— Zic, zbieră iar suedezul, că n-am nicio șansă cu voi, ăștia. Știu c-o să tăbărâți toți pe mine.
Scully îl lovi cu reproș peste mână.
— Gura, omule, strigă el. Vântul smulse cuvintele de pe buzele lui Scully și le împrăștie cât colo.
— Sunteți cu toții o bandă de… tună suedezul, dar viforul îi reteză și lui vorbele.
Găsesc un loc ferit aproape de zidul din spate al hotelului, o bucată de iarbă înghețată în formă de V, neatinsă de zăpadă, unde va avea loc bătaia — o insuliță desprinsă din spațiul mai mare din jur: un fel de ring de box sau o altă scenă pe care poate fi jucată încă o dramă omenească. Omul din Est, căruia îi clănțănesc dinții în timp ce „țopăie în sus și-n jos ca o jucărie mecanică“, observă că „preludiul poartă-n el o tragedie mai mare decât tragedia acțiunii, iar acel aspect era accentuat de vaierul lung și suav al viscolului care cernea fulgi tânguioși în abisul negru al sudului“.
Scully dă semnalul de start. „Acum!“ spune el și, în timp ce bărbații încep să-și care lovituri în întuneric, „brațele zburau atât de năucitor, încât nu se deslușea decât un fel de roată învârtindu-se cu repeziciune“. „Dă-i, Johnnie! Dă-i! Omoară-l! Omoară-l!“ strigă cowboyul. Pentru omul din Est însă, „încleștarea inflexibilă“, monstruoasă este o ticăloșie, așa că-și dorește să se termine. Suedezul îl doboară pe Johnnie, care se prăvălește „pe iarbă ca o povară respingătoare“. În timp ce zace acolo pe spate, cu fața „însângerată, zdrobită“, taică-său îl întreabă dacă poate continua. „Da, am… e… da“, spune el și se ridică anevoie în picioare, ajutat de tată. Omul din Est se roagă de Scully să pună capăt încăierării, dar bătrânul îl ignoră, după care suedezul se apropie ca să dea pumnul decisiv. Deși sorții îi sunt potrivnici, Johnnie, „pe jumătate prostit de slăbiciune […] se feri ca prin minune, iar pumnul îl dezechilibră pe suedezul care-și luase prea mult elan“.
Cowboyul, Scully și omul din Est izbucniră într-un chiot ca o armată victorioasă, dar încă nu se terminase, căci suedezul se ridicase agil în picioare și se repezise ca turbat asupra dușmanului său. Brațele zburară iar năucitor, iar trupul lui Johnnie fu zvârlit încă o dată cât colo și căzu grămadă ca un sac de pe un acoperiș. Suedezul se împletici degrabă până la un copac îndoit de vânt și se rezemă de el, suflând ca o locomotivă, în timp ce ochii săi sălbatici, aprinși de foc, lunecau frenetic peste chipurile aplecate deasupra lui Johnnie. Era ceva măreț în izolarea lui din acel moment, ceea ce omul din Est simți numaidecât când își ridică ochii de la bărbatul căzut și dădu peste acea siluetă singuratică și misterioasă care aștepta.
Suedezul, mai masiv și mai puternic, a câștigat. Când își revine, Johnnie începe să plângă „de rușine și dureri trupești“ și, cu lacrimile scăldându-i dârele de sânge de pe față, spune: „A fost prea… prea… prea matahală pentru mine.“ Scully anunță că „Johnnie e terminat“, cowboyul scoate un șir de „blesteme de nerostit“, iar omul din Est descoperă „cu uimire că erau în bătaia unui vânt ce părea venit direct din ținuturile înnegurate ale banchizei arctice. Auzi iar tânguirea zăpezii spulberate spre mormântul ei din sud. Își dădu seama că, în tot acest timp, frigul se încuibase tot mai adânc în el și se miră că nu se prăpădise. Nu-i păsa de starea celui învins“.
Bărbații intră iar la adăpost, suedezul urcă greoi în camera lui, iar ceilalți se încălzesc la sobă, în „camera de tortură“ plină de cărți de joc împrăștiate. Femeile din casă vin repede să-l ducă pe Johnnie la bucătărie, unde-l spală și-i pansează rănile, dar înainte să iasă toate deodată, doamna Scully își șfichiuie soțul cu un atac verbal furibund: „Rușine să-ți fie, Patrick Scully! Mai e și fiul tău. Rușine să-ți fie!“
Suedezul victorios coboară, deschide ușa teatral și „se împleticește“ până în mijlocul camerei. Și-a făcut valiza, dă să plece din hotel și-l mai întreabă o dată pe Scully cât îi datorează, la care Scully răspunde tot „Nimica“. Suedezul mai pune o dată întrebarea, ca să se asigure, iar Scully îi răspunde iar: „Nu-mi datorezi nimica.“
— Ha! făcu suedezul. Cre’ că ai dreptate. Cre’ că, dacă e la o adică, mata’ mi-ai fi dator. Eu așa aș zice. Se întoarse spre cowboy. Omoară-l! Omoară-l! Omoară-l! îl maimuțări el, apoi izbucni într-un râs triumfător. Omoară-l! Ironia situației îl făcea să se zguduie de râs.
Dar parcă râdea de morți. Cei trei bărbați erau neclintiți și tăcuți, fixând soba cu ochi sticloși.
Suedezul deschise ușa și ieși în viscol, aruncând o ultimă privire disprețuitoare înapoi către grupul nemișcat.
Povestea s-ar fi putut încheia aici, pentru că acest moment marchează sfârșitul acțiunii în hotelul albastru și ar fi fost un sfârșit perfect în felul său, concluzia bruscă, dar satisfăcătoare a unui text captivant, dar Crane perseverează încă două capitole și, scormonind mai adânc, tot mai adânc în consecințele angrenajului pe care l-a pus în mișcare, face dintr-o povestire deja bună una excelentă.
Penultimul capitol începe astfel:
Suedezul plutea prin viscol de parc-ar fi avut pânze, ținând bine de valiză. Se luase după un șir de copăcei despuiați, pieriți, știind că străjuiau drumul. Fața lui, care purta încă urmele pumnilor lui Johnnie, simțea mai degrabă plăcere decât durere în bătaia vântului și a zăpezii spulberate. Într-un final, câteva forme dreptunghiulare se înălțară în fața lui și recunoscu în ele casele din partea centrală a orașului. Găsi o stradă și o luă de-a lungul ei, aplecându-se mult în vânt de fiecare dată când ajungea la câte un colț și era luat pe sus de vreo rafală grozavă.
Parc-ar fi fost într-un sat părăsit. Ne imaginăm lumea ca pe un furnicar de oameni victorioși, mândri, dar acolo unde răsunau goarnele furtunii, un pământ populat era de neînchipuit. Existența oamenilor părea deci o minune, acei păduchi agățați de un balon rotitor, pârjolit de foc, mușcat de ghețuri, ros de boală, pierdut în spațiu stârneau un licăr de mirare. Furtuna era un semn că trufia omului era însuși motorul vieții sale. Numai un filfizon i-ar fi supraviețuit. Și totuși, suedezul găsi o cârciumă.
Lumea ermetic închisă a hotelului albastru a explodat, iar Crane ne aruncă brusc în infinitul urlător al tundrei albe. Își imaginează un pământ atât de ostil vieții, încât e lipsit de oameni, iar dacă există oameni, atunci ei trebuie priviți ca un fel de miracol. În „Barca de salvare“ compară oamenii cu șoarecii, făpturi insignifiante care ronțăie „brânza sfântă a vieții“, iar de această dată coboară încă o treaptă a lanțului existenței și-i compară cu păduchii, niște paraziți care se agață de o planetă înghețată, dogoritoare, măcinată de boli, care se rotește orbește prin spațiu, cel mai sumbru și mai descurajant tablou al umanității pe care l-a zugrăvit vreodată, și totuși, în acest pasaj încurcat și chinuit, spune și că aroganța și importanța pe care și-o dă omul („trufia“) sunt lucrurile care-l țin pe linia de plutire („motorul vieții sale“), ca apoi, schimbând din nou direcția în următoarea propoziție, să declare că numai un „filfizon“ (un dandy plin de sine, un fante sau, în limbaj contemporan, un nesimțit fițos) ar supraviețui furtunii, iar suedezul nu doar că supraviețuiește, ci are norocul de a da peste o cârciumă.
Suntem încă în Nebraska, dar în același timp Crane a schimbat perspectiva atât de drastic și ne-a dus atât de departe de orașul Romper, încât vrea să privim acel loc ca pe un puncticel în cosmos (ceea ce este), însă, pentru că în ceea ce urmează sunt implicați oameni, locul devine extrem de important pentru om, căci omul e măsura tuturor lucrurilor, așadar chiar dacă oamenii sunt păduchi în tabloul cosmic mai larg, ceea ce li se întâmplă pe pământ contează, contează enorm, nu e și nu va fi niciodată zadarnic, căci oricât de pesimistă a devenit viziunea lui Crane despre omenire, nu e un nihilist, iar ceea ce-și fac oamenii unii altora contează, poate nu pentru cosmos în general, ci pentru universul moral creat de oameni.
Următorul paragraf începe cu un semn prevestitor. Un felinar roșu atârnă deasupra intrării în cârciumă, dând fulgilor care cad în bătaia sa culoarea sângelui, iar când suedezul deschide ușa și intră, se află tot în romanul ieftin pe care și-l scrie în minte și e încă îmbătat de victoria din prima sa luptă de western. Se uită în jur și vede că singurii clienți în afară de el sunt patru bărbați care beau la o masă din colțul îndepărtat al camerei. Într-o dispoziție veselă, jubilatoare, se apropie de bărbatul de la bar și comandă whiskey, „zâmbind fratern“. După ce barmanul înregistrează comanda pe casa de marcat nichelată, suedezul ia sticla, își toarnă un pahar foarte generos și-l dă pe gât din trei înghițituri. Barmanul aruncă o privire furișă urmelor de sânge de pe fața suedezului și comentează: „Urâtă noapte.“ Nu, ba deloc, răspunde suedezul, pentru el e chiar frumoasă, ba chiar îi place vremea asta, îi place și n-are nimic împotriva ei. Mai cere un rând, dar când se oferă să-i facă cinste barmanului, acesta refuză și-l întreabă pe suedez cum s-a rănit la față. Suedezul îi spune imediat că s-a bătut și că a „bătut măr un tip colo la hotelul lui Scully“. Ceea ce le trezește interesul celor patru bărbați de la masă. „Pe cine?“ întreabă unul dintre ei, iar după ce le spune că a fost Johnnie Scully și că „o să fie ca mort vreo câteva săptămâni“, suedezul îi invită să bea cu el. Nu, mersi, spune unul dintre ei, după care Crane îl lasă pe suedez și-și îndreaptă atenția asupra celor patru bărbați.
Doi afaceriști de vază din oraș și procurorul stau la masă împreună cu prietenul lor, „un jucător profesionist din categoria celor care joacă cinstit“, un gentleman distins în felul său care nu e doar respectat de stâlpii comunității, ci e considerat „un tip rasat“. E adevărat că-și câștigă existența profitând de „fermieri nesăbuiți și senili care, bucuroși de recolte bune, vin în oraș plini de mândria și încrederea dată de […] o prostie invulnerabilă“, dar totodată e căsătorit, are doi copii și duce „o viață de familie exemplară“. Crane insistă cât se poate de mult asupra calităților acelui „cartofor pungaș“, care e în același timp „atât de generos, corect și moral, încât, dacă ar fi făcut concurs, ar fi pus pe fugă conștiințele a nouă zecimi dintre cetățenii din Romper“.
Dacă ne aflăm în universul moral al oamenilor, atunci cartoforul e un caz ambiguu, o persoană care e simultan ceva și altceva, o contradicție vie care subminează toate certitudinile limpezi despre ce înseamnă un comportament moral, din moment ce Crane ține să descrie această persoană ca „morală“, deși tot el l-a numit „pungaș“. Dar e pungaș doar în sensul în care e destul de viclean ca să-i atragă pe țărănoii săraci cu duhul să joace cărți cu el, pentru că altfel joacă „cinstit“, perfect corect, și le ia banii doar pentru că e un jucător de cărți mai priceput decât ei. Iar în acest moment, în probabil cea mai elegantă întorsătură a poveștii, acest cartofor se va amesteca în viața suedezului jucător de cărți care a intrat în cârciumă pentru a-și sărbători victoria bărbătească, virilă împotriva unui presupus trișor dintr-un presupus Vest anarhic, periculos. În fața cârciumii ninge cu fulgi roșii ca sângele, iar ceea ce se va întâmpla depinde doar de împrejurările de moment: o întâlnire provocată de hazard între doi bărbați versați într-ale hazardului.
Între timp, suedezul a dat pe gât mai multe pahare de whiskey sec și încearcă să-l convingă pe barman să bea cu el. „Haide“, spune el. „Bea ceva. Haide. Ce-ai zis — nu? Ei, măcar unul mic. Ce Dumnezeu, în seara asta l-am bătut pe unu’ și am chef să fac cinste. Da’ l-am bătut măr. Domnilor“, strigă el către bărbații de la masă, „beți un pahar?“ Barmanul, oripilat de obrăznicia suedezului, se grăbește să-i strige un: „Sst!“ „Mulțam“, spune unul dintre bărbații de la masă. „Nu ne mai trebuie.“
Suedezul însă nu acceptă refuzul. Devenind agresiv, ca și cum ar fi intrat în rolul unui mocofan scandalagiu dintr-o scenă clasică de western — înfruntarea din bar —, ia cel de-al doilea refuz al bărbaților de la masă ca pe o insultă. Cu pieptul „umflat, ca un cocoș“, îi spune barmanului că e un gentleman, că vrea ca ceilalți să bea cu el și — să ia seama — îi va sili să bea cu el. Se duce țanțoș la masă, pune mâna pe umărul cartoforului și repetă amenințarea: „V-am poftit să beți cu mine.“ Cartoforul nici nu se obosește să se întoarcă spre el, ci îi aruncă o privire piezișă peste umăr și răspunde: „Amice, nu te cunosc.“ Cum suedezul insistă în continuare, cartoforul îi cere calm să-și ia mâna de pe umărul lui și să-și vadă de treaba lui. „Ce?“ strigă suedezul beat și indignat. „Dacă nu vrei să bei cu mine, domnișorule, las’ că te silesc eu. Te silesc eu!“
Observați că suedezul i se adresează cartoforului cu „domnișorule“. Crane ne-a spus deja că jucătorul expert e mic de statură, „un bărbat mărunt și subțire“, dar „domnișor“ ne arată clar cât de profund s-a rătăcit suedezul într-un Vest imaginar creat de cărțile pe care le citise pe când era croitor la New York, pentru că „domnișor“ nu evocă doar o persoană care se îmbracă elegant, dar e și un termen peiorativ al vesticilor pentru esticii habarniști, pe care-l aplică și fenomenului popular al ranchurilor turistice100. Pentru că jucătorul nu se încadrează în tiparul vesticului autentic din cărțile ieftine, suedezul l-a numit „domnișor“, adică l-a catalogat greșit ca pe un tip din Est și, pentru că a câștigat bătaia cu Johnnie, acum se simte suficient de sigur pe el pentru a-și atribui rolul vesticului agresiv și, răsturnând situația în mintea lui învălmășită, îmbibată de whiskey, suedezul a pășit fără să vrea pe un teritoriu periculos. La prânzul de la Palace Hotel folosise cuvântul „periculos“ pentru a descrie Vestul, dar nici atunci și nici măcar acum nu-i trece prin cap că el însuși ar putea fi un instrument al pericolului.
Suedezul îl înșfăcase frenetic pe cartofor de beregată și-l trăgea de pe scaun. Ceilalți bărbați țâșniră în picioare. Barmanul se adăposti iute după colțul barului. Se stârni zarvă mare și în mâna cartoforului a fost văzut un cuțit cu lamă lungă. Acesta se repezi înainte și un trup omenesc, această citadelă a virtuții, înțelepciunii și puterii, fu străpuns la fel de ușor ca un pepene. Suedezul se prăbuși cu un strigăt de uluire deplină.
Comercianții de vază și procurorul trebuie să fi ieșit din local mergând de-a-ndărătelea. Barmanul se pomeni că se reazemă moale de brațul scaunului și privește în ochii unui ucigaș.
— Henry, spuse acesta din urmă în timp ce-și ștergea cuțitul pe unul dintre prosoapele atârnate de tejghea, să le spui unde mă găsesc. O să-i aștept acasă. Apoi se făcu nevăzut. În clipa următoare, barmanul ieșise în stradă, strigând prin furtună după ajutor, dar și după tovărășie.
Cadavrul suedezului, rămas singur în cârciumă, privea țintă la cumplita notiță de deasupra casei de marcat: „Aici se înregistrează valoarea cumpărăturilor dumneavoastră.“
E interesant să ne oprim asupra construcției ciudate și stângace din primul paragraf, „și în mâna cartoforului a fost văzut un cuțit cu lamă lungă“. Oricare alt scriitor ar fi formulat aproximativ așa: „Cartoforul băgă mâna în buzunar, de unde scoase un cuțit cu tăiș lung“, dar Crane folosește diateza pasivă în repetate rânduri în întreaga sa operă pentru a crea ceea ce aș numi „o perspectivă obiectivă“ a lumii vizuale, lumea percepută prin obiectivul neutru, atotvăzător al unui aparat de filmat. Nu e un manierism, ci o poziție filosofică, morală chiar, despre cum să descrii cât mai precis un eveniment din lumea reală. În acest caz, Crane nu pretinde că știe ce gândește cartoforul. Îl urmărește din afară, la fel ca cititorul, dar în alte povestiri și romane, atunci când povestește ceva prin ochii și mintea unuia dintre personaje (Henry Fleming, de pildă), renunță la diateza pasivă și revine la succesiunea obișnuită a substantivelor și a verbelor în frazele sale. În acest pasaj însă, face o observație în plus, poate una extrem de subtilă, totuși importantă. Suedezul a venit în Vest așteptându-se să fie ucis. Și după ce a provocat un conflict absurd și inutil, a fost într-adevăr ucis, iar prin recursul la diateza pasivă, Crane plasează responsabilitatea asupra cuțitului și nu asupra cartoforului, de parcă ar spune nu, suedezul nu a fost omorât de un om, a fost omorât de propria sa premoniție a morții, de propria sa frică, iar cuțitul a fost arma prin care destinul și-a împlinit misiunea. Cum spune casa de marcat: ai căpătat ce ai cerut.
Demnă de remarcat în acest pasaj e și iuțeala cu care prietenii cartoforului o șterg din bar. Dispar într-o clipită, la o fracțiune de secundă după ce trupul suedezului se prăbușește la podea, iar prin fuga lor execută același dans retractil al autoconservării propriu tuturor cetățenilor respectabili în momente de criză, după cum observase amar Crane cu doar șaisprezece luni în urmă, în articolul în care se apăra pentru că luase atitudine în Cazul Dora Clark — în ciuda consecințelor brutale ale acelui gest. Așadar, procurorul și cei doi comercianți aleargă afară în viscol și se spală pe mâini de întreaga chestiune, ca o punere în practică a cuvintelor adresate de cartofor suedezului cu mai puţin de un minut înainte să fie atacat: „Amice, nu te cunosc.“
În ultimul capitol, Crane se înarmează cu propriul său cuțit, cuțitul invizibil al scriitorului, pe care-l lua cu el oriunde se ducea, şi priviţi ce iute se mişcă atunci când vine momentul să-l folosească.
Trec câteva luni, iar într-o zi, omul din Est pornește călare, cu un teanc de scrisori și ziare, spre ranchul din Dakota unde muncea cowboyul. Nu e limpede dacă domnul Blanc lucrează tot la ranch sau și-a găsit o slujbă la poșta din oraș, dar, în orice caz, cert este că cei doi bărbați au ținut legătura în mod regulat de la prima lor întâlnire de la Palace Hotel, din Romper. Omul din Est îi spune cowboyului că jucătorul a fost condamnat la trei ani pentru uciderea suedezului. O sentință blândă, comentează ei, dar cowboyul observă că dacă barmanul și-ar fi făcut datoria și l-ar fi pocnit pe suedez în cap cu o sticlă, n-ar mai fi fost niciun omor. Insensibil la acest raționament, omul din Est răspunde „cu asprime“ că s-ar fi putut întâmpla o mie de lucruri, adică asemenea speculații nefondate sunt inutile, din moment ce se întâmplase un singur lucru și anume suedezul fusese omorât. Dar cowboyul continuă să reflecteze la „ce-ar fi fost dacă“, spunând că dacă suedezul nu l-ar fi acuzat pe Johnnie că trișează, ar fi fost în viață, și că fusese mare fraier pentru că se montase așa din cauza unui joc jucat de plăcere, fără mize bănești, ceea ce nu face decât să arate cât era de nebun. Ignorând aceste comentarii, omul din Est spune că-i pare rău de cartofor. Și cowboyul spune că-i pare rău, adăugând că acesta nu merită să fie închis deloc, dat fiind ce fel de om omorâse, și abia în acel moment, nu mai înainte — într-o fracțiune de secundă —, Crane scoate cuțitul și începe să-l răsucească în măruntaiele povestirii sale, iar pe măsură ce povestirea se apropie cu pași repezi de final, tot ceea ce ni s-a sugerat până acum se năruie brusc. Omul din Est răspunde:
— Poate că suedezul n-ar fi fost omorât dacă totul ar fi fost pe cinstite.
— N-ar fi fost omorât? strigă cowboyul. Totu’ pe cinstite? Cum, când el a zis că Johnnie trișează și s-a purtat ca un mare dobitoc? Și dup-aia, la cârciumă, nu și-a căutat-o cu lumânarea? Aceste argumente ale cowboyului îl zgândăriră pe omul din Est, scoțându-l din sărite.
— Ești un prost! strigă dușmănos omul din Est. Ești un dobitoc de un milion de ori mai mare decât suedezu’. Să-ți spun o chestie. Să-ți spun o chestie. Ascultă! Johnnie chiar a trișat!
— Johnnie, spuse cowboyul pe un ton plat. Rămase tăcut un minut, apoi vorbi cu însuflețire: Ei, na. Jucau și ei așa, de distracție.
— Distracție, nedistracție, spuse omul din Est, Johnnie a trișat. L-am văzut eu. Sunt sigur. L-am văzut. Dar am refuzat să iau atitudine și să fiu bărbat. L-am lăsat pe suedez să se lupte singur. Iar tu — tu nu făceai decât să te umfli-n pene și să ceri bătaie. Nu mai zic de bătrânu’ Scully! Suntem toți vârâți în chestia asta! Bietu’ cartofor nici măcar nu e substantiv. E un fel de adverb. Orice păcat e rezultatul unei colaborări. Noi, toți cinci, am colaborat ca să-l omorâm pe suedez […] tu, eu, Johnnie, bătrânu’ Scully, iar cartoforu’ ăla ghinionist și fără minte a fost doar punctul culminant, vârful unei acțiuni omenești, și numa’ el e pedepsit.
Ofensat și revoltat, cowboyul strigă orbește în ceața acelei teorii misterioase:
— Păi, eu n-am făcut nimica, nu?