Steagul iute, aprins al regimentului
Un vultur cu creastă roș-aurită
Oameni născuți pentru marș și moarte
Explică-le virtutea măcelului
Arată-le noblețea uciderii
Și un câmp unde zac o mie de leșuri.
Mamă cu biata inimă atârnând ca un bumb
Pe magnificul giulgiu al fiului tău,
Să nu plângi.
Războiul e bun.
Poemul rătăcit trece dincolo de soarta comună a bărbaților din „Barca de salvare“, limitându-se la destinul unui singur om care se agață cu disperare de o bucată dintr-un catarg rupt (verga) al unei corăbii care deja a naufragiat și s-a scufundat. Omul e pe punctul de a se îneca, iar Dumnezeul atotputernic care, dacă ar vrea, ar putea transforma oceanul într-un maldăr de cenușă nu ridică niciun deget ca să-l ajute. Momentul în care omul e la un pas de a fi înghițit de ape e surprins în cel de-al treilea vers al celei de-a patra strofe, când cerul dispare brusc („Un cer clătinat, bețiv, niciun cer“) — un limbaj atât de compact și de dur, încât se simte ca o lovitură cu pumnul încleștat. E o poezie înfricoșătoare, o poezie despre neajutorare și panică scrisă exact în momentul în care Crane începea să realizeze că și el risca să se scufunde, pentru că la un an după ce scăpase de înec lângă coasta Floridei, se îneca din nou, pe uscat, în Anglia.
Un om plutind pe o vergă subțire
Un orizont îngust cât gura unei sticle
Coviltirul valurilor împroșcând puncte negre
Neconturatul scâncet al cercurilor de spumă.
Dumnezeu e rece.
Crestele și hula neîncetată
Scoțând vaier după vaier,
Prăvălindu-se verzi, clocotinde, nesfârșite
Înălțându-se doar pe jumătate
Dumnezeu e rece.
Mările sunt în scobitura Mâinii;
Oceanele pot fi preschimbate-n stropi
De ploaie căzând printre stele
Dintr-un gest de milă față de un prunc.
Oceanele se pot face scrum
Murind cu un geamăt și un muget lung
În freamătul peștilor
Și strigătele corăbiilor
Pentru că Mâna cheamă șoarecii.
Un orizont mai mic decât cagula unui asasin osândit
Tumulturi năvalnice de cerneală
Un cer clătinat, bețiv, niciun cer
O mână palidă scăpând o vergă lustruită.
Dumnezeu e rece.
O haină umflată de aer captiv
O față sărutând apa-moarte
Plutirea obosită a unei mâini pierdute
Și marea, marea mișcătoare, marea.
Dumnezeu e rece.