— Oh, nu-mi pasă ce spune toată lumea, zise Martha.
— Ei, nu te poți pune cu întregul oraș, răspunse Carrie, brusc sfidătoare.
— Nu, Martha, nu te poți pune cu întregul oraș, ciripi Kate, grăbindu-se să-i țină isonul căpeteniei sale.
— Întregul oraș! exclamă Martha. Aș vrea să înțeleg și eu ce numiți voi „întregul oraș“. Prostovanii ăia care se tem de Henry Johnson, ăia sunt pentru voi „întregul oraș“?
Dar… dar, răspunde Carrie, Henry Johnson este înspăimântător și „Toată lumea se teme de el“. Martha o întreabă cu dispreț de unde știe asta din moment ce nu l-a văzut cu ochii ei, iar Carrie nu se poate apăra decât apelând la vechiul ei argument: „Așa spune toată lumea.“
Apoi adaugă, sărind brusc la alt subiect — în eventualitatea că Martha nu aflase — că familia Hannigan își vinde casa și se mută în altă parte din oraș.
„«Din cauza lui?» întrebă Martha.“
Da, din cauza lui.
Toamna. Arțarii din Whilomville s-au colorat în galben și purpuriu și, privind frunzele căzând pe pământ, băiețeii „visează la clipele când vor aduna mormane întregi pe străzi și le vor arde în serile ce se lasă pe neașteptate“. Judecătorul Hagenthorpe împreună cu trei dintre „cetățenii cei mai activi și mai influenți“ din oraș merg pe Niagara Avenue, ca să-i facă o vizită doctorului Trescott. Delegația e condusă de un bărbat cu un nume ciudat, John Twelve, angrosist de produse alimentare, care are o avere de patru sute de mii de dolari, dar „se zvonește că ar avea o avere de peste un milion“. Capitolul doisprezece din Evanghelia după Ioan începe cu câteva referiri țintite la învierea lui Lazăr, cel mai uluitor dintre miracolele săvârșite de Isus. Doctorul Trescott a izbutit un miracol asemănător sculându-l din morți pe Henry Johnson și, deși Crane nu-l compară pe doctor cu Isus, amândoi au sfidat legile naturii și din acest motiv sunt priviți cu suspiciune. (Hagenthorpe spune la cină: „În mod evident, natura l-a abandonat. E mort. Tu îl readuci la viață.“) În Evanghelia după Ioan, miracolul îi aduce lui Isus o armată de adepți noi, dar e totodată actul care-i inspiră pe farisei și pe mulți alții să se întoarcă împotriva lui, iar când Isus intră în Ierusalim în Duminica Floriilor, cum i se spune azi, povestea bine cunoscută se îndreaptă încetul cu încetul spre punctul culminant. În rolul său de doctor, Trescott și-a făcut datoria creștinească vindecând un om rănit prin protocoalele riguroase ale științei medicale, însă în același timp a creat un monstru, ceva care a infectat Whilomville cu o boală nouă — o epidemie de frică — și dacă acel ceva nu e îndepărtat, orașul va scăpa cu totul de sub control. Cei patru cetățeni distinși care-i fac o vizită lui Trescott sunt reprezentanți ai status quoului și și-au asumat rezolvarea problemei. Sunt extraordinar de curtenitori și înțelegători față de doctor, dar, deși pretind că-l admiră pentru ceea ce face și că sunt preocupați de binele lui, de fapt sunt oameni practici și ipocriți și ar abandona fără să clipească orice principii etice pe care le au sau cred că le au pentru a restabili ordinea în oraș.
Când John Twelve începe să vorbească, Trescott își îndreaptă ochii spre judecător, sperând la un sprijin cât de mic, dar bătrânul stă cu bărbia rezemată în baston și refuză să-l privească. Le e drag tuturor, îi spune Twelve doctorului, dar se tem că dacă o va ține tot așa, își va distruge viața. Nu-și distruge viața, răspunde Trescott. Bine, admite Twelve, dar își face foarte mult rău. „Din primul doctor al orașului, ai ajuns ultimul. Asta în mare parte pentru că mereu există o mulțime de neghiobi cu tărâțe-n în cap, desigur, dar asta nu schimbă situația.“ Alt bărbat, nenumit, trântește: „Femeile sunt de vină.“ Îl ignoră cu toții, iar Twelve continuă: „Chiar dacă pe lume sunt o mulțime de neghiobi, nu există niciun motiv pentru ca dumneata să te pui cu ei și să te distrugi. Vezi dumneata, n-ai ce lecții să le dai.“ Trescott răspunde cu un zâmbet obosit că nu încearcă să le dea lecții, dar când dă să explice, nu-i iese decât un bâlbâit incoerent: „Eu… e o chestiune de… în fine…“ Bărbatul nenumit trântește iar: „Femeile sunt de vină“ și iar e ignorat de ceilalți. Twelve propune să-l ducă „pe Johnson undeva în vale“, dar Trescott îl întrerupe spunând că nimeni nu-l poate îngriji la fel de bine ca el. Descumpănit, Twelve pomenește de „flecuștețul de fermă“ pe care avea de gând să i-o dea lui Henry, iar după câteva momente începe și el să se bâlbâie. „Iar dacă dumneata… iar dacă dumneata… dacă dumneata… fiindcă ți-a ars casa sau mai știu eu… păi, toți băieții erau gata să ți-l ia de pe cap și… și…“ Penultimul capitol se încheie cu un impas. Trescott nu se clintește, iar ceilalți sunt în pană de idei.
Trescott se ridică și se duse la fereastră. Le întoarse spatele. Bărbații așteptau tăcuți. Când se întoarse, rămase cu fața în umbră.
— Nu, John Twelve, spuse el, nu se poate.
Din nou tăcere. Deodată, cineva se foi pe scaun.
— Păi, atunci o instituție publică, începu el.
— Nu, spuse Trescott. Instituțiile publice sunt toate foarte bune, dar n-o să meargă acolo.
La coada grupului, judecătorul Hagenthorpe își mângâia îngândurat măciulia de fildeș șlefuit a bastonului.
Încă un salt temporal. E iarnă, iar Trescott se întoarce acasă într-o seară și „își scutură zăpada de pe încălțări și fulgii de pe umeri“. Doctorul intră în casă și-l găsește pe Jimmie singur în salon, „citind cu greutate dintr-o carte mare despre girafe, tigri și crocodili“. Doctorul îl întreabă pe băiat unde e mama lui, dar Jimmie nu știe sigur. Probabil că e la etaj, spune el.
Trescott o strigă de la piciorul scării, dar nu primește răspuns. Urcă, intră într-un salonaș slab luminat și o vede pe soția lui „încovrigată pe un fotoliu“. O întreabă dacă-l auzise strigând-o, dar ea nu răspunde nici de data asta și, când doctorul se apleacă deasupra fotoliului ca să înțeleagă care e problema, o aude cum încearcă „să înăbușe un suspin în pernă“. Speriat, o întreabă de ce plânge, dar răspunsul ei e mai degrabă o fofilare. „Mă doare capul, Ned, mă doare capul îngrozitor.“
Își trase un scaun lângă fotoliul ei. Apoi, aruncând o privire spre zona luminată de geamurile roșii mate, văzu o masă joasă care fusese adusă lângă sobă, încărcată de ceșcuțe și farfurioare cu prăjituri pentru ceai netăiate. Își aminti că era miercuri, ziua când soția lui primea vizite.
— Cine a venit azi aici, Gracie? întrebă el.
Dinspre umărul lui se auzi înfundat:
— Doamna Twelve.
— I-auzi… hm, făcu el. Anna Hagenthorpe de ce n-a venit?
Glasul înfundat se auzi iar dinspre umărul lui:
— Nu se simțea prea bine.
Trescott privi în jos la cești, numărându-le mecanic. Erau cincisprezece.
— Haide, haide, spuse el. Nu plânge, Grace. Nu plânge.
Vântul se tânguia pe lângă casă, iar zăpada bătea pieziș în geamuri. Cărbunii din sobă se reașezau din când în când cu zgomot, iar cele patru plăci de mică împrumutau noi luciri stacojii. Cum stătea cu capul ei pe umăr, Trescott se pomenea din când în când că încearcă să numere ceștile. Erau cincisprezece.
E un sfârșit extrem de liniștit și reținut, un scâncet stins care conține totuși întreaga forță anihilatoare a exploziei la care s-ar fi putut aștepta cititorul, pentru că așa se sfârșește lumea, iar cu această mică scenă din încăperea slab luminată de la etaj, lumea s-a sfârșit cu siguranță. Membrii familiei Trescott au fost marginalizați. Nu-și mai găsesc locul în orașul unde trăiseră și prosperaseră ani de-a rândul, convinși că-și cunosc bine comunitatea, căci ce s-a ales din ei când aceste convingeri le-au fost infirmate? Sunt și totuși nu sunt acolo, blocați într-o formă aparte de exil care-i condamnă să trăiască asemenea unor emigranți interni în propriul lor colț de lume, în propria lor casă, iar tragedia ascunsă, implicită a poveștii este că vor rămâne blocați pentru totdeauna în acel non-loc intermediar. Unde s-ar putea duce? Doctorul și-a jurat să aibă grijă de monstru cât timp va trăi și nimic nu-l va face vreodată să-și încalce legământul. Henry Johnson e de-acum o parte din el însuși și, oriunde s-ar duce, Johnson îl va urma. Dac-ar încerca s-o ia de la capăt în alt loc, acesta se va dovedi a fi în cele din urmă tot un Whilomville.
Religia nu e nici măcar pomenită în această carte alcătuită din mici fragmente explozive. Se aud clopotele bisericilor, dar nimeni nu e văzut la biserică, nimeni nu-l invocă pe Dumnezeu și niciun preot sau om al bisericii nu joacă vreun rol în comunitate. Însă prin crearea unui personaj pe nume John Twelve, Crane aproape că se roagă de cititori să deschidă Evanghelia după Ioan și să recitească capitolul doisprezece. Știm ce sentimente contradictorii îi inspirau religia părinților săi și soldații creștini din „Whilom drum corps“, dar Crane era un bun cunoscător al Bibliei, atât de bun, încât muzica prozei sale conține deseori în străfunduri ritmurile versiunii regelui Iacob și, cum prin personajul John Twelve face aluzie la Evanghelia după Ioan, mă întreb dacă nu cumva, atunci când John Twelve îi spune lui Trescott că „din primul doctor al orașului, ai ajuns ultimul“, Crane se gândește la un verset din altă evanghelie, pentru că pare a fi ecoul unui celebru verset din capitolul douăzeci al Evangheliei după Matei: „Astfel vor fi cei de pe urmă întâi și cei dintâi pe urmă, căci mulți sunt chemați, dar puțin aleși.“95 Trescott fusese oare chemat și, dacă da, fusese și ales? Iar dacă fusese ales, pentru ce fusese ales? Există un singur răspuns plauzibil: pentru martiriu. „Nu, John Twelve, nu se poate“, spune el. Iar cu aceste cuvinte se alătură martirizatului Henry Johnson împotriva bărbaților albi care controlează orașul și devine la rândul lui martir. Bărbatul negru și bărbatul alb vor împărți din acel moment același destin.
Dumnezeu să binecuvânteze America și-n veci să-i fluture drapelul.
9
Mireasa vine la Yellow Sky.
O tragedie urmată de o comedie. O schimbare de ton la fel de radicală ca un salt de la Regele Lear la Cum vă place, dar în ciuda diferențelor dintre ele, ambele opere sunt produsul aceleiași imaginații și ambele sunt generate de o serie de conflicte umane insolubile. Îl pomenesc pe Shakespeare nu ca să-l compar cu Crane, ci pentru că e cel mai pur exemplu de scriitor cu minte suficient de amplă și flexibilă pentru a înțelege că fiecare ființă umană e o colecție de mai multe ființe, iar dacă azi plâng și afurisesc ziua în care m-am născut, mâine aș putea sări din pat întrebându-mă ce să mănânc la micul dejun — ouă jumări, fierte sau ochiuri. Granița dintre tragedie și comedie e subțire, iar în piesele lui Shakespeare, singura diferență dintre cele două e dată de întâmplările din ultimul act. În Lear, jumătate dintre personaje zac moarte pe scenă. În Cum vă place, cu toții se căsătoresc și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. În comedia lui Crane, noutatea este că povestea începe cu o căsătorie și se derulează invers și, chiar dacă la sfârșit nu moare nimeni, pe parcurs se iscă destule conflicte între oameni — suficiente ca să țină cititorul cu sufletul la gură până-n ultima clipă.
Atât Monstrul, cât și „Mireasa vine la Yellow Sky“ sunt studii ale dislocării spirituale. Amândouă se desfășoară în fundături rurale — un orășel din statul New York, respectiv un sat texan microscopic chiar la nord de Rio Grande — și, pe măsură ce fiecare loc se transformă din ceva familiar și solid în ceva străin și incomprehensibil, personajele centrale sunt silite să facă față noii realități care răsare în jurul lor. În Monstrul, agentul disruptiv e hazardul (un incendiu), în timp ce în westernul lui Crane, timpul e forța destabilizatoare care răstoarnă vechile tradiții și în cele din urmă le distruge. Nuvela se încheie cu distrugere. Povestirea se termină cu un hohot de râs scurt și răsunător.
Jack Potter, șeriful veteran din Yellow Sky, a plecat la San Antonio, unde și-a găsit o mireasă, iar povestea începe cu însurățeii într-un tren, gonind spre orașul șerifului, care e spre vest față de punctul lor de plecare, deși „privind pe fereastră […] câmpiile Texasului păreau să se desfășoare spre est“. O eroare de percepție banală, des întâlnită în trenuri, iar Crane o strecoară în prima frază pentru a anunța subtil premisa care va pune în mișcare micul său text: Estul a cuprins Vestul, iar vremurile frontierei sălbatice au apus. O idee la care se tot gândise de când călătorise prin Texas, cu doi ani și jumătate în urmă, și pe care o aducea acum la viață arătând ce se întâmplă atunci când progresul civilizației întâlnește ultimul obstacol îndărătnic și câștigă un duel armat fără să tragă vreun foc de armă.
Potter și proaspăta sa soție sunt doi inocenți trecuți de prima tinerețe, aflați într-o călătorie unică în viață, gătiți cu haine noi care li se par la fel de ciudate ca faptul că se căsătoriseră. Potter cel ars de soare și de vânt privește în jos „cu respect“ la costumul său negru și stă acolo „cu amândouă mâinile pe genunchi, de parc-ar aștepta într-o frizerie“. Mireasa, care nu e nici frumoasă, nici „prea tânără“, se simte stânjenită de gătelile cu care nu e obișnuită și roșește de fiecare dată când e privită de alţi pasageri. Dar amândoi sunt fericiți, „foarte fericiți“ și de-a dreptul uluiți de „dotările spectaculoase ale vagonului“ — plușul verde, obiectele lucioase din alamă și argint, lemnul care sclipeşte de cât a fost lustruit. Oricât de stânjeniți sau intimidați s-ar simți, Potter e hotărât să profite la maximum de această șansă unică în viață. Ceva mai târziu se vor duce în vagonul-restaurant, spune el, pentru „cea mai rafinată mâncare din lume“. Costă un dolar, adaugă el, ca să întărească excelența mâncării, iar când sfioasa lui mireasă comentează „Asta nu-i prea mult pentru noi, Jack?“, șeriful răspunde „curajos“: „În orice caz, nu pentru călătoria asta. Facem tot tacâmul.“
În Monstrul, frizerul Reifsnyder aruncă în treacăt o aluzie la însoțitorii din vagoanele Pullman, contingentul de angajați negri ai căilor ferate format la sfârșitul anilor 1860, când George Pullman a început să angajeze foști sclavi ca să-i servească pe pasagerii albi care călătoreau cu vagoanele de dormit pe care tocmai le inventase. În cei treizeci de ani scurși între timp, însoțitorii deveniseră faimoși pentru eleganță, eficiență și maniere impecabile — versiunea americană a valeților britanici pentru cei care foloseau trenul pe distanțe lungi. Indiferent cât de grosolan sau de condescendent ar fi fost tratați, însoțitorii de vagon nu-și puteau îngădui să lase vreodată garda jos, așa că erau cei mai scindați dintre toți afro-americanii blocați în no-man’s-landul „dublei conștiințe“ a lui Du Bois. Pentru că scrie la doar trei ani după sângeroasa Grevă Pullman din 1894 și-şi dorește, probabil, să ofere un antidot comic la relațiile otrăvite dintre negri și albi ilustrate în Monstrul, Crane postează în trenul spre Yellow Sky un astfel de însoțitor cu maniere de gentleman, care ne arată limpede cât de naivi și neumblați sunt cei doi însurăței.
Pentru ei doi, tot ceea ce-i înconjura reflecta triumful căsătoriei lor din acea dimineață la San Antonio. Așa arăta noua lor situație, și mai ales chipul bărbatului radia de o mândrie care-l făcea să pară ridicol în ochii însoțitorului de vagon negru. Acest individ îi cerceta uneori de la distanță cu un rânjet amuzat, superior. Alteori îi intimida cu atâta măiestrie, că nu-și dădeau seama prea bine că sunt intimidați. Folosea cu subtilitate toate manierele celui mai inaccesibil snobism. Îi domina, dar ei nu-și dădeau prea bine seama de această dominație și se grăbeau să uite de pasagerii care se delectau uneori învăluindu-i în priviri batjocoritoare. Istoricește, situația lor părea a fi nespus de comică.
Istoricește. Încă una dintre alegerile ciudate ale lui Crane în materie de cuvinte, deși potrivită și perfect aliniată scopului său mai profund. În acest caz, istoria nu se referă la situația din tren, ci la istoria Yellow Sky, oraș în care Potter e „un om cunoscut, îndrăgit și temut în mediul lui, o persoană de vază“, iar pe măsură ce trenul se apropie de destinație, șeriful e tot mai îndoit de ceea ce făcuse — o ștersese la San Antonio ca să se însoare „fără să se consulte cu orașul Yellow Sky“ — și, pentru că nu se achitase de datoria sau de ceea ce percepe a fi datoria sa față de prieteni, comisese „o ticăloșie ieșită din comun“. Știe că oamenii din Yellow Sky se căsătoresc între ei „după cum poftesc, cum e obiceiul în general“, dar Potter e altfel decât ei pentru că reprezintă legea în oraș. Își impune un standard mai înalt, așa că „fapta lui îl apăsa ca o placă de plumb“.