Cu toate astea, acele săptămâni au fost pentru Crane echivalentul unei scurte vieți, un curs intensiv despre știința și sălbăticia obsesiei lui personale. Acceptase să fie corespondent de război doar ca pretext ca să se apropie de război și să-l vadă cu ochii lui, să afle dacă și-l imaginase corect în creația lui (da, dar s-a lămurit abia după ce a fost martor la prima sa bătălie importantă), iar după ce a scăpat de aceste îndoieli persistente, a continuat cu misiunea mai importantă de a asimila ce învățase și de a progresa către o înțelegere mai profundă a consecințelor catastrofale ale războiului — nu în eterul imaterial al cuvintelor, ci în realitatea din carne și oase. La început însă, emoția a fost prea puternică pentru el, iar perspectiva lucrurilor pe care urma să le vadă l-a făcut orb la ceea ce învățase deja, la adevărurile solide pe care le privise deja în față în imaginație, așa că a sosit în Grecia cu mintea goală și inima bubuindu-i, de parcă ar fi avut din nou trei ani și s-ar fi jucat pe podea cu armata lui de nasturi.
A început prin a-i scrie fratelui său o scrisoare de la Atena pe 10 aprilie, o scrisoare absurd de copilăroasă care face să pălească toate celelalte încercări de a-l impresiona pe judecătorul Will, modelul de corectitudine burgheză și apărătorul numelui familiei. „Mă aștept să fiu primit în statul major al prințului moștenitor“, scrie el. „Nu-i așa că ar fi minunat? Sunt așa de încântat de asta, că sunt cu sufletul la gură. O să încerc — o să fac pe dracu-n patru să mă aleg cu o decorație de-aici […] Faima bietelor mele cărți mai vechi a ajuns la urechile câtorva dintre afurisiții de greci și uite așa am ajuns la prințul moștenitor […] Ei zic că e o certitudine.“
Cine sunt ei și ce fel de aiureli i-or fi servit? Crane n-avea niciun fel de experiență militară, nu vorbea o boabă de greacă și, chiar dacă prințul moștenitor l-ar fi angajat, ar fi fost ilegal să se înroleze într-o armată străină. Aici Crane alunecă în fantezie pură, ignorant, dar și disprețuitor față de țara în care se află și atât de naiv în privința realității războiului, încât pare chiar și mai prost decât Henry Fleming în primele zile după ce s-a înrolat în armata Uniunii. O medalie. Crane nu pare să-și dorească nimic altceva — o medalie ca să-i demonstreze fratelui său mai mare că boemul proscris și căzut în dizgrație e în sufletul lui un soldat erou. După tot ce scrisese Crane despre război până în acel moment, e șocant să-l auzim cum toarnă asemenea aberații — aproape de neînțeles.
După trei săptămâni, într-o relatare cu titlul „Corespondenți în războiul grec“, Crane se descrie ca „asinul sălbatic din pustie90 care a vrut o decorație“. Parcursese o distanță mare într-un timp atât de scurt, iar pe atunci educația sa era deja pe făgaș și nu doar că-și venise în fire, dar nici nu mai era același om ca la venire.91
În primele două săptămâni de după declararea războiului, Crane s-a aflat în general în locul nepotrivit la momentul nepotrivit și a tot ratat bătăliile grele. Deplasările rapide la Epir și Tesalia împreună cu Cora au dezvăluit doar ultimele momente ale unor ciocniri minore, iar în două scurte articole despre atmosfera din rândurile grecilor, compuse la Atena, se înșală în privința intensității sprijinului popular pentru război, care era mai puțin fervent decât credea el. Cum comentează acru Davis într-o scrisoare către mama lui, trimisă pe 28 aprilie: „N-a văzut la fel de multe ca mine din mai multe motive, dar când un om se pricepe așa de bine ca el să descrie bătălii fără să le vadă, de ce s-ar sinchisi?“
Totul s-a schimbat pe 30 aprilie când Crane și Cora, însoțiți de Bass, tipul de la Journal, și Davis, pe jumătate prieten, pe jumătate dușman — care pe atunci făcea un reportaj pentru Times din Londra — au plecat din Atena cu un vapor cu aburi la nouă dimineața în direcția Tesalia, unde izbucniseră noi lupte. A doua zi pe la prânz s-au oprit în Chalkida, unde au fost transferați pe alt vapor, care i-a lăsat în portul Stylida la șase seara. De acolo au luat o diligență până în Lamia, încă șase ore de drum, dar chiar dacă au ajuns la miezul nopții, au reușit totuși să-și găsească un loc de dormit. Cora notează criptic în jurnal: „Ne-am culcat pe jos hotel stranu [sic] — cafenea — soldați.“ A doua zi la șapte dimineața au plecat cu diligența spre Domokos, alte zece ore pe drumuri pline de cete de civili greci care fugeau din calea armatei turcilor — primele astfel de cete pe care le-a întâlnit vreodată Crane, o altă lecție crucială în educația lui despre consecințele războiului. După o oprire de două ore, grupul a continuat până la Farsala, unde Cora și-a petrecut singură noaptea — așa cum povestește în articolul ei neterminat —, dormind pe masa de biliard în cârciuma cu obloanele trase, sub protecția empaticului proprietar care s-a postat cu o pușcă la ușă, ca să nu intre niciun soldat. Înarmată cu o scrisoare de la reprezentantul diplomatic al Statelor Unite în Grecia, spera să obțină un interviu cu prințul moștenitor pentru a doua zi, la cartierul general al armatei. Între timp, ceilalți au fost opriți de santinele la marginea orașului și au hotărât să se despartă. Bass și Davis au plecat spre Velestino; Crane și alți corespondenți s-au dus în apropiere, la Volos. În dimineața următoare, pe 3 mai, Cora a așteptat la comandamentul armatei doar ca să afle că prințul moștenitor pregătea una dintre retragerile lui neașteptate, așa că a plecat din Farsala și s-a dus după Crane în Volos, pe care el l-a descris mai târziu ca „un oraș frumos, o stațiune de vară pentru greci bogați în vreme de pace“, dar era vreme de război, iar portul vecin cu satul de la malul mării era ticsit de nave de război engleze, italiene și franceze din flota Concertului. Acțiunea avea loc la opt kilometri depărtare, în Velestino, unde trei atacuri ale turcilor în trei zile diferite nu reușiseră să clintească forțele grecilor aflate sub comanda colonelului Konstantinos Smolenskis, iar în ziua următoare, pe 4 mai, turcii au lansat o ofensivă în toată regula, cu toată forța. Era marea bătălie pe care Crane își dorise s-o vadă, cea mai mare și mai hotărâtoare bătălie a războiului, dar întâmplarea face că sănătatea nu i-a permis să participe. A făcut dizenterie, blestemul și consecința secretă a tuturor războaielor, și a fost nevoit să stea toată ziua în cameră. Cora notează în jurnal: „șoricelul bolnav — ora 20“.
Ghinion, dar și noroc, iar după ce grecii au ținut din nou piept forțelor turce superioare, cele două tabere s-au pregătit pentru o nouă rundă de lupte a doua zi. Crane s-a trezit în dimineața de 5 suficient de întremat ca să se dea jos din pat, să se țină pe picioare și să meargă șontâc-șontâc până la locul măcelului din Velestino. A ajuns la prânz, iar când ceilalți corespondenți l-au întrebat unde fusese cu o zi în urmă, le-a spus că suferise de dureri de dinți. După care, povestește John Bass, a urcat pe „dealul abrupt de unde bateria de munte a grecilor, învăluită în fum, trimitea obuze peste liniile negre ale infanteriei turce de pe câmpia de dedesubt“. Apoi Crane s-a așezat pe o cutie cu muniție, și-a aprins o țigară și, astfel instalat, a privit prima sa bătălie adevărată.
Nu s-a putut abține. Știa că venise într-un loc al vărsării de sânge și al măcelului, dar în același timp pentru el era mult așteptatul moment al adevărului, iar în primele momente ale primei sale bătălii reale, ceea ce vedea a fost atât de palpitant, încât nimic altceva n-a mai contat.
Muschetele făceau o larmă grozavă. De la depărtare era ca atunci când se sfâșie o pânză; de mai aproape, se auzea ca ploaia pe un acoperiș de tablă, iar de foarte aproape, ca o lungă serie de trosnete. Era un sunet frumos — la fel de frumos cum îl visasem. Era mai impresionant decât vuietul Niagarei și mai frumos decât tunetul sau avalanșa — pentru că purta în el mirarea tragediei umane. Era cel mai frumos sunet pe care-l auzisem vreodată, mai frumos chiar ca o simfonie. Acel trosnet era ideal.
Acesta e un punct de vedere. Oamenii care au murit acolo ar putea vedea altfel lucrurile.
Un sunet frumos, spune el, cel mai frumos sunet din lume, dar de fapt se referă la un sunet emoțional, un sunet atât de răscolitor și tunător, încât îi reverberează în tot corpul și e cât pe ce să-l asurzească, un vuiet din ceruri care se abate zdrobitor cu un mesaj despre lucruri esențiale, iar dacă lui i se pare frumos, asta e doar pentru că „purta în el mirarea tragediei umane“. Așadar, războiul ca cea mai pură expresie a mecanismelor obscure ale vieții omului, ca exemplu extrem al unui adevăr universal despre viața omului în orice moment: că viața e trăită față-n față și nas în nas cu moartea — aceasta fiind poziția pe care se întemeiază cele mai bune creații ale lui Crane.
Dar entuziasmul trece. După bubuitul triumfal, eliberator al armelor de război, Crane coboară din nou pe pământ și-i privește pe morți, îi salută ca și cum și-ar cere iertare pentru efuziunea în fața armelor care i-au ucis, iar în restul primului său text despre lupte scris în calitate de corespondent de război, cele patru pagini și jumătate din „Stephen Crane la Velestino“, se limitează la o descriere meticuloasă a acțiunii, impresionat de fermitatea cu care soldații greci resping ofensiva escadroanelor turcilor, dovedindu-se „luptători buni, rezistenți, tenace“, dar bătălia se încheie cu încă una dintre inexplicabilele retrageri ale prințului moștenitor — un ordin atât de devastator pentru colonelul strălucit care comanda armata, încât Crane scrie, în cea mai memorabilă frază din articol: „Se spune că Smolenskis a plâns.“
Bass i-a fost alături în acea zi, iar într-un articol pentru Journal, „Cum se comportă romancierul Crane pe câmpul de bătălie“ (publicat pe 23 mai), îl urmează pe Crane sus pe deal, îl vede cum se instalează pe cutia cu muniție „sub o ploaie de obuze“, apoi își aprinde o țigară și urmărește liniștit războiul. Cum ne-am putea imagina judecând după felul în care se purtase când se scufundase Commodore, Crane și-a păstrat calmul până la capăt și, oricât l-ar fi entuziasmat zgomotul armelor, nici chipul și nici mișcările corpului nu l-au trădat.
Stephen Crane nu părea surprins, ci urmărea cu o expresie calmă mișcările iuți ale artileriștilor care încărcau, trăgeau, apoi săreau să reîncarce micul tun pe care reculul îl dădea înapoi.
Eram curios să aflu ce-i trece prin cap și l-am întrebat:
— Crane, ce te impresionează cel mai mult la povestea asta?
Autorul Semnului roșu al curajului și-a mai aprins o țigară, și-a dat la o parte cu pălăria părul lung care-i intra în ochi și a răspuns liniștit:
— Când două armate puternice se înfruntă, interesantă e atitudinea mentală a oamenilor. Pe greci îi văd și-i înțeleg, dar turcii par ireali. Sunt umbre pe câmp — siluete vagi în negru, semne ale unei forțe misterioase.
În acel moment, armata greacă era în plină retragere.
După ce ultimul tun de pe munte a fost încărcat pe catâri, Stephen Crane a coborât tăcut dealul. Artileria turcă se apropiase și, în șuier de gloanțe și bubuit de obuze, romancierul s-a oprit, a cules un cățeluș dolofan, care de-abia se ținea pe picioare, și l-a botezat pe loc Velestino, câinele ziarului.92
Sub o ploaie de obuze, Crane și Cora au reușit să prindă ultimul tren înapoi spre Volos, unde el și-a scris articolul, dar din cauza retragerii de la Velestino, curând avea să cadă și Volos, iar corespondența se încheie cu o certitudine sumbră: „Trimit asta din Volos, iar până s-o tipăriți, turcii vor fi aici.“ Deja aproape că ajunseseră, așa că Crane și Cora au luat-o iar din loc, fugind din Volos chiar în ziua în care și-a trimis articolul (10 mai) și îndreptându-se spre Chalkida cu un vapor. Crane a descris experiența în altă relatare scrisă în ziua următoare, un text acid pe care Journal l-a publicat cu titlul „Semnul albastru al lașității“, unde vorbește pentru prima oară despre victimele civile ale războiului.
„Așadar, dușmanul s-a retras“, scrie el, „și turcii au înaintat. Grecii știau cât de catastrofală va fi acea retragere. Știau că Volos va fi ocupat de dușmani și au intuit că alte orașe vor cădea din cauza ordinului de neînțeles dat de fiul regelui.“ Frumosul oraș Volos era evacuat și „toate vapoarele disponibile din port au fost folosite pentru transportul fugarilor […] Doar Hydra a dus o mie cinci sute. Starea acestor oameni era extrem de jalnică. Mulți dintre ei erau refugiați veniți tocmai din Larisa și din alte puncte nordice, care se retrăseseră din calea turcilor în Volos, unde găsiseră un oarecare adăpost. Acum se văd nevoiți să fugă chiar și de acolo.“
Iată ce spune acum, demoralizat și totodată indignat, tânărul care venise să asiste la război și se delectase cu sunetul tirului de artilerie pe câmpia din Velestino:
Văzând scenele de pe navele de pasageri și comerciale, te simțeai dezgustat de război. Femeile și copiii stau pur și simplu claie peste grămadă pe punți. Nu au mâncare și vor fi debarcați unde se poate.
L-am întrebat pe unul dintre ofițeri cum au de gând să hrănească oamenii. A răspuns că nu au de gând să-i hrănească — le-ar fi imposibil.
Am fost la Oreoi cu o mulțime imensă. Orașul e format din șase case deja ticsite. Refugiații au coborât pe țărm cu bunurile după ei. Au făcut tabere pe câmp, în jurul unor focuri mari. Aceste țărănci sunt răbdătoare, suferă într-o tăcere ciudată, în timp ce copii mici urlă din toate părțile.
E război — dar un alt tablou decât ce se vede pe front.
Fotografie de studio cu Crane îmbrăcat în ținută de corespondent de război, Atena, primăvara anului 1897 (CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII VIRGINIA)
Ofițerii de marină greci, cu ochii plin de lacrimi, mi-au jurat că turcii vor plăti pentru toată acea suferință. Dar probabil că turcii nu vor plăti; nimeni nu plătește pentru lucrurile astea în război.
Cel puțin opt mii de oameni au fugit din Volos. În fața nenorocirii lor, e insuportabil să fii bine hrănit și să ai unde să te duci.
Cora în ținuta corespondentei de război „Imogene Carter“, Atena, primăvara anului 1897 (CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII SYRACUSE)
Cei doi corespondenți au ajuns iar la Atena, epuizați și tânjind după odihnă, dar n-au rămas prea mult acolo. Deși nu se cunoaște cu precizie cronologia, probabil că în această scurtă pauză, Crane s-a adunat și a scris cea mai completă, mai profundă și mai scrutătoare relatare despre război, „Un fragment din Velestino“, în care revizitează bătălia și povestește pe îndelete despre multe incidente și detalii menționate doar în treacăt în primul reportaj. Spre deosebire de articolul pentru Hearst, care are doar patru pagini și jumătate, acesta are șaptesprezece și poate fi citit ca o lucrare literară, o versiune non-fictivă a Semnului roșu al curajului care seamănă cu romanul ca ton și metodă, dar e diferită pentru că spune o poveste fără intrigă sau protagonist uman, căci în această versiune personajul principal e însuși războiul și în loc să încerce să deslușească sensul războiului și să-i dea o formă narativă coerentă, Crane ne prezintă un ansamblu de fragmente, un colaj. Câteva exemple:
În spatele lui se auzea zgomotul bătăliei, o fabrică enormă care vuia și huruia. Acesta era produsul. Acesta era produsul, nu atât de bine finisat ca altele, dar suficient pentru a oglindi planul mașinăriei. Acest soldat rănit explica vuietul din depărtare. Îl definea. Iată ce se întâmpla — ba mai rău de atât. Asta explica toată hărmălaia. Privind la chipul groaznic al soldatului, parcă simțeai un nou respect pentru larmă.
Colibele țăranilor, făcute din pietre rotunjite, nu erau închise sau îngrădite, pentru că păreau să nu fi avut niciodată uși, dar interioarele erau doar niște goluri negre. Era un sat părăsit. Mergeai pe străzi cu gândul la viața care existase acolo, dacă avea să se întoarcă vreodată — dacă se putea întoarce vreodată. E omenește să ne gândim la o fostă comunitate ca aceea, cu toate iubirile, dușmăniile, prieteniile ei importante; cu jocurile și râcile ei, cu minunata ei complexitate de relații și interacțiuni, peste care se abătuse brusc barosul hazardului și din care nu mai rămăsese nimic — nimic în afară de câteva case goale. Cine trece întâmplător pe acolo observă că un sătean își reparase cu grijă poarta de la intrare, iar sentimentul inutilității acelei reparații îi dezvăluie preț de-o clipă mai multe despre viață decât știuse vreodată.
Puteți repeta în gând, dacă doriți, diferitele cauze pe seama cărora e pus războiul, le puteți rosti în repetate rânduri și puteți încerca să le aplicați la situație, dar tot nu veți găsi răspuns la întrebarea voastră vagă. Mintea se miră întruna de ce se supun atâția oameni unor chinuri, neplăceri și pericole de-a dreptul incredibile doar pentru asta — pentru a pune capăt câtorva vieți ca ale voastre sau poate ceva mai bune sau ceva mai proaste.
Un soldat din tranșee a urlat brusc și și-a încleștat mâinile peste ochi de parc-ar fi orbit. S-a rostogolit pe fundul tranșeei, cu trupul răsucindu-i-se de două ori. Năuc, unul dintre camarazii lui și-a băgat mâna în buzunar, fluierând printre dinți, și a scos un colț de pâine și o batistă. Părea că vrea să hrănească leșul. Dar el a luat batista, a tamponat cu ea rana, apoi s-a uitat neajutorat în jur. Ținea încă pâinea în cealaltă mână, pentru că nu putea s-o lase în noroiul din tranșee.
În spate zăcea un cal mort, lângă care înfloreau câțiva maci roșii ca sângele, care scăpaseră miraculos de nenumărate tălpi. În văzduh era mereu zgomot, de parcă cineva ar arunca în tine cu sticle de bere goale cu o viteză fantastică.
Salvele vuiau și trosneau de la un capăt la altul al dealului. Uneori, răpăitul tirului individual se extindea brusc într-un singur bubuit prelung, frumos, care avea ceva din căderea unui pin gigantic printre frații săi de pe coama muntelui. Era bubuitul unui val monstruos izbindu-se de stâncile tari.