***
Din Roads of Adventure (1922) de Ralph D. Paine:
Doi bărbați cinau într-un separeu vecin înconjurat de perdeluțe, iar vocea unuia din ei mi s-a părut vag familiară. Cu toate astea, am identificat-o abia când a început să-i citească însoțitorului său cu voce tare ceva ce în mod evident era un manuscris. S-a oprit din citit și a spus:
— Ascultă, Ed, vreau să iasă bine din perspectiva ta. Cum sună până acum?
— Ai prins bine lucrurile, Steve, i-a răspuns celălalt. Fix așa s-a întâmplat și așa ne-am simțit. Mai citește-mi.
[După ce „Steve“ mai termină de citit o bucată din poveste:]
În separeu s-a lăsat liniștea, iar căpitanul Edward Murphy a comentat:
— Commodore era un maldăr de fiare vechi, Steve, dar chiar așa ceva am simțit când s-a dus la fund. Cum ai scos-o tu la capăt, când bietul Billie al nostru plutea cu fața-n jos și au venit atâția oameni în fugă să ne scoată din valuri?
[După ce „Steve“ citește finalul povestirii:]
— Îți place sau nu, Ed? a întrebat Stephen Crane.
— E bine, Steve. Bietul Billie! Păcat că a trebuit să se înece. A fost un mașinist al naibii de priceput.
Într-o pauză a conversației , Paine și McCready au dat la o parte perdeaua și li s-au alăturat. Iată-ne, cum s-ar putea spune, pe toți patru în aceeași barcă, aduși împreună printr-o ciudată întâmplare, iar experiențele noastre combinate cuprindeau toate vicisitudinile vieții de corsar […] Tânărul căpitan Murphy rămăsese fără vas, dar spera să facă rost de altul și să intre iar în joc.
Stephen Crane nu fusese niciodată robust și chiar și în momentele lui cele mai bune era doar piele și os. Palid și descompus la chip, părea prea fragil pentru a fi rezistat în bătălia pentru supraviețuire cu marea furioasă, dar setea de aventură îi era neostoită. Chipul lui subțire, mobil și foarte expresiv se lumina când vorbea despre tentativa de a pleca într-o nouă călătorie. Avea nepăsarea față de pericole a unui fatalist.
Această întâlnire a avut loc într-un local din Jacksonville la un moment dat după 10 februarie, când s-a întors Crane, și timp de câteva săptămâni, acesta a tot căutat alt vapor care să-l ducă pe furiș în Cuba. Numai că scufundarea vasului Commodore înăsprise blocada Statelor Unite, iar traficul corsarilor era aproape mort. La un moment dat, Crane și Charles Michelson au crezut că vor putea folosi iahtul lui Hearst, Buccaneer, pentru traversare, dar planul a eșuat. În căutarea altei soluții, împreună cu Michelson (și cu căpitanul Murphy), Crane și-a continuat drumul spre sud, spre mlaștinile de lângă Daytona, dar nici din acea probabilitate infimă nu s-a ales nimic. Strâmtorat, pe 24 februarie, Crane i-a trimis lui Hitchcock o telegramă urgentă — „Trimiteți aici plata de la Heineman micul regiment sau maggie foarte important“ —, iar în aceeași zi, Reynolds a propus „Barca de salvare“ la Scribner’s Magazine, care a acceptat-o imediat cu o ofertă de trei sute de dolari. (Reynolds sperase la o sumă mai mare, dar cum Scribner’s n-a vrut să dea mai mult, a acceptat termenii pe 9 martie). În afară de două mărunțișuri, nu ne-a parvenit nimic altceva din ceea ce ar fi putut scrie Crane în timpul lunii petrecute în Florida. Primul e o dedicație pe un exemplar din Maggie pe care i l-a oferit matroanei unui bordel din Jacksonville, Lyda de Camp — „Pentru Lyda / de la prietenul ei / Stephen Crane“ —, iar cel de-al doilea e o scurtă scrisoare pe care i-a adresat-o fratelui său William pe 11 martie, anunțându-l că și-a schimbat planurile:
Dragă Will, presupun că te-ai convins din nou că sunt cel mai prost corespondent din lume, dar adevărul e că timp de o lună am fost mai la sud, în mlaștini, umblând jalnic de colo până colo în încercarea de a evita afurisita de marină americană. Ceea ce e imposibil. M-am săturat să încerc. Mi-am schimbat total planurile și mă duc în Creta. Probabil că voi porni din NY de sâmbăta viitoare într-o săptămână. Joi să mă aștepți în P.J. Transmite-le tuturor dragostea mea și asigură-i că-i port în gând.
E de la sine înțeles că exagerează vorbind despre o lună în mlaștini, așa cum făcea de obicei Crane când îi scria fratelui său mai mare Will, surogatul de tată pe care încerca să-l impresioneze încă de pe când purta pantaloni scurți. Deci nu fusese o lună în mlaștini, ci în Florida și mai ales în Jacksonville, unde se văzuse mai ales cu Cora. Atunci pare să se fi aprins dragostea lor, iar la scurt timp după ce au devenit un cuplu, au început să discute despre căsătorie. Dar în acel moment erau simple discuții, Cora fiind încă prizoniera defunctului ei mariaj cu absentul Stewart. Tânăra i-a scris cumnatului ei din India, colonelul Norman Robert Stewart, rugându-l să pună o vorbă bună pe lângă soţul ei ca să-i acorde divorțul, dar înainte să primească un răspuns, a intervenit altceva. Cuba ieșise din discuție, iar pentru a-și găsi războiul, Crane era nevoit să traverseze Atlanticul până-n Europa, unde stătea să înceapă un amplu conflict între greci și turci. Cora și-a dat seama că era de neoprit, dar și ea era de neoprit, așa că într-o zi sau două s-a conturat un plan: urmau să călătorească împreună în Grecia. Mai mult decât atât, el avea să-i facă rost de o slujbă odată ajunși la Atena și, în loc să stea degeaba în hoteluri și cafenele în timp ce el era pe front, relatând despre lupte, Cora avea să devină Imogene Carter, prima femeie corespondent de război din America. Transformarea a fost atât de bruscă și radicală încât e de neînțeles. O femeie de treizeci și unu de ani cu două căsătorii la activ, o metresă profesionistă încă de la vârsta de șaptesprezece ani, un om atât de obișnuit cu luxul, încât își schimba culoarea fețelor de pernă din trăsură în funcție de culoarea rochiei pe care o purta în acea zi, proprietara unui club de noapte prosper în stațiunea cea mai în vogă din Florida, Cora era dispusă să renunțe la tot și să fugă cu un băiat pe care-l cunoștea de doar două luni. Dar nici n-a clipit, și-a luat tălpășița din Jacksonville în asemenea viteză, că a lăsat în urmă un munte de facturi neplătite, alegându-se cu un mandat pentru neplata datoriilor și confiscarea mobilei din Hotel de Dreme de către șeriful local. La grande maladie de l’horreur du domicile. S-a dovedit că suferea și ea de această boală, iar când venea vorba despre spirit îndrăzneț și aventuros, Cora era egala șoricelului ei.
***
Au luat trenul până la New York, iar în cele cinci sau șase zile cât au stat acolo, Crane s-a ocupat de pregătirea călătoriei. Dacă n-a mai avut probleme cu poliția, asta s-a întâmplat, probabil, pentru că era îmbrăcat mai elegant ca de obicei și nu l-au recunoscut pe stradă. Sau poate că a avut noroc. Sau poate (mai probabil) pur și simplu n-au știut că se întorsese în oraș.
A semnat cu Hearst pentru a scrie despre război în Journal, apoi a negociat un contract separat cu agenția McClure pentru a le furniza din când în când articole mai lungi despre război („scrisori“) pentru edițiile duminicale ale mai multor publicații americane, ca și pentru Westminster Gazette din Londra. Telegrama recentă trimisă lui Hitchcock arată că Crane primea bani de la editorul său englez, semn că-i venise mintea la cap și-și negocia contracte mai bune, dar nu până la capăt, pentru că după ce a semnat acordul cu agenția McClure, a comis o gafă colosală, căzând orbește într-o nouă capcană a lui McClure, de parcă nu învățase nimic din experiențele anterioare cu acel om. Cum Crane era încă în pană de bani și-i venea greu să-și imagineze consecințele pe termen lung ale unor expediente pe termen scurt, a încheiat un al doilea contract care-i oferea lui McClure prioritate la publicarea în serie a unor povestiri viitoare încă nescrise, precum și pentru următoarea sa carte, care a luat forma unei colecții intitulate Barca de salvare și alte povești de aventuri (1898). McClure i-a dat pe loc un împrumut în bani gheață de șase sau șapte sute de dolari în schimbul acestor drepturi. A fost o mișcare absurdă din partea lui Crane — să accepte banii ca împrumut, și nu ca avans pentru viitoarele drepturi de autor — pentru că din acel moment avea să intre rob la McClure, care-i putea reține noile povestiri ca garanție pentru împrumut și, dacă hotăra să nu le publice, să le blocheze efectiv apariția oriunde altundeva. Această tranzacție de mântuială a fost probabil cel mai stupid lucru pe care l-a făcut vreodată Crane, punându-l într-o poziție la fel de periculoasă ca cea din ajunul Anului Nou, când a urcat pe Commodore cel sortit pieirii, acel „maldăr de fiare vechi“. Ba chiar și mai periculoasă, din câte s-a dovedit, pentru că împrumutul de la McClure i-a scufundat definitiv finanțele, iar din clipa aceea, Crane a trăit ca un om care se îneacă, luptând pentru o gură de aer până-n ceasul morții.
Pe lângă faptul că-i datora bani lui McClure, i se mai și pretindea să înceapă imediat să plătească, așa că încă de la New York, Crane a început să scrie pentru el o povestire, care s-a dovedit a fi destulă de bună, dar nu excepțională, „Flanagan și scurta lui aventură de corsar“, care l-a ținut atât de ocupat până-n momentul plecării, încât a trebuit să-și anuleze vizita de rămas-bun la Port Jervis. Edmund a dat o fugă din Hartwood și l-a condus până-n port, dar William și ceilalți n-au putut ajunge.
La un moment dat în acea săptămână, a reușit și să iasă la cină cu Linson, care se întorsese recent din străinătate, unde lucrase pentru Scribner’s Magazine ca ilustrator al primelor Jocuri Olimpice moderne de la Atena, exact locul unde urma să plece Crane la sfârșitul săptămânii. Cei doi prieteni nu se mai văzuseră de un an, iar când Crane a trecut neanunțat pe la vechea mansardă, a fost primit cu „bucurie debordantă“, își amintește Linson, deși era „un Stephen nou […] un Steve cam dandy. Avea părul bine pieptănat, mustața nu mai era doar o umbră, un costum bine croit punea în valoare o siluetă armonioasă, bine făcută […] Da, alt Stephen“. Poate că hainele și stilul cel nou îl făcuseră invizibil pentru poliție — fără îndoială, rezultatul influenței Corei asupra lui, pentru că atunci când un bărbat se îndrăgostește de o femeie la modă, bine îmbrăcată, nu mai vrea să arate ca un prăpădit.
Dar când s-au adâncit în conversație, Linson a descoperit că era „la urma urmei, același Steve“. La patruzeci sau cincizeci de ani după acel moment, îi atribuie lui Crane replica: „Willie Hearst mă trimite la război. Nu știu ce-o să fac printre cioroii ăia. Cum sunt, CK? Le-ai prins păsăreasca?“ O exprimare colorată, contaminată de argou și, deși e posibil ca acestea să nu fi fost exact cuvintele lui Crane, pare a fi o bună ilustrare a felului în care vorbea cu prietenii89. În primul rând, Linson a fost impresionat de entuziasmul lui Crane pentru misiunea care-l aștepta. „Era exaltat la culme. Avea să fie un război adevărat și nu se temea decât că se va stinge înainte de sosirea lui.“
S-au dus la un restaurant de la intersecția Fourth Avenue cu Twenty-third Street, unde au discutat despre vremurile de odinioară și prietenii vechi, iar într-un târziu, „cu rezerva tipică pentru el când vorbea despre femei“, Crane s-a apucat să-i povestească lui Linson despre femeia cu care voia să se însoare, dar „spunând atât de puțin despre întâlnirea lor din Jacksonville, că nu mi-a rămas nimic în minte“. Nedorind să-și șocheze prietenul conservator, Crane n-a divulgat numele femeii și s-a ferit să pomenească de trecutul ei, dar chiar dacă avea de gând s-o ia de soție în Anglia, a spus el, prezența ei pe vapor avea să iște cu siguranță bârfe (din cauza reputației lui) și „clevetitorii vor sânge oricum“. Netulburat, Linson l-a încurajat să se țină tare și să se însoare cu ea cât mai repede.
Seara aceea a fost ultima oară când s-au văzut. O cină de rămas-bun s-a transformat în cina de adio, dar pe atunci nici unul, nici altul nu-și dădeau seama de asta. După șapte pagini, Linson își încheie scurta și emoționanta carte cu o amintire din acea seară:
Când l-am văzut pentru ultima oară, era în continuare un băiat de douăzeci și cinci de ani, cu mintea la aventura care-l aștepta. Văd doi ochi albaștri senini și un zâmbet cuminte, mereu același, ca într-o fotografie îndulcită de trecerea anilor. Îmi amintesc de sunetul vocii lui, de răsucirile iuți ale corpului lui, dar zâmbetul e cel care rămâne.
Nava de linie Etruria a companiei Cunard a plecat de la New York sâmbătă, 20 martie, cu Crane și Cora în cabine separate. Bravul aventurier era totuși un formalist speriat în chestiunile sociale și a păstrat aparențele ascunzându-și viața sentimentală de ceilalți pasageri. După toate probabilitățile, și-a petrecut cea mai mare parte din drumul de o săptămână până la Liverpool jucând pocher în salon și, după toate probabilitățile, Cora a acceptat stratagema, care a continuat și după ziua de luni, 29 martie, când au ajuns la Londra, pentru că au fost și n-au fost împreună, Crane ieșind în public singur.
Vizita a durat doar trei zile, dar el a avut parte de o primire călduroasă ca „singurul tânăr scriitor de geniu al Americii“ (London Daily Chronicle), iar după plecarea sa din oraș la 1 aprilie, Arthur Waugh a rezumat impresia pe care o lăsase într-un mic paragraf reușit pentru Critic (17 aprilie):
Domnul Stephen Crane a trecut în fugă prin Londra în această săptămână, în drum spre scena insurecțiilor din Creta, într-o foarte scurtă vizită. Una caracterizată însă de o binevenită și extraordinară modestie, lipsită în mod vădit de tendința spre autopromovare atât de caracteristică Progresului Scriitorului […] La câteva ore după sosire, așa cum era firesc, și-a vizitat în primul rând editorul, pe domnul Heinemann, care s-a străduit mult să facă loc cărților lui în această țară. Pare foarte mulțumit de receptarea operei sale în Anglia și a remarcat în glumă că pleacă în Creta pentru că, după ce a scris atât de mult despre război, consideră că e momentul să și vadă niscaiva lupte. Ceea ce demonstrează că e un om cu umor — un lucru excelent pentru literatură.
Crane nu s-a întâlnit la Londra doar cu editorul său britanic, ci și cu rivalul, dublul și antiteza lui, romancierul și corespondentul de război american Richard Harding Davis (1864–1916), pe atunci o figură imensă, care a continuat să fie o referință culturală mai bine de o generație după moartea sa. În Dodsworth (1929), romanul lui Sinclair Lewis, numele său apare ca exemplu de curaj și calități bărbătești: „Am crezut că după absolvire o să fiu inginer constructor, c-o să văd jungla Braziliei, China și toată lumea. Chestii demne de Richard Harding Davis!“ În filmul lui Alfred Hitchcock Foreign Correspondent (1940) are loc următoarea conversație atunci când redactorul-șef al unui ziar (Harry Davenport) îl angajează pe reporterul de investigație Johnny Jones (Joel McCrea) pentru a fi noul său corespondent străin. În birou e prezent și un al treilea bărbat, domnul Fisher (Herbert Marshall).
Davenport: Jones… Nu-mi place numele ăsta. O să fie un handicap pentru dumneata, tinere. Stai o clipă. Am aici ceva care aduce a nume. Da, Haverstock. Huntley Haverstock. (Către Marshall) Sună ceva mai important, nu crezi?
Marshall: O, ba da, foarte cuceritor.
Davenport: Sună mai bine ca Richard Harding Davis.
Marshall: Richard Harding Davis. Pe ăsta de ce nu-l puteți folosi?
Davenport: Oh, nu se poate. Așa-l chema pe unul dintre cei mai mari corespondenți de război ai noștri de acum patruzeci de ani.
Fiul romancierei Rebecca Harding Davis și al jurnalistului Lemuel Clark Davis de la Philadelphia Public Ledger, R.H.D. era modelul de frumusețe al epocii, atât de chipeș încât i-a servit ca model ilustratorului Charles Dana Gibson pentru „bărbatul Gibson“, însoțitorul celebrei „fete Gibson“ din reclamele la bluzele de damă. Combinația dintre omul Davis și imaginea lui Davis a dus la popularizarea stilului bine bărbierit printre bărbații americani, devenit dominant în secolul XX și care rezistă binișor și în secolul XXI. Dar R.H.D. avea și talent și nu doar ca reporter îndrăzneț, gata să-și asume riscuri, ci și ca autor de succes al unor piese de teatru și texte de ficțiune ușoare, amuzante. La finalul cronicii sale la Maggie din Arena, Garland a pus în opoziție lumea mondenă zugrăvită în Van Bibber and Others (1892) — un succes de public — și lumea mahalalelor din cartea lui Crane. „Maggie ar trebui pusă lângă Van Bibber pentru a vedea extremele New Yorkului așa cum sunt descrise de doi tineri. Domnul Crane nu are a se teme de comparații în privința tehnicii, iar domnul Davis va trebui să facă progrese rapide, altfel va fi întrecut de un om care impresionează cititorul prin resurse ce par aproape nelimitate.“ De la bun început, Crane și Davis au fost plasați într-un fel de competiție și cum Davis, care era mai în vârstă, avea deja o reputație ca reporter de prim rang și călător prin lume, Crane a fost perceput ca un outsider misterios în cursă. Ceea ce nu-i plăcea, cum nu-i plăcea nici ceea ce reprezenta sau ce părea să reprezinte Davis, iar S.C., de obicei dispus să trăiască lăsându-i și pe alții să trăiască, scotea fum pe nări doar auzind numele lui R.H.D. Într-o scrisoare către Nellie Crouse îl atacă pe Davis numindu-l „papagal cu ifose“ cu „inteligența unui buștean mediocru“ și chiar după ce s-au cunoscut și au fost amândoi corespondenți în Grecia, l-a expediat cu dispreț într-o scrisoare către fratele său William (29/10/1897) numindu-l „măscărici“. Părerea lui Davis despre Crane era mai nuanțată. Era un admirator al Semnului roșu, pe care-l considera „ultimul cuvânt în materie de bătălii și lupte“, iar când a aflat că și Crane se afla întâmplător la Londra în drum spre Grecia, la fel ca el, a organizat un prânz formal în cinstea lui la hotelul Savoy. Printre invitați s-au numărat J.M. Barrie (cu șapte ani înainte de Peter Pan), Anthony Hope (care a scris Prizonierul din Zenda) și Harold Frederic, romancier american și corespondent la Londra pentru The New York Times, cel care scrisese acel articol luminos despre Semnul roșu și avea să devină unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Crane în perioada sa engleză. După prânzul festiv, Davis i-a scris mamei lui, descriindu-l pe Crane ca „foarte modest, hotărât și timid. Total diferit de cum mi-l imaginasem.“ Dar asta nu l-a împiedicat să facă unele comentarii meschine despre Cora când a văzut-o a doua zi în gara din Londra, expediind-o pe însoțitoarea lui Crane ca pe o „blondă oxigenată care părea să se ocupe de bagajul lui și cu care n-am făcut cunoștință“. După vreo lună, în timp ce Davis era la muncă, în focurile războiului, i-a scris din nou mamei lui: „Am plecat din Atena cu John Bass [de la Journal] și cu Crane, însoțit de o anume Lady Stuart [sic], care a fugit de lângă soțul ei ca să-l urmeze pe Crane. E o femeie ștearsă și banală care, ca vârstă, i-ar putea fi mamă, cu părul vopsit blond. El pare un geniu care n-are niciun fel de responsabilitate față de nimeni.“ Desigur, părul Corei nu era vopsit, nu era atât de în vârstă încât să poată fi mama lui Crane și nu era nici banală, nici ștearsă. Cum comentează Gilkes în biografia Corei: „Dacă Stephen îl considera pe Davis un măscărici egoist, idolul dandy al studențimii îl socotea pe autorul lui Maggie și al povestirilor despre Bowery un țicnit talentat, dar nespălat, un bădăran cu tendințe suicidare și înclinații regretabile spre anturaje de joasă speță. Totuși, își recunoșteau reciproc un fond de integritate profesională.“ Poate că era ușor exagerat, dar acesta e doar începutul poveștii dintre Crane și Davis, iar în anul următor, când s-au reîntâlnit în Cuba, lucrurile au luat o turnură mult mai interesantă…
De la Londra la Dover, de la Dover la Paris, de la Paris la Marsilia, apoi cinci zile în Mediterană, pe vasul Guadiana, până când Crane și Cora au sosit la Pireu, portul Atenei.
6
În general vorbind, teama de un război între țările europene importante era mereu prezentă. Era o teamă cu rădăcini istorice (Războiul de O Sută de Ani, Războiul de Treizeci de ani, Războaiele Napoleoniene), iar o alianță șubredă a acestor puteri — Anglia, Franța, Germania, Italia, Rusia și Austro-Ungaria, zise și Marile Puteri sau Concertul European — supraveghea atent continentul pentru a dezamorsa potențialele conflicte înainte să scape de sub control. Pacea tensionată a ținut câteva zeci de ani, dar la doar șaptesprezece ani după ce Crane și-a găsit micul război, arhiducele Ferdinand a fost asasinat de un naționalist sârb și a început baia de sânge generalizată a Marelui Război.
La un nivel particular, adică situația în care Crane și Cora au intrat la începutul lui aprilie, importantă era prezența Imperiului Otoman în Grecia, o forță mare care strivise treptat o forță mai mică și revendincase părți din teritoriul vecinului. Cele mai mari tensiuni erau în jurul insulei Creta, unde comunitatea greacă creștină (optzeci la sută din populație) era condusă de cuceritorii musulmani. Toate revoltele de până atunci fuseseră înăbușite, dar odată cu izbucnirea uneia noi în 1896, Grecia și-a asumat un rol activ în înarmarea rebelilor, iar în februarie 1897 a trimis trupe să invadeze insula, declarând unirea Cretei cu Grecia. De teamă că asta va declanșa tulburări mai serioase în toată zona Balcanilor, Puterile au trimis flote enorme de război pentru a izola insula, ca să nu mai primească întăriri.
Turcia a declarat oficial război pe 17 aprilie și, deși grecii erau susținuți de majoritatea presei străine și nenumărați tineri din țări europene au urmat exemplul lordului Byron, participând ca voluntari în slujba acelei cauze eroice (o brigadă de două mii de italieni, membri ai „Cămășilor roșii“, a fost condusă de unul dintre fiii lui Garibaldi), adevărul e că grecii erau depășiți numeric și tehnic și erau prea slab dotați pentru a ține piept forțelor otomane, comandate în mare parte de generali germani cu experiență. O sută douăzeci de mii de soldați cu arme moderne împotriva a șaptezeci și cinci de mii de soldați cu puști de modă veche, cu un singur foc, și totuși grecii au luptat din greu și bine, respingându-i pe turci în mai multe bătălii, iar dacă n-ar fi fost bâjbâiala regelui grec de origine daneză George I, care fusese urcat pe tron în 1863 de aceleași Puteri răspunzătoare acum de blocada Cretei, șovăitorul rege care și-a numit fiul, prințul moștenitor Constantin, în fruntea trupelor grecești, un tânăr care nu știa nimic despre tactici sau strategie militară și ordona mereu armatei să se retragă când era pe punctul de a repurta victorii cruciale, războiul ar fi durat cu siguranță mai mult. Așa însă, toată povestea s-a încheiat după o lună. Grecii au păstrat în amintire umilirea din acel Război de Treizeci de Zile sub denumirea de 1897 cel Negru — sau, chiar și mai direct spus, Regretabilul Război.