Înfățișarea șleampătă a lui Crane și purtarea nesăbuită în timpul războiului arată că nu era în apele lui și că nu-l preocupa să-și poarte de grijă, riscând să se îmbolnăvească fizic și, exact cum se temuse Cora, s-a îmbolnăvit atât de rău, încât la un moment dat a trebuit evacuat din Cuba și trimis la tratament într-un spital militar din Old Point Comfort, Virginia, apoi și mai departe, tocmai în Munții Adirondack, să-l vadă un specialist în plămâni care conducea un sanatoriu în Saranac Lake. Comentând înfățișarea lui Crane într-un text scris pe o barcă de comunicații în perioada de început a războiului, înainte de invazie, romancierul Frank Norris observă:
Tânăra celebritate purta niște pantaloni de doc înnegriți și năclăiți cu tot soiul de pete de gudron, unsoare și ulei. Cămașa lui era neatinsă de vreun guler sau eșarfă și desfăcută la gât. Părul îi atârna peste ochi în lațe aspre, iar în poală își ținea valiza cu haine, folosind-o ca masă de scris. Chiar dacă barca se legăna, el ținea între călcâie o sticlă de bere și bea din ea cu o indiferență suverană la ideea de pahar. În timp ce el își scria corespondențele descriptive care urmau să fie citite a doua zi dimineață de peste zece mii de oameni în ziarele din New York, m-am întrebat ce-ar spune și ce ar gândi cei cincizeci de mii de oameni care-i citiseră romanul de război și văzuseră în autorul său, pe bună dreptate, desigur, un mare geniu, dacă l-ar fi văzut în acel moment.
Mai târziu, aparent înzdrăvenit după sejurul în Virginia, Crane s-a întors pe front pentru a relata despre invazia din Puerto Rico și a nimerit pe o barcă a presei împreună cu colegul său, corespondentul Charles Michelson. Agerul său prieten observă:
Crane plecând la război e una dintre cele mai neprezentabile figuri aflate vreodată în centrul unui roman de aventuri apocrif: greoi în mișcări, lățos, de obicei nebărbierit, îmbrăcat ca un marinar de rând, cu obrajii scobiți, pământiu, zgârcit la flecăreală, critic, poate chiar cusurgiu, cu sănătatea șubredă — exact antiteza bărbatului cuceritor.
[…] Aproape tot drumul, vântul a bătut din față, botul bărcii intra sub apă la fiecare val și cineva a descoperit că dacă te duci în față și te ții bine de stâlp, Oceanul Atlantic poate oferi un duș acceptabil. Crane ne-a dezvăluit epava unei siluete atletice — umeri cândva lați aduși înainte de un piept paradit, concav; picioare ca niște fusuri — arăta ca o panglică albă jerpelită, văzută prin vălul verde al valurilor care-l spălau.
Asta după doar trei luni, iar Crane trebuie să fi înțeles în sinea lui, la plecarea din Anglia, că se îndrepta spre o catastrofă personală — începutul sfârșitului —, dar în același timp era hotărât să înfrunte acel sfârșit și a refuzat să se lase convins de soție, de Conrad sau de oricine altcineva să se răzgândească. M-am speriat de chipul palid, surescitat și, în timp ce traversa oceanul plutind în călătoria sa de zece zile la New York, Crane părea la fel de preocupat de trecutul său american ca și de viitorul imediat care-l aștepta în junglele Cubei. Nu mai călcase în propria țară de peste un an, iar perspectiva l-a trimis învârtindu-se înapoi în orașul mitologic al copilăriei sale, Whilomville, care a devenit scena unei noi povestiri pe care a început s-o schițeze undeva în mijlocul oceanului și a terminat-o în primele zile ale războiului, pe o barcă de comunicații, în timp ce naviga împreună cu alți corespondenți americani în ape ostile, patrulate de canoniere și nave de război spaniole. E de mirare că a reușit să se detașeze atât de mult de mediul în care se afla ca să se concentreze, printre atâtea primejdii, pe o poveste despre un băiețel, dar dacă ne aplecăm mai atent asupra povestirii, devine limpede că — în mod conștient sau nu — Crane scria de fapt despre sine și despre sentimentele sale contradictorii față de situația în care se afla.
Whilomville din „Mănușile cele noi“ nu e același loc descris în Monstrul. În această versiune nu există incendii, carne arsă, cetățeni înnebuniți de spaimă — e doar orășelul placid unde Crane își petrecuse primii ani ai copilăriei, care i se întipăriseră adânc în minte, paradisul pierdut care-i fusese furat odată cu moartea subită, neașteptată a tatălui. Acesta fusese de departe cel mai traumatizant eveniment din copilăria sa — lovitura de secure care-i făcuse țăndări viața și-l învățase că Dumnezeu e o forță crudă și capricioasă pe care nu te poți baza sub nicio formă.
Și iată-l acum, la douăzeci și șase de ani, singur în mijlocul Atlanticului, un fugar avântându-se cine știe înspre ce, o situație oarecum asemănătoare cu cea a băiețelului din povestirea sa, care hotărăște și el să fugă de acasă, dar în California, care în imaginația lui e la fel de departe de orașul său ca partea întunecată a lunii. Sau, pentru a pune lucrurile în alt context, se află cam la aceeași distanță față de New York cum e Cuba față de Oxted.
Îl cheamă Horace, pare să aibă în jur de opt ani (vârsta lui Crane la moartea tatălui său), e tot un băiat orfan de tată și, deși Crane nu fusese singur la părinți ca Horace, dată fiind uriașa diferență de vârstă față de copiii mai mari ai familiei, crescuse practic fără frați sau surori. Horace locuiește cu mama și mătușa necăsătorită și, deși nu se precizează nimic despre moartea tatălui, faptul că mama umblă „în straie de doliu“ sugerează că se întâmplase destul de recent. Ca urmare, băiatul e captiv într-o familie exclusiv feminină și se simte sufocat de cele două prezențe neliniștite ce plutesc deasupra sa, care i-au impus atât de multe restricții și interdicții, încât e mereu certat cu regulile lor. Paralelele nu sunt identice, dar și pe Crane îl apucase neastâmpărul în fața constrângerilor vieții sale din Anglia, iar când presiunile au devenit de neîndurat, a evadat și el în partea întunecată a lunii.
Nu e întâmplător nici că evenimentul esențial al poveștii se naște din dorința băiatului de a lua parte la o „bătălie“, același impuls care-l cuprinsese pe Crane și-l trimisese pachet în Cuba. În cazul micului Horace, armele armatelor americane și spaniole sunt înlocuite cu bulgări de zăpadă, dar o bătălie e o bătălie, iar povestea începe când băiatul se întoarce într-o după-amiază de la școală și întâlnește un grup mare de prieteni în toiul unei bulgăreli, jumătate dintre ei jucând rolul soldaților, iar cealaltă jumătate, al indienilor. Horace e înnebunit să participe, dar două obstacole îi stau în cale. În primul rând, maică-sa îl dăscălise să vină „direct acasă imediat după școală“, iar în al doilea rând, are o pereche nouă de mănuși roșii și fusese prevenit cu asprime să nu cumva să ude „mănușile alea noi și drăguțe. M-ai auzit?“ Deci deși prietenii lui Horace îl invită să participe la bătaie, băiatul ezită, ceea ce-i face pe ceilalți să-l tachineze usturător:
— I-o fi frică de mănuși! I-o fi frică de mănuși!
Îi cântară aceste cuvinte pe o melodie crudă și monotonă care există de când există copii în America, dar pe care adultul emancipat are privilegiul s-o uite cu desăvârșire.
— I-o fi frică de mănuși!
Lucru rar printre adulții emancipați, Crane nu-și uitase copilăria americană și, într-un pasaj de o complexitate impresionantă, care se întinde pe primele patru din cele treisprezece pagini ale povestirii, reconstituie ierarhiile, alianțele fluctuante și factorii psihologici care însuflețesc războiul bulgărilor pe măsură ce Horace cedează încetul cu încetul tentațiilor bătăliei care sunt mai puternice decât supunerea, responsabilitatea și casa. În scurt timp, maică-sa își face apariția pe stradă și-l ia târâș, o umilire publică de natură să-l coboare fără îndoială în ochii celorlalți băieți, iar după ce băiatul își îndeasă mănușile leoarcă în buzunare și pretinde că le-a rătăcit, maică-sa îl caută în buzunare, scoate mănușile și-l pedepsește. Horace izbucnește în plâns.
Băiatul e exilat la bucătărie, în timp ce mama și mătușa iau cina în sufragerie, iar când Horace rămâne singur, Crane sondează adânc mintea băiețelului, pornind într-o călătorie similară cu cea în interiorul minții lui Henry Fleming, a lui George Kelcey sau a Puștiului din New York: mintea aflată în dialog cu sine, în timp ce șerpuiește și se rotește într-o vâltoare neîncetată de argumente și contraargumente, intrând și ieșind dintr-o turnantă de gânduri contradictorii în timp ce se chinuie să ticluiască un plan de acțiune, care pentru micul Horace cel maltratat e căutarea celei mai potrivite răzbunări pe asupritoarele sale.
Mătușa îi adusese o tavă cu mâncare și o lăsase pe scaunul de lângă el și, deși Horace tânjește dureros după murătura de lângă pâinea și șunca rece, hotărăște să ia atitudine pe loc, așa că doar atinge murătura, dar nu îndrăznește s-o ridice de pe farfurie și s-o mănânce. Pentru că:
Avea inima neagră de ură. Îşi zugrăvea în minte scene de răzbunare aducătoare de moarte. Maică-sa avea să înveţe că nu era el omul care să suporte supus persecuţiile fără să schiţeze un gest de apărare. Aşadar, visa la un masacru de sentimente, care culmina cu maică-sa târându-i-se la picioare, chircită de durere. Cu lacrimi în ochi, femeia îi cerea îndurare. Avea s-o ierte? Nu; inima lui, odinioară gingaşă, fusese împietrită de nedreptatea pe care ea i-o făcuse. N-o putea ierta. O aştepta o pedeapsă implacabilă.
Primul pas al cruntului său plan era refuzul mâncării. Știa din experiență că asta avea să facă prăpăd în inima maică-sii. Așa că așteptă îndârjit.
Dar brusc îi trecu prin cap că prima parte a răzbunării sale risca să eșueze.
Maică-sa se lasă așteptată, pentru că în mod normal ar fi venit deja în bucătărie ca să-l întrebe dacă e bolnav, iar dacă el îi spunea să plece și să-l lase „să sufere în tăcere“, întotdeauna îi înmuia inima și se strecura înapoi în grațiile ei. Cum comentează S.C. cu umor: „Se întâmplase chiar să se aleagă cu o plăcintă în urma unei asemenea strategii.“
Numai că de această dată maică-sa se lasă așteptată prea mult, tactica garantată nu funcționează, „iar pe măsură ce adevărul i se limpezea în minte, simțea o ură totală față de viață, de lume, de maică-sa. Inima sa respingea asaltul; era un copil învins“. Primul plan a dat greș, dar imediat ce capitulează pe acest front, ticluiește un al doilea plan mult mai dramatic: să iasă pe furiș din casă și să fugă.
Observați cât de imature și exagerate sunt gândurile sale pe tot parcursul episodului care urmează și — pentru a compara gândirea sa cu câteva dintre incursiunile mai vechi ale lui Crane în mințile personajelor sale — ce diferență imensă este între lumea interioară a lui Horace și cea a lui Henry Fleming, de pildă, care nu e un băiețaș, ci un adolescent, și ce diferență chiar și mai mare este între el și Puștiul din New York, care nu e adolescent, ci un bărbat tânăr, ceea ce ne spune multe despre metoda lui Crane și explică de ce personajele sale sunt făpturi de sine stătătoare, atât de diferite una de cealaltă. Când dă ce are mai bun, Crane nu scrie pur și simplu despre creațiile sale, ci le locuiește. În cazul micului Horace din „Mănușile cele noi“, Crane locuiește în mintea unui băiețaș și, așa cum înțelege până-n străfunduri — și-și amintește până în străfunduri —, mintea unui băiat de opt ani are limitele ei.
Va ajunge un individ cu mâinile pătate de sânge într-un colț îndepărtat de lume, condamnat de cruzimea maică-sii la o viață de nelegiuiri. Ea nu va afla niciodată de soarta lui. Ani de-a rândul o va chinui cu îndoieli peste îndoieli, împingând-o, neconsolată, în mormânt.
Își pune haina și căciula și pe-aci ţi-e drumul, după ce aruncă o ultimă privire îndărăt spre murătură, pe care e tentat s-o ia cu el, dar hotărăște că mai bine nu, pentru că dacă mâncarea rămâne neatinsă, „maică-sa avea să se simtă și mai prost“. De parcă n-ar fi fost de-ajuns, afară ninge zdravăn și, pentru că nu știe exact dacă drumul său spre California ar trebui să înceapă pe Niagara Avenue sau Hogan Street, băiatul se adăpostește în magazia de lemne, ca să analizeze lucrurile și să mediteze „cu jale la martiriul său“. Înăuntru e îngrozitor de frig, dar băiatul se simte oarecum îmbărbătat când privește spre casă și vede o lampă trecând „iute de la o fereastră la alta. Apoi ușa bucătăriei se dădu la o parte și o siluetă înfășurată în șal [mătușa Martha] alergă la poartă. În sfârșit, îi simțeau puterea“. Femeile și-au dat seama că dispăruse, iar băiatul mai jubilează câteva clipe cu gândul la „groaza pe care o pricinuiește“, după care își dă seama că, mai devreme sau mai târziu, cineva va veni să-l caute în magazia de lemne.
Știa că nu e bărbătește să fie prins atât de repede. Nu-și dădea prea bine seama cum să rămână plecat pentru totdeauna, dar era hotărât să le dea mai mult de furcă înainte să se dea prins. Dacă reușea doar s-o înfurie pe maică-sa, avea să șteargă cu el pe jos de cum îl prindea. Trebuia să tragă de timp ca să fie în siguranță. Dacă rezista suficient, putea conta pe o primire afectuoasă, chiar dacă săvârșise nenumărate ticăloșii.
Crane n-ar fi avut de unde să știe cât de profetice aveau să se dovedească a fi ultimele două fraze din acest pasaj, dar în mod straniu, cam asta s-a și întâmplat în cele opt luni și jumătate cât a stat el însuși departe de Cora, pentru că, deși luptele au încetat pe 12 august, odată cu capitularea Spaniei, Crane a tras de timp, întorcându-se pe furiș la Havana, unde a rămas încă patru luni, dispărând cu atâta pricepere pentru ea și aproape tot restul lumii, încât mulți l-au crezut mort sau după gratii. A torturat-o cu tăcerile lui prelungite (agravate de faptul că puținele scrisori pe care i le-a trimis s-au pierdut aproape toate, fiind reținute sau aruncate de menajera de la pensiune care ar fi trebuit să i le pună la poștă), dar când în sfârșit a fost găsit și s-au strâns bani care să-i acopere călătoria de întoarcere în Anglia, Crane s-a îmbarcat, a traversat oceanul și și-a reluat mulțumit viața alături de Cora, pentru că, în ciuda nenumăratelor ticăloșii, stătuse departe destul timp pentru a-și asigura o primire afectuoasă și toate au fost iertate.
Cât despre tânărul erou al povestirii sale, Horace iese îndoit din magazie și dă iar piept cu ninsoarea pentru a evita să fie prins imediat, dar ninsoarea s-a transformat într-un viscol care-l scutură „violent cu forța sa aspră, necruțătoare. Gâfâind, mușcat de ger, pe jumătate orbit de fulgii de zăpadă, ajunsese un copil al nimănui, exilat, sărac și lipsit de prieteni“.
Cu siguranță, Crane se gândea și la sine pe când scria ultimele cuvinte ale acelei fraze. După tentativa eșuată de a da lovitura în Anglia, se întorcea în America simțindu-se „exilat, sărac și lipsit de prieteni“, pentru că în acel moment încă nu primise slujba de corespondent, iar războiul dintre Spania și America n-avea să fie declarat oficial decât în ziua sosirii sale, deci pe moment nu era nimic cert, dar, deși încă se zbătea în acel nimic, tot mai spera ca situația să se rezolve într-un fel, cum i se întâmplă micului Horace în ultimul capitol al povestirii.
Sub asaltul zăpezii, rătăcit, băiatul dă vina pe maică-sa că-l „azvârlise în acel vifor crunt“. În același timp, complet în răspăr cu acel resentiment ursuz, nu-și dorește decât să se întoarcă în casă și să renunțe la călătoria în California — dar nu va renunța, nu poate renunța, trebuie să meargă înainte și să se țină de plan dintr-un fel de „ideal enigmatic, copilăros, al conveniențelor“. Iese împleticindu-se în Niagara Avenue și se pomenește privind în vitrina bine luminată a măcelăriei lui Stickney. Măcelarul, care fusese prieten bun cu tatăl lui Horace, stă în prăvălia sa ticsită, înconjurat de „șiruri de porci atârnați cu capetele în jos […] [și] grămezi de curcani deșirați“ legați de tavan. Înăuntru e o singură clientă, o femeie cu „un coș monstruos pe braț“ și, imediat după plecarea ei, Horace își ia inima în dinți și intră și el. Din acel moment, Stickney cel bun la inimă trece în prim-plan, iar povestirea se desfășoară rapid spre deznodământ, un final complex, dar profund satisfăcător, în care mama și fiul se regăsesc — așa cum aveau să se regăsească în cele din urmă Crane și Cora.
Stickney stătea cu mâinile pe masă, mult depărtate, cu palmele grăsuțe în jos, cu atitudinea măcelarului care întâmpină un client, dar se îndreptă.
— Ei, ce s-a întâmplat? spuse el. Ce s-a întâmplat, puștiule?
— Nimica, răspunse Horace cu glas răgușit. Se strădui să dea afară ceva ce-i stătea în gât, apoi adăugă: Numa’ că… am… am fugit și…
— Ai fugit! exclamă Stickney. De ce? De cine?
— De… acasă, răspunse Horace. Nu-mi mai place acolo. Am… Ticluise un discurs ca să câștige bunăvoința măcelarului, pregătise o listă pentru a-și prezenta argumentele în felul cel mai logic, dar vântul părea să-i fi golit mintea. Am fugit. Am…
Stickney întinse o mână enormă peste abundența de carne de vită și-l înșfăcă pe emigrant cu putere. Fața i se zguduia de râs și-l scutură în joacă pe prizonierul său.
— Haide, haide, haide. Ce tot bați câmpii? Ai fugit, ai? Ai fugit?
În acel moment, sufletul greu încercat al copilului își găsi ușurarea hohotind de plâns.
— Hai, hai, spuse Stickney grăbit. Lasă, nu-i nimica, nu-i nimica. Vii cu mine și gata. O să fie bine. Rezolv eu. Tu stai liniștit.
După cinci minute, măcelarul, care-și trăsese o manta uriașă peste șorț, îl conducea pe băiat acasă.
Ajuns în prag, Horace înălță ultimul steag al mândriei.