Primul paragraf continuă cu o descriere precisă a ceea ce văd bărbații care nu știu ce culoare are cerul:
Priveau înainte, cu ochii ațintiți asupra valurilor care se rostogoleau spre ei. Valurile astea erau de culoarea ardeziei, în afară de vârfurile albe și înspumate, și cu toții știau ce culori are marea. Orizontul se îngusta și se lărgea, se prăbușea și sălta, iar marginea sa era mereu zimțată de valuri care păreau ascuțite la vârfuri ca stâncile.
Tonul se schimbă apoi abrupt, devenind oarecum comic-ridiculizant când bărcile sunt comparate cu niște căzi de baie, apoi, odată cu „navigația cu o ambarcațiune mică“, se schimbă iar într-o pseudoexactitate exagerată, demonstrând că naratorul nostru e un om mai degrabă flexibil, deschis la diferite tipuri de discursuri și registre emoționale — un om capabil să ne surprindă:
Probabil că nu puțini sunt cei care au căzi de baie mai mari decât bărcuța ce plutea acolo pe mare. Erau valuri absurd, barbar de abrupte și de înalte și fiecare culme înspumată devenea o problemă pentru navigația cu o ambarcațiune mică.
Cele patru personaje principale sunt prezentate apoi unul câte unul în următoarele patru paragrafe: bucătarul (Montgomery), mașinistul (Higgins), corespondentul (Crane) și „căpitanul rănit“ (Murphy). Bucătarul scoate apă de pe fundul bărcii; mașinistul cârmește cu una dintre vâsle („o vâslă mică și subțire“ care „părea adesea pe punctul de a se frânge“); corespondentul trage la cealaltă vâslă, întrebându-se ce caută acolo; iar căpitanul zace la provă, posomorât pentru că și-a pierdut vasul și amintindu-și o „scenă vie cu șapte chipuri întoarse în cenușiul zorilor, iar mai târziu un ciot de catarg cu o bilă albă în vârf azvârlit de colo până colo pe valuri, care se afunda tot mai mult până s-a scufundat de tot“. Altceva nu se pomenește despre scufundarea vasului Commodore și, deși căpitanul e pradă unei „tristeți adânci“ și „e ceva ciudat în vocea lui“, se descurcă de minune să le comande bărbaților din barcă. Primele replici din povestire îi aparțin:
„«Cârmește-o oleacă mai la sud, Billie», a zis el. «Oleacă mai la sud, să trăiți», a zis mașinistul de la pupa.“
Higgins, cel care moare la final, e singurul personaj căruia i se spune pe nume. Cel care spune povestea nu e corespondentul, care-l reprezintă pe autor. Acest rol îi revine unui narator invizibil, la persoana a treia, care însă nu pretinde niciodată că ar intra în gândurile vreunui personaj, altul decât corespondentul. Și asta dintr-un motiv simplu: Crane știa ce gândise el în timpul celor treizeci de ore pe mare, dar n-avea acces la gândurile altora. Un detaliu mărunt, poate, dar crucial, pentru că a respecta realitatea înseamnă realitate, nu speculație, iar singura scurtă incursiune a naratorului în starea de spirit a căpitanului se bazează pe observație și pe propriile amintiri ale lui Crane din momentul scufundării vasului. Cele „șapte chipuri întoarse“ din acel pasaj de început se transformă nouă pagini mai târziu, când corespondentul încearcă să-și imagineze ce-i paște, în „cei șapte zei mânioși care stăpânesc peste mare“. Cei șapte membri ai echipajului sunt mereu prezenți și, pentru că au fost înghițiți de mare, ajung să întruchipeze marea și forțele ei distructive — fantome care bântuie în adâncuri.
Așa cum a făcut cu aproape toate povestirile sale mai lungi, Crane împarte „Barca de salvare“ în capitole sau într-o serie de scene numerotate, iar în prima parte continuă să-l familiarizeze pe cititor cu condițiile de bază ale vieții pe barcă, adică o viață în mijlocul unui imens ocean învolburat, instabil, pentru prizonierii din bărcuța nu mai mare decât o cadă. „Ambarcațiunea se cabra, dădea înapoi și se avânta ca un animal. Întâmpina fiecare val săltăreață, ca un cal care se opintește peste un gard nemaipomenit de înalt.“ Salturi nu doar în sus, cum ne explică în continuare, ci și în jos: „Iar după ce suia trufașă pe o creastă, se prăbușea împroșcând pe povârnișul lung, clătinându-se și înclinându-se în fața următoarei primejdii.“
În timp ce evocă acest zbucium, naratorul ia din când în când distanță pentru a privi scena dintr-o perspectivă mai largă și mai calmă, oprindu-se pentru a observa, de pildă, că „mișcarea valurilor într-o tăcere întreruptă doar de mârâitul crestelor avea un fel de grație teribilă“. Dacă n-ar fi în pericol vieți omenești, mișcarea valurilor ar avea ceva frumos, o frumusețe naturală în contradicție cu amenințarea pe care o aduce atunci când oamenii sunt prinși în mrejele ei, iar după alte trei fraze, Crane ia și mai multă distanță, închipuindu-și că privește scena de sus: „Văzută de la un balcon, întreaga tărășenie ar fi fost, de bună seamă, pitorească într-un fel straniu.“ După care adaugă repede: „bărbații din barcă n-aveau timp s-o vadă“, dar nu se referă la „întreaga tărășenie“, ci la prezumția că ar fi putut să pară pitorești, pentru că sunt prea ocupați să scruteze apa și să încerce să vâslească până la mal ca să se vadă din afară sau chiar să observe că soarele urcă „hotărât pe cer“, așa că „și-au dat seama că se luminase de-a binelea pentru că marea și-a schimbat culoarea din ardezie în verde smarald, înspicată cu sclipiri chihlimbarii, iar spuma era ca ninsoarea viscolită“. Asta văd bărbații, așa că „n-au băgat de seamă că se crăpa de ziuă“. Percepția e totul și, constrânși de limitele situației dificile în care se află, nu pot vedea decât ceea ce trebuie să vadă ca să supraviețuiască. Pentru moment, restul lumii e invizibil și, chiar dacă există, poate deveni vizibil doar post-factum — în tihna rememorării.
Capitolul se încheie cu primul dialog susținut din povestire, când bucătarul și corespondentul încep să se contrazică în legătură cu „diferențele dintre o stație de salvare și un refugiu“, bucătarul spunând că există un refugiu puțin mai la nord de farul din golful Mosquito, ceea ce înseamnă că imediat ce barca lor avea să fie zărită de pe mal, vor fi trimis bărci de salvare după ei, iar corespondentul replicându-i că „refugiile nu au personal“.
— Ba au, a zis bucătarul.
— Ba n-au, a zis corespondentul.
— Ei, oricum, încă n-am ajuns acolo, a intervenit mașinistul de la pupa.
— Mă rog, a zis bucătarul, poate că ăsta de care zic eu că e lângă farul din golful Mosquito nu e un refugiu. Poate e o stație de salvare.
— Încă n-am ajuns acolo, a zis mașinistul de la pupa.
Un exemplu al interacțiunilor dintre bărbații din barcă, dar și o scurtă privire asupra personalităților lor contrastante: bucătarul nu prea isteț, corespondentul pedant — gata să corecteze pe oricine dă informații eronate — și mașinistul impasibil, care preferă să-și facă treaba decât să se lase târât într-o vorbărie inutilă despre situații ipotetice care n-au niciun fel de înrâurire asupra prezentului. În doar câteva rânduri, Crane ne-a arătat ceva mai clar cine sunt acei bărbați. Povestirea a început abia de două pagini și jumătate și suntem deja departe.
Detaliile se adună pe măsură ce narațiunea avansează în forță, un potop de descrieri precise care reconstituie comportamentul schimbător al oceanului, apariția sinistră a unor pescăruși sâcâitori (unul dintre ei se așază pe capul căpitanului), „covoarele maronii de alge“ care se ivesc la suprafață ori de câte ori barca se apropie de țărm (doar pentru a fi împinsă îndărăt în repetate rânduri) și truda continuă la vâsle, care sleiește mușchii („Între timp, mașinistul și corespondentul vâsleau. Și tot vâsleau“). Intercalate în noianul detaliilor senzoriale sunt pasaje care se referă la starea de spirit a celor patru bărbați, care pare să fluctueze la fel de iute ca vântul și apa din jurul lor. Inițial, nu prea știu ce să creadă. Li se pare că ar fi „copilăros și stupid“ să exprime vreo urmă de optimism în privința șanselor lor și totuși, explică naratorul, nici alternativa nu e mai bună, căci „etica împrejurărilor în care se aflau le interzicea categoric să se refere deschis la deznădejde“. Așadar, impasul se rezolvă cu o remiză: „Așa că tăceau.“
Etica împrejurărilor în care se aflau înseamnă responsabilitatea fiecăruia dintre bărbați pentru binele celorlalți trei, pentru că sunt cu toții împreună în barcă, literalmente în aceeași barcă, și ar fi o încălcare a eticii să spună ceva care să pericliteze moralul grupului. În acest caz, tăcerea e singura soluție și fiecare își cunoaște doar propriile gânduri. Într-o lume care a fost redusă la doar patru oameni, fiecare dintre ei poartă povara unei pătrimi de umanitate și tot ceea ce face sau nu face va afecta lumea întreagă. „Barca de salvare“ se ocupă de această condensare a realului în „ceva minuscul […] la mila a cinci oceane“, în care stau patru omuleți care se îndreaptă spre un viitor nesigur, iar până să vină acel viitor, mașinistul și corespondentul vâsleau. Și tot vâsleau.
Atmosfera se luminează spre sfârșitul celui de-al doilea capitol, când zăresc pentru prima oară pământul — un puncticel minuscul în depărtare, identificat de căpitan ca farul din golful Mosquito —, iar dacă vântul ține cu ei și barca nu se scufundă, îi asigură căpitanul, au șanse să ajungă la liman. „«Tu golește-o de apă, bucătarule», a spus căpitanul senin.“ Iar bucătarul, descris acum ca fiind „vesel“, se supune bucuros. Urmează apoi partea a treia, cu un prim paragraf aproape extatic în care Crane ne prezintă noua sa perspectivă asupra lumii:
E greu de descris frăția subtilă care se legase pe mare. Nimeni n-a spus că așa era. Nimeni n-a pomenit-o. Dar ea cuprinsese barca și fiecare îi simțea căldura. Erau un căpitan, un mașinist, un bucătar și un corespondent și erau prieteni, prieteni ce împărtășeau o stranie legătură tare ca fierul, neobișnuit de trainică. Căpitanul cel rănit, care zăcea la prora rezemat de vasul cu apă, vorbea mereu calm, cu voce joasă, dar nici c-ar fi putut comanda unui echipaj mai săritor și mai dispus să asculte decât tripleta pestriță din mica barcă. Nu era vorba doar despre acceptarea celei mai bune soluții pentru siguranța tuturor. Sigur era și ceva personal, din inimă. Iar pe lângă devotamentul față de comandant era și camaraderia în care corespondentul, de pildă, care fusese învățat să fie cinic cu oamenii, a recunoscut încă din acele clipe cea mai bună experiență din viața lui. Dar nimeni n-a spus că așa era. Nimeni n-a pomenit-o.
Crane mai comentase asemenea revelații de două ori până atunci în opera sa, dar de fiecare dată vorbise despre alții, mai întâi în Nebraska, unde fusese uimit de solidaritatea manifestată de fermierii suferinzi, apoi în Galveston, unde bunăvoința și cinstea oamenilor fuseseră „instructive pentru un cinic“, doar că de această dată cinicul ia el însuși parte la experiență, o experiență oribilă după toate standardele obiective, dar, datorită acelei „frății subtile care se legase pe mare“, o declară cea mai reușită experiență din viața lui. Ceea ce i s-a întâmplat în bărcuța aceea l-a schimbat, iar din acel moment a ajuns să trăiască într-o lume altfel decât până atunci, o lume potențial altfel, în orice caz, în funcție de cum trăiește fiecare, doar pentru sine sau pentru, cu și datorită altora. Când Barca de salvare și alte povestiri a apărut în volum în 1898, Crane a adăugat o dedicație formală pentru prima oară în viața lui de scriitor — un omagiu pentru cei care-l inițiaseră în misterele frăției subtile și nerostite, singurul mijloc de apărare al omului împotriva disperării fără leac într-un univers lipsit de sens:
PENTRU
RĂPOSATUL WILLIAM HIGGINS
ȘI PENTRU
CĂPITANUL EDWARD MURPHY ȘI STEWARDUL C.B. MONTGOMERY DE PE VAPORUL CU ABURI COMMODORE CARE S-A SCUFUNDAT
Bărbații improvizează o pânză dintr-o manta legată de o vâslă, iar următoarea dată când ajung pe creasta valurilor, pământul se tot mărește în fața lor, după care vântul încetează brusc. Barca nu mai înaintează, iar mașinistul și corespondentul trec la vâsle și se pun iar pe treabă. Crane comentează:
Naufragiile se întâmplă apropos de nimic […] Dintre cei patru inși din barcă, niciunul nu dormise cu adevărat în cele două zile și două nopți de dinainte să urce la bord, iar în agitația de pe puntea unei nave care se scufunda, uitaseră și să mănânce zdravăn.
Foame și epuizare, la care se adaugă corvoada de a vâsli întruna, iar corespondentul începe să se mire cum de ar putea gândi cineva că vâslitul e „amuzant“ când de fapt e o „pedeapsă diabolică“, „o oroare pentru mușchi și o crimă pentru spate“. Totuși, în acel moment sunt cu toții rezonabil de optimiști. Pământul se profilează tot mai aproape, farul îndepărtat se vede limpede și, chiar dacă hula e prea intensă ca să riște să se avânte în ea, presupun eronat că e cineva la far care-i va vedea și, odată văzuți, vor fi ajutați și salvați. Se așteaptă să ajungă pe țărm într-o oră, iar când corespondentul găsește opt trabucuri în buzunarul de sus al mantalei, patru îmbibate de apă de mare, dar celelalte miraculos de uscate, se înveselesc cu toții „și cu siguranța salvării iminente în priviri, au pufăit din trabucurile grase și au vorbit de bine și de rău pe toată lumea. Toată lumea a luat o gură de apă“.
Dar nu se întâmplă nimic. „Ciudat că nu ne văd“, spune bucătarul la începutul capitolului patru, iar în scurt timp aceste cuvinte sunt repetate o dată și încă o dată, în timp ce bărbații se miră de lipsa de reacție dinspre mal: „Ciudat că nu ne văd.“
Voioșia de mai înainte pălise de tot. Mințile lor în alertă își închipuiau lesne tot soiul de pilde de incompetență, orbire și, da, lașitate. Țărmul era acolo, plin de oameni, și era trist, tare trist pentru ei să nu zărească niciun semn dintr-acolo.
Căpitanul trage concluzia că ar trebui să încerce să ajungă singuri acolo, argumentând că „dacă rămânem aici prea mult, niciunul dintre noi n-o să mai aibă putere să înoate când s-o răsturna barca“. În timp ce mașinistul întoarce barca spre mal, căpitanul, care înțelege cât de periculos va fi acest atac asupra brizanților, îi întreabă pe ceilalți dacă știu unde să-i anunțe „sfârșitul“ în caz că nu scapă cu viață, și e pentru prima oară când povestirea abordează fățiș subiectul morții.
Apoi schimbară rapid între ei câteva adrese și instrucțiuni. Cât despre gândurile oamenilor, era multă furie în ele. Ar putea fi astfel formulate: „Dacă e să mă înec — dacă e să mă înec — dacă e să mă înec, atunci de ce, pe cei șapte zei mânioși care stăpânesc peste mare, mi s-a îngăduit s-ajung atât de departe și să contemplu nisipul și copacii? Am fost adus aici doar ca să mi se dea peste bot tocmai când mă pregăteam să ronțăi brânza sfântă a vieții? E ridicol. Dacă atâta poate femeia asta bătută-n cap, Soarta, atunci n-ar trebui să i se dea pe mână destinele oamenilor. E o găină bătrână care habar n-are ce vrea. Dacă a hotărât să mă înece, de ce n-a făcut-o de la început, să mă scutească de atâta tevatură. Toată povestea e absurdă […] Dar nu, n-are cum să vrea să mă înece. Nu va îndrăzni să mă înece. Nu mă poate îneca. Mai ales după atâta trudă.“ După care poate că omul a avut pornirea de a amenința norii cu pumnul. „Numai îneacă-mă, să vezi ce-o să fie la gura mea!“
E un pasaj complex, serios și totodată ironic și, în timp ce Crane își prezintă argumentul, pare să-și dea seama cât de ridicol sună, pentru că să ameninți norii cu pumnul și să blestemi Soarta după ce te-a omorât sunt cu siguranță gesturi goale, lipsite de sens. Omul nu are niciun cuvânt de spus atunci când natura decide ce va face cu el și cred că e revelator că Crane îl compară pe om cu un șoarece, șoarecele cel umil și neînsemnat care ronțăie brânza sfântă a vieții, o expresie atât de amuzantă și totuși sumbră care cu greu ar putea fi interpretată altfel decât ca o nouă săgeată ironică îndreptată de Crane spre platitudinile gândirii convenționale: reacția de tip vai mie la iminența morții. Dar acest pasaj e doar un prim pas pe drumul spre o înțelegere mai profundă a experienței pe care o trăise. Lucrurile nu se opresc aici, iar furia și iritarea din acest monolog interior imaginat dispar pe măsură ce povestea avansează. Încetul cu încetul, închisoarea egoismului se năruie și se întrezărește lumea — nu doar apa, ci și cerul —, pentru că ceea ce inițial nu pare a fi decât povestea unei aventuri trăite este de fapt o călătorie filosofică prin diferite stadii ale zorilor conștiinței spre o înțelepciune stoică, sumbră, câștigată cu mult chin.
Mașinistul cârmește barca spre mal, dar brizanții sunt puternici, devin „tot mai fioroși“ și „păreau mereu să se spargă și să se rostogolească deasupra bărcuței în volburi înspumate“. Mai e încă mult până la mal, dar chiar și la acea distanță, apa e prea agitată ca să înainteze în siguranță. Mașinistul anunță că „[barca] nu mai rezistă nici trei minute și suntem prea departe ca să înotăm“. Îl întreabă pe căpitan dacă s-o „ducă iar în larg“, iar căpitanul îi spune da, așa să facă. Desantul pe plajă a eșuat.
Se îndepărtează la o distanță mai sigură, cercetând plaja în căutare de semne de viață, orice care să le dea o urmă de speranță că până la urmă vor fi salvați. Timp de câteva pagini, oamenii nu fac decât să vegheze, să aștepte și să vâslească. Apoi unul dintre ei observă un om pe plajă. Cei patru din barcă își concentrează întreaga atenție asupra lui, studiindu-i gesturile, comentându-i acțiunile, iar în lunga înșiruire de dialoguri care urmează, Crane evită să ne spună cine vorbește: cuvintele sunt suspendate în aer și nu știm cine le rostește — căpitanul, corespondentul, mașinistul sau bucătarul —, pentru că de-acum au un singur cuget, un singur scop și nu mai contează cine ce spune. E frăția subtilă în acțiune și nu e nevoie de alte adnotări. Acțiunea vorbește de la sine, adică, în acest caz, actul vorbirii, iar de vorbit, vorbesc de fapt cu toții la un loc, prin gura fiecăruia, pentru că ce i se întâmplă unuia li se va întâmpla tuturor. Destinele lor au ajuns să se confunde.
Bărbatul pare să le facă semne cu mâna. Apoi nu mai face cu mâna, ci aleargă. Apoi nu mai aleargă. Brusc mai apare un om care pare să alerge, dar nu, e pe bicicletă, i se alătură celuilalt om. Amândoi le fac cu mâna. Apoi pe plajă apare ceva pe roți. Ar putea fi o barcă pe roți, își spun ei, dar nu, e un omnibuz — unul dintre omnibuzele hotelurilor mari din zonă. Un bărbat din omnibuz flutură un steag negru, dar nu, nu e steag, ci o manta, dar de ce-ar flutura un om o manta în jurul capului? Bărbații din barcă fac presupuneri. Oamenii de la hotel au venit pe țărm ca să se uite la ei cum se îneacă. Sau își închipuie că cei patru bărbați din barcă pescuiesc. Sau altceva? Și tot așa la nesfârșit până când bărbații din barcă se împotmolesc pe amăgitoarea linie de hotar între coerență și încețoșare, după care lumina pălește din ce în ce mai tare, iar ziua e pierdută.
Amurgul a cuprins țărmul. Bărbatul care flutura mantaua a dispărut treptat în acel crepuscul care a înghițit deopotrivă omnibuzul și grupul de oameni. Stropii de apă care se abăteau mugind peste marginea bărcii îi făceau pe călători să dea înapoi și să înjure ca însemnați cu fierul roșu.
— Aș vrea să-l prind pe nătărăul care a fluturat haina. Tare i-aș trage una, doar așa, să-mi poarte noroc.
— De ce? Ce-a făcut?
— Oh, nimic, numai că părea al naibii de bine dispus.