie: nu se serveau băuturi spirtoase sau tării. Cora nu agrea beția. Berea costa un dolar sticla, prețul standard „în cartier“.
Mai târziu, când perechile începeau să plece sau să urce la etaj, Cora spunea noapte bună și […] se retrăgea în apartamentele ei, unde n-aveau acces decât cei din cercul ei intim. Pentru acești puțini privilegiați era „domnișoara Cora“ sau uneori „Ma“.
Atrăgătoare, dar nici pe departe frumoasă, cu o ținută impresionantă, dar mică de statură și dolofană de-a binelea, nu părea cu nimic ieșită din comun, și totuși Cora era una dintre acele femei înzestrate cu o încredere în sine care-i face pe bărbați să-și dorească să le privească, să le cunoască, să stea pe lângă ele și să respire pe orbita lor. Trăsăturile ei cele mai reușite erau părul blond bogat — strălucitor, spectaculos — și ochii albaștri vioi. Frapante, de bună seamă, dar nu suficient ca să conteze cu adevărat pe termen lung. Că citea cărți, desena bine și scria decent, toate se numărau printre atuurile ei, ca și talentul pentru conversație subtilă și inteligentă, dar mai importante erau vitalitatea ei nemăsurată și, în aceeași măsură, totala lipsă de cinism. Își alesese o profesie în care femeile devin dure, dar în cei doi ani în care a condus micul ei club de distracții din Jacksonville, Cora n-a devenit deloc dură. Era optimistă și, în ciuda loviturilor pe care le-a primit de-a lungul anilor, nu și-a pierdut niciodată încrederea în sine sau în perspectivele ei. La început de decembrie, când l-a cunoscut pe Crane, avea treizeci și unu de ani. Lui i-a spus că are douăzeci și opt și, pentru că era cine era și probabil că i-a spus-o într-un anume fel, el a crezut-o.
***
O mărturie ne spune că relația lor a început când Crane a văzut-o pe Cora citind una dintre cărțile lui care nu era Semnul roșu al curajului. Ea cumpărase în 1895 un exemplar din primele tiraje ale romanului de război, dar în acel moment citea ceva mai recent, cel mai probabil Mama lui George, deși ar fi putut citi și antologia lui de povestiri recent publicată, Micul regiment. Ea nu știa însă că cel care o privea citind era autorul cărții, întâmplător unul dintre scriitorii ei contemporani preferați, pentru că acesta venise în localul ei sub identitatea de taină Samuel Carlton, dar când unuia dintre prietenii lui i-a scăpat numele adevărat al scriitorului, sursa noastră spune că „vestea i-a pătruns doamnei până-n măruntaie“ și a cauzat „o atracție reciprocă instantanee“.
Cel puțin așa pretinde Ernest W. McCready83, care susține că auzise despre această întâmplare de la Ralph D. Paine84, care ar fi asistat la scenă într-o noapte când McCready nu era de față, deși acesta din urmă a fost un vizitator suficient de frecvent încât să-i păstreze Corei o amintire vie, descriind-o ca „atrăgătoare, cu adevărat rafinată, în general distantă“ (dar nu și față de Crane). „Adevărul e“, continuă el, „că ea ne era superioară în mai multe privințe, mai ales ca ținută și autoritate față de sine și față de alții. Dacă dădea și note false, pe atunci eram prea novice în a recunoaște «clasa» autentică sau lipsa ei ca să le sesizez.“
Da, a fost atracție instantanee, dar nu chiar atât de reciprocă pe cât ne dă de înțeles McCready. Cora s-a îndrăgostit imediat până peste cap și, aproape din prima clipă în care l-a văzut, a fost gata să se lanseze într-o viață de intimitate comună cu un bărbat pe care avea să-l numească în glumă „șoricelul“ ei și cu toată seriozitatea „steaua călăuzitoare“ din viața ei. Crane însă a intrat în relație în vârful picioarelor, cu prudență extremă. Fusese respins în dragoste de Lily Brandon Munroe, eșuase caraghios când o curtase pe Nellie Crouse, iar în acel moment se lupta să limpezească dezastrul în care intrase cu Amy Leslie. Cu scandalul de la New York încă proaspăt și incertitudinile Cubei în viitorul apropiat, nu era deloc momentul potrivit să ia decizii despre dragoste sau orice altceva.
Și totuși Crane își întâlnise în sfârșit perechea, dublul spiritual, întruchiparea vie a versiunii sale feminine. Cora era o femeie care nesocotea convențiile și ipocriziile morale ale lumii lor la fel de vehement ca el, era o femeie care nu se temea de sex și înțelegea că dorința erotică e un aspect fundamental al condiției umane, o femeie care iubea cărțile — inclusiv cărțile lui — și care, așa cum o demonstra trecutul ei, putea fi la fel de nesăbuită ca el.
A fost sinceră cu el în privința acelui trecut încă de când s-au cunoscut și, la doar o zi sau două după întâlnirea lor, Crane i-a adus trei cărți. Una era un volum de poezii de Kipling în care Cora avea să noteze mai târziu: „Primul lucru pe care mi l-a dăruit vreodată șoricelul meu este această carte.“ A doua avea o dedicație care începe cu „Pentru C.E.S.“ (Cora Ethel Stewart), un semn irefutabil că ea i se destăinuise în privința celui de-al doilea mariaj, iar dacă făcuse asta, probabil că-i vorbise și despre primul mariaj și despre multe alte detalii din viața ei. Crane a scris sub inițiale: „Efemerul e un element / care atârnă greu / în toate plăcerile / vieții și asta face / ca plăcerea să fie tristă / așa că nu există / plăcere, ci doar tris- / tețe“. Nu erau cuvintele unui om prea încrezător în viitorul lor împreună — și nici măcar în ideea că ar fi putut avea un viitor.
Cea de-a treia carte a fost Mama lui George, în care a scris simplu „Unei iubite nenumite“. Până la urmă i-a dat un nume — numele său —, dar abia după ce a pornit în călătorie pe apele dintre Florida și Cuba și s-a întors din morți.
3
Iată cum au stat lucrurile. Șaptezeci și una de nave ale corsarilor au pornit din Florida spre Cuba între 1895 și 1898 și mai mult de jumătate au fost oprite de marina americană sau spaniolă. Deși ambele țări aveau politici identice, acțiunile Americii izvorau dintr-o obligație legală (de a impune legile neutralității), în timp ce ale Spaniei erau politice (să împiedice rebeliunea). Până la sfârșitul anului 1896, nava cu aburi Commodore făcuse patru tentative de a ajunge în Cuba, doar două reușite. Totuși, uneori existau și portițe care puteau fi exploatate pentru a primi undă verde de la autorități, ceea ce pare să se fi întâmplat cu cea de-a cincea expediție a vasului Commodore din ajunul Anului Nou, când ministrul de finanțe american a aprobat deplasarea. Un avocat cubanez pro-rebeli argumentase că destinația unui vas și încărcătura pe care se întâmpla s-o transporte erau două chestiuni diferite. Cu alte cuvinte, odată primită aprobarea din partea guvernului american, n-ar fi trebuit să conteze dacă vasul transporta „arme sau cârnați“. Era nevoie și de aprobarea guvernului spaniol, iar în acest caz, lăcomia s-a dovedit a fi factorul motivant care l-a făcut pe consulul spaniol în Florida, Pedro Solis, să iscălească documentul, chiar dacă i se atrăsese atenția că la bordul Commodore aveau să se afle peste două sute de mii de cartușe, aproape jumătate de tonă de dinamită, patruzeci de lăzi cu puști, două baterii electrice și trei sute de macete. Întrebat dacă avea să acorde vasului permisiunea de plecare, Solis a răspuns: „Sigur că da […] cum aș face și dacă ar transporta cartofi pentru armata spaniolă.“ După care le-a amintit că printre beneficiile poziției sale de consul era și un comision primit pentru toate transporturile către Cuba. Cu cât încărcătura era mai grea, cu atât mai mulți bani îi intrau în buzunar.
Așadar, era un secret știut. Commodore participa la o operațiune de contrabandă prin care-i aproviziona cu arme pe rebelii cubanezi, iar când a ridicat ancora pe 31 decembrie, la ora opt seara, la docuri se adunaseră o mulțime de susținători ai rebelilor, ca să petreacă nava în urale în timp ce ieșea din port. Lungă de aproape treizeci și șapte de metri, lată de peste șase metri, avea o încărcătură umană formată din naționaliști cubanezi, ofițeri americani, marinari și un jurnalist — douăzeci și șapte de oameni cu totul. Crane se alăturase membrilor echipajului, dar presa locală nu s-a lăsat păcălită de această acoperire. Florida Times-Union a anunțat că S.C. se afla la bordul navei „ca reprezentant al unei agenții de presă din nord. Misiunea sa nu va fi aceea de a culege știri, ci de a scrie duminica scrisori către ziarele din New York, Philadelphia, Chicago, Pittsburgh și Boston. Întrebat câtă vreme crede că va rămâne pe insulă, a răspuns că nu știe exact. A urcat la bord ca matelot, cu un salariu de douăzeci de dolari pe lună.“
Problemele au început aproape imediat. La două mile de Jacksonville, în timp ce pilotul cârmea Commodore printr-o ceață deasă de-a lungul râului St. Johns spre mare, vasul s-a împotmolit într-un banc de nisip și a rămas acolo până-n zori. S-a cerut ajutorul cuterului pazei de coastă George S. Boutwell, care în mod normal avea misiunea de a împiedica navele contrabandiștilor să se strecoare prin blocadă, dar de această dată, căpitanul a hotărât să ignore politica oficială și a remorcat Commodore înapoi în apă, apoi a continuat să-l tragă spre mare. În mod evident, era și el părtaș la secretul știut de toată lumea despre misiunea vasului Commodore și, cum era mai puțin neutru în simpatiile sale decât guvernul american, s-a ținut aproape de Commodore cu Boutwell chiar și după ce au dezlegat cablul de tractare. La scurt timp după asta, Commodore s-a împotmolit iar la Mayport, dar de această dată, nava a reușit să se elibereze singură, acționând motoarele în marșarier. Căpitanul Kilgore de pe Boutwell, care văzuse tot, a strigat către celălalt vas: „Băieți, credeți că azi ieșiți pe mare?“ Căpitanul Murphy de pe Commodore i-a strigat ca răspuns: „Da, domnule.“ Commodore a fluierat un salut amical, iar Kilgore și-a scos chipiul și l-a fluturat spre Murphy, strigând: „Păi, domnilor, vă doresc drum bun.“
Căpitanul Edward Murphy mai participase la acțiuni corsărești și era un comandant cu experiență, având permis de navigator atât în Anglia, cât și în America, dar era prima oară pe Commodore, ca și cei doi ingineri de la bord, și, pentru că nu cunoșteau vasul sau pur și simplu pentru că nu le-a trecut prin cap, niciunul nu s-a gândit să verifice dacă fusese avariată carena după prima eșuare pe râul St. Johns, așa că, avariat sau nu, Commodore s-a îndreptat spre larg.
Era o zi cu ape agitate, bătea un vânt aspru și, cum spune Crane în relatarea lui de patru mii de cuvinte despre catastrofă, Commodore sălta și se legăna pe valuri, „iar pe punte, în mijlocul navei, zăceau cinci sau șase cubanezi fără vlagă, oropsiți, deprimați peste poate […] și chiar și câtorva marinari americani li s-a făcut rău de la acea legănare prelungă“. Căpitanul Murphy a declarat în New York Press (pe 4 ianuarie) că „până și marinarii bătrâni au avut rău de mare când am ieșit în larg după ce ne-am desprins de bancul de nisip, dar Crane s-a purtat de parcă s-ar fi născut marinar. El și cu mine am fost cam singurii care n-au suferit de pe urma valurilor mari care ne azvârleau de colo până colo. A stat cu mine la timonerie în timp ce ne îndreptam spre sud, fumând și înșirând vrute și nevrute. Când am descoperit spărtura, el a fost primul care s-a oferit să ajute.“
Pompele nu mai funcționau, apa năvălea printr-o fisură în carenă, iar la ora zece, inginerul-șef a intrat în timonerie ca să-l informeze pe căpitan că erau probleme în camera motoarelor. După câteva minute îl găsim pe Crane acolo, în măruntaiele vasului, alături de un șir de bărbați, scoțând apă și dându-și din mână-n mână gălețile, trudind într-o căldură insuportabilă în timp ce „apa de mare cu clăbuci se învolbura și șopotea printre mașinile care mugeau, bubuiau, zăngăneau și scoteau aburi“. Căpitanul Murphy le-a ordonat oamenilor să alimenteze cuptorul cu lemne, petrol și alcool — orice, numai să ardă —, în speranța că motoarele vor rezista suficient cât să-i ducă până în golful Mosquito, aflat la optsprezece mile vest, dar, așa cum a povestit pentru New York Herald (pe 5 ianuarie), „apa a câștigat teren în fața noastră încet și sigur și n-am apucat să parcurgem nici trei mile, că focurile s-au stins. Vasul nu mai avea scăpare“.
Între timp, pe punte, oamenii începeau să intre în panică. Un hamal a ieșit din cală cu un pachet de dinamită în brațe și l-a rugat pe căpitan să le curme suferința, aruncându-i în aer înainte să se înece. „Dinamita i-a fost luată cu grijă, după care a intervenit pumnul căpitanului Murphy. «Să zaci acolo, câine laș ce ești!» a strigat căpitanul Murphy. «Fă ce ți se ordonă și o să scăpăm cu toții».“ (World, 4 ianuarie) Același articol relatează că unul dintre marinari și-a ieșit din minți, s-a cățărat pe greement până la vergă, apoi a încercat să stea în cap. Un cubanez care voia să sară în apă a fost oprit de secund, iar „altul era atât de profund deznădăjduit, că a îngenuncheat la picioarele căpitanului și s-a rugat să fie azvârlit peste bord“.
În articolul său, Crane evită să vorbească despre propriul comportament în timpul crizei, dar toți cei din jurul lui au fost uimiți de calmul de care a dat dovadă sub presiune și de curajul rațional, neclintit, cu care a încercat să mențină ordinea la bord. Stewardul, Charles Montgomery, a povestit pentru New York Press (pe 4 ianuarie) că „unul dintre cubanezi și-a pierdut cumpătul și a încercat să coboare una dintre bărci înainte de vreme, dar Crane i-a tras una cu elan și tipul s-a rostogolit pe pasarelă, năucit pentru moment“. În același articol, căpitanul Murphy comentează: „N-ai să vezi om mai viteaz decât acest Crane […] Avea pantofi noi, care alunecau pe punte, așa că i-a scos și i-a aruncat peste bord, râzând și spunând: «Ei, domnule căpitan, nu cred c-o să am nevoie de ei dacă va trebui să înotăm.» A stat tot timpul cu mine pe punte, fumându-și țigările și ajutându-mă enorm când am coborât bărcile […] E un tip de rasă, curajos, cu multă bărbăție.“ Montgomery împărtășește opinia căpitanului:
„Băiatul de la ziar a avut nervii tari. De parcă n-ar fi știut ce-i frica. A insistat să facă muncă de matelot și chiar s-a priceput. Sâmbătă dimineață, când a fost trezit, a venit pe punte și nici n-a clipit când a văzut hula turbată, înspumată, și a știut că nava se scufundă […] A rămas pe punte cu ochelarii în mână, scrutând orizontul în speranța că va întrezări uscatul […] Am fost convins că are să fie azvârlit peste bord când nava se legăna dintr-o parte în alta, aproape atingând apa cu vergile în legănarea ei.“
Echipamentul de urgență de pe Commodore includea trei bărci de salvare, o bărcuță de trei metri, plus veste de salvare, atâtea câte erau. Crane comentează în textul său că atunci când un mașinist a fost văzut „dând târcoale, înfofolit în veste de salvare ca într-o plapumă de puf“, căpitanul l-a afurisit, ceea ce sugerează că numărul vestelor de salvare era limitat și, într-adevăr, când Crane a coborât în mica barcă împreună cu căpitanul, stewardul Montgomery și un mașinist pe nume Billy Higgins, în barcă erau doar două veste în loc de patru. Pentru a înrăutăți și mai tare situația căpitanului (și până la urmă a tuturor), un val izbise cabina și-i rupsese brațul, pe care-l și-l ținea acum, inert și inutil, legat într-o eșarfă.
Atunci când prima barcă de salvare a fost coborâtă în apă, Crane a observat întâmplător încă un exemplu de panică pură, indusă de teroare: „O anumită persoană a urcat prima în prima barcă și i s-a întins o valiză mare cât un hotel. Nu-mi revenisem încă din uluirea și plăcerea de a asista la această faptă nobilă, că sub ochii mei i-a parvenit încă o valiză.“ Fapta nobilă era, de fapt, fuga unui laș, iar anumita persoană era Paul Rojo, cel care se ocupa de cubanezi la bord și reprezentantul proprietarilor navei. Alți unsprezece cubanezi l-au urmat în barcă, iar la zece dimineața, când au ajuns la țărm (pe 2 ianuarie), Rojo a plătit un velier, dar în loc să-l folosească pentru a se întoarce la Commodore, și-a văzut de drum până-n orașul New Smyrna, unde în sfârșit a telegrafiat la Jacksonville despre incidentul de pe mare. Le-a cerut să trimită ajutoare, dar aceste ajutoare n-au sosit niciodată. După cum i-a spus S.C. ceva mai târziu lui Horatio S. Rubens, consilierul juridic al Juntei cubaneze: „Mi-a amintit de George Washington. Primul la război, primul la pace — și primul în barca de salvare.“
Cea de-a doua barcă de salvare nu s-a lăsat dezlegată, cel puțin nu fără un efort considerabil din partea lui Crane, căruia i s-au alăturat Higgins, doi mașiniști și ofițerul secund:
Ne-am luptat cu barca, despre care sunt gata să jur că atârna greu cât un tramvai de pe Broadway. Parcă era pironită pe punte. Ori că împingeam o mică școală de cărămidă pe un drum de catifea, ori că încercam să urnim barca, era totuna. Dar secundul a prins-o cu o gruie de sub vânt, iar căpitanul a strâns destui oameni pe puntea de dedesubt cât s-o înduplece.
În sfârșit, barca a ajuns la apă, iar cubanezii rămași au putut pleca. Au mers prin întunericul dinainte de răsărit și au ajuns la mal cu soarele chiar deasupra lor.
A urmat echipajul american, unsprezece oameni printre care și Crane, și cum patru dintre ei hotărâseră să riște cu barca mai mică, ceilalți șapte urmau să ia barca mai solidă. Totul mergea conform planului, iar dacă cea de-a treia barcă de salvare ar fi fost așa cum se așteptau ei, o ambarcațiune solidă, capabilă să navigheze, planul ar fi funcționat. Cei șapte ar fi scăpat, dar pentru că cea de-a treia barcă a fost defectă, n-au scăpat, iar povestea unei salvări strălucite în ultima clipă s-a transformat într-o tragedie a ororii și a morții absurde.
După ce a treia barcă a pornit către țărm, căpitanul i-a cerut lui Crane să pregătească ambarcațiunea mai mică pentru îmbarcare. Unul câte unul, cei patru bărbați au urcat la bordul micuței bărci cu vâsle și s-au îndepărtat câteva sute de metri de vasul aflat pe punctul de a se scufunda, cu intenția să stea pe loc până când Commodore avea să fie înghițit de ape. Ajunși însă în acel punct, au văzut că cei șapte oameni din barca de salvare se întorseseră pe vas. „Bărbații de pe vas erau un mister pentru noi“, scrie Crane, „pentru că văzuserăm toate bărcile părăsind vasul. Am vâslit înapoi către vas, dar fără să ne apropiem prea mult, pentru că eram patru inși într-o barcă de trei metri și știam că o mână pe copastie ne-ar fi tras cu siguranță la fund“.
„Secundul a strigat de pe vas că cea de-a treia barcă se dusese la fund.“
Între timp, oamenii construiseră în grabă trei plute improvizate, care fuseseră aruncate în apă și pluteau pe lângă navă. Când au strigat către căpitan și l-au întrebat dacă vrea să tragă plutele cu barca, el a acceptat să facă o încercare și le-a spus să „sară în apă“. Din relatarea lui Crane: „Țin minte că patru inși s-au cățărat pe parapet și au rămas acolo privind luciul rece, oțelit al valurilor năvalnice.“ Doar patru, ceilalți trei șovăind inexplicabil. Bătrânul inginer-șef a sărit primul, urmat de un mașinist și de un matelot pe nume Tom Smith, care-i spusese mai devreme lui Crane că era ultima lui misiune de corsar, că se săturase și avea de gând să-și schimbe meseria. Cu toții au reușit să se prindă de plute, dar brusc, ultimul dintre cei patru, secundul, despre care Crane povestise deja că-și „pierduse cumpătul“, făcând o criză de nervi din cauza celei de-a doua bărci care se înțepenise, „și-a ridicat mâinile deasupra capului și a plonjat în mare. Nu avea centură de salvare, iar eu unul am avut senzația, văzând acel gest oribil, că citesc în expresia mâinilor lui și în simpla smucire a capului în timp ce făcea acel salt spre moarte mânie, mânie, o mânie de nedescris care-i umplea inima în acele clipe“.
Mânie față de împrejurările care-l prinseseră în capcana acelei situații disperate, dar și față de căpitan pentru că abandonase vasul și probabil că imaginea lui Murphy care stătea la adăpost în bărcuța lui a fost prea mult pentru secund care, în loc să încerce să se salveze, și-a pus capăt vieții într-un cumplit gest de protest.
Crane continuă:
Pe Commodore se plimbau cu pași mari trei inși, continuând să tacă, cu fețele îndreptate spre noi. Unul dintre ei își încrucișase brațele și stătea rezemat de ruf. Stătea cu picioarele încrucișate, cu degetele de la piciorul stâng în jos. Stăteau acolo privind lung către noi […]
Mașinistul de culoare de pe prima plută a aruncat un odgon și am început să tractăm. Am înțeles prea bine, desigur, că era un lucru cu desăvârșire imposibil; bărcuța noastră se înălța la cincisprezece centimetri deasupra apei, era o hulă uriașă și știam că, în acele condiții, până și un remorcher ar fi urnit cu greu plutele. Dar am încercat și am fi continuat să încercăm la nesfârșit dacă nu s-ar fi întâmplat un lucru decisiv. Eu eram la vâsle, deci cu fața spre plute. Bucătarul ținea odgonul. Brusc, barca a început s-o ia îndărăt, moment în care l-am văzut pe negrul de pe prima plută cum trage de odgonul înfășurat pe mână, să ne apropie de el.