8 iulie: delirând în urma unei crize de malarie, cu febră mare, scăpată de sub control, Crane e urcat pe vasul City of Washington în Siboney și trimis înapoi în Statele Unite pentru tratament medical.
***
Sosise în Key West în urmă cu doar două luni și jumătate, dar evenimentele trăite în acea scurtă perioadă au avut un efect monumental asupra lui și au generat un șuvoi abundent de scrieri atât în timpul războiului, cât și după aceea. În primul rând, cele douăzeci și patru de articole din World, urmate de zece povestiri despre campania cubaneză (printre care „Prețul uniformei“), apoi extraordinarele „Amintiri din război“ scrise la persoana întâi, foarte puțin ficționalizate, patruzeci și două de pagini în care-și povestește experiențele din primele zece săptămâni de campanie — până la și inclusiv evacuarea la Old Point Comfort, Virginia —, compuse în august 1899, la opt luni după întoarcerea sa în Anglia.
Acesta este cel mai puternic și mai inventiv text pe care l-a scris în ultimul său an de viață, destăinuindu-se în moduri în care nu-și îngăduise niciodată pe deplin s-o facă până atunci și vorbindu-le direct cititorilor despre sine, iar deodată, când vălul se ridică, reușește să găsească un ton intim și profund personal al narațiunii, o voce cu multiple tonalități schimbătoare, de la sumbru la efervescent, plus tot ce se află între aceste două extreme, Crane complet, în toată multilateralitatea sa contradictorie.
Despre moartea medicului John Blair Gibbs din Marina Americană în primele ore ale dimineții de 12 iunie:
M-am dus să-l caut pe Gibbs, dar în curând am renunțat la căutarea activă pentru plăcuta îndeletnicire de a sta întins la pământ și de a simți șuierul fierbinte al gloanțelor care încercau să mă tundă. În acel moment, nu mai eram cinic. Eram un copil care, dintr-o pornire ignorantă, sărise în scăldătoarea războiului. Am auzit pe cineva murind lângă mine. Murea greu. Greu. I-a luat mult timp să moară. Respira așa cum respiră orice mașinărie nobilă care se zbate vitejește să nu se strice, să nu cumva să se strice. Dar el avea să se strice. Avea să se strice. Răsuflarea lui îmi amintea de zgomotul unei pompe eroice care se chinuie să țină piept unor tone de mâl. Întunericul era de nepătruns. Bărbatul zăcea într-o groapă la doi metri de mine. Fiecare val, fiecare vibrație a agoniei sale îmi răscolea simțurile. Nu mai gemea de mult. Doar lupta crâncenă pentru o gură de aer mai pulsa în noapte cu un șuier limpede, ascuțit, și intervale de tăcere cruntă în care-mi țineam la rândul meu respirația, din dorința inconștientă de a-l ajuta. Am crezut că omul acela n-o să moară niciodată. Voiam să moară. Până la urmă a murit. La un moment dat, aghiotantul a venit în goană, dând buzna cât era de înalt prin ploaia de gloanțe. L-am recunoscut după voce.
Placă în memoria doctorului John Blair Gibbs la University Club, New York
(FOTOGRAFIE DE SPENCER OSTRANDER)
— Unde-i doctorul? Sunt niște răniți acolo. Unde-i doctorul?
Un soldat i-a răspuns sec:
— Chiar acuma a murit, domnule.
De parc-ar fi spus: „Chiar acuma s-a dus până la colț, domnule.“
După ce alergase opt sau zece kilometri până la Siboney cu textul lui Marshall, Crane își amintește cum încercase să aducă ajutoare pentru prietenul său rănit, un efort care a început cu această conversație înnebunitoare:
Unul dintre corespondenți a răspuns […]
— Marshall? Marshall? Păi, Marshall nici nu e în Cuba. A plecat la New York înainte ca expediția să ridice ancora din Tampa.
— Pardon, am spus, am observat că Marshall a fost împușcat în luptele de dimineață, ai văzut cumva pe cineva de la Journal?
După un moment de tăcere, mi-a răspuns:
— Sunt sigur că Marshall nici nu e aici. E la New York.
— S-avem pardon, am spus, am observat că Marshall a fost împușcat în luptele de dimineață, ai văzut cumva pe cineva de la Journal?
— Nu, a zis el. Ia ascultă, trebuie c-ai confundat tu doi inși. Marshall nici nu e în Cuba. Cum să fie împușcat?
— S-avem pardon, am spus, am observat că Marshall a fost împușcat în luptele de dimineață, ai văzut cumva pe cineva de la Journal?
— Dar să știi că n-are cum să fie Marshall, a zis el, din simplul motiv că nu e aici.
M-am luat cu mâinile de cap, am urlat tare către cer și l-am lăsat în plata Domnului.
În noaptea de 1 iulie, când întâlnește întâmplător un vechi prieten și coleg de la Claverack, Reuben McNab:
Apoi m-am uitat în jos către învălmășeala jalnică de la Bloody Bend106, o învălmășeală de oameni răniți, muribunzi, morți. Și l-am văzut acolo pe Reuben McNab, caporal în Regimentul 71 de voluntari din New York, cu plămânul ciuruit. Și cu hainele ciuruite.
— Ei, m-au nimerit, a spus el în loc de salut.
Așa se vorbea de obicei. Nu se țineau discursuri lungi. „Ei, m-au nimerit.“ Era de-ajuns. Cel care stă în picioare nevătămat are în acele momente o misiune grea. Mă îndoiesc că mulți dintre noi am învățat cum să le vorbim răniților noștri […] „Ei, m-au nimerit“, a zis Reuben McNab. Privisem cu apatie sau, spre uluirea mea, cu indiferență deliberată, cinci sute de răniți. Dar apariția lui Reuben McNab, colegul de școală care zăcea în noroi cu o gaură în plămâni, m-a impresionat atât de tare, încât am început să mă bâlbâi, mi-a provocat un fior de cruntă intimitate față de războiul care până atunci aproape că ar fi putut trece drept un vis. Douăzeci de împușcați au ridicat ochii la mine. Un singur om nu s-a sinchisit. Murea; n-avea timp. Gloanțele zumzăiau razant pe deasupra tuturor. Moartea lovise deja, dar insista să înalțe încă un pisc veninos.
— Dacă ai drum pe la spital, să treci să mă vezi, a zis Reuben McNab.
Asta a fost tot.
Despre vizita la spitalul de campanie din El Caney:
Ne-am croit drum prin aglomerația din piațetă, am zărit ușa bisericii și a urmat o scenă ciudată. Biserica fusese transformată într-un spital pentru spaniolii răniți căzuți în mâinile americanilor. În biserică prea era întuneric ca într-o peșteră pentru ca doctorii să poată opera, așa că mutaseră masa din altar la ușă, unde era multă lumină. Sub bolta neagră era masa din altar, pe care stătea întins un om. În afară de un cache-sexe, era gol pușcă, iar asocierea ecleziastică era atât de pregnantă și de limpede, încât parcă îți și închipuiai acea siluetă slabă și palidă abia coborâtă de pe o cruce. O iluzie ca o străfulgerare de lumină, iluminând preț de-o clipă toate cotloanele întunecate ale celor mai vagi, groaznice și nebunești gânduri blasfematoare. Vă supun atenției acest lucru doar ca efect — un efect de lumină și umbră mental, dacă doriți; echivalentul mental al felului cum folosesc impresioniștii francezi culorile; ceva lipsit de sens, dar în același timp copleșitor, zdrobitor, monstruos.
Despre îmbolnăvire:
Foarte curând după asta, campania s-a încheiat pentru mine. M-am ales cu un soi de febră. Nici până-n acest moment nu m-am lămurit ce fel de febră era. A fost definită în mai multe feluri. În orice caz, cert e că la început am căpătat o indiferență languroasă față de lume în general. Apoi am început să călăresc pe cal ca și cum aș fi fost întins într-un pat. După care cred — nu sunt prea sigur — că m-am târât și m-am văitat prin Siboney câteva zile. Colegii mei, Scovel și George Rhea, m-au găsit și m-au îngrijit cât de bine au putut, dar nu-mi dădeam seama dacă se prăbușea podul Londrei sau dacă eram în război cu Spania. Pentru mine era totuna. Ei, și ce? Nimic. Poate că se întâmplau toate. Dar nu-mi păsa defel. Viață, moarte, dezonoare — nu însemnau nimic pentru mine. Mă interesau doar murăturile. Murături cu orice preț! Murături!!
Apoi, după ce gonește preț de patruzeci și două de pagini pline de oroare, gafe comice și acțiune amețitoare, se oprește brusc și aruncă totul în aer:
Episodul e închis. Și puteți fi siguri că nu v-am spus absolut nimic, absolut nimic, absolut nimic.
***
Drumul până în Virginia a fost un chin pentru Crane și asta nu doar pentru că a fost lung (cinci zile), ci și pentru că „singurul lucru pe care-l știam pe lume era că venele îmi ardeau și clocoteau“. În plus, căpitanul a refuzat să-i dea de mâncare, iar medicul militar de la bord l-a evaluat rapid pe Crane, a confundat malaria de care suferea cu febra galbenă (o condamnare la moarte aproape certă) și a lătrat la el să se izoleze de ceilalți.
City of Washington transporta peste două sute de soldați răniți, majoritatea din Regimentul 71 de voluntari din New York, iar Crane și-a petrecut mare parte din călătorie zăcând pe punte, pe un covoraș. Și totuși, cum avea să scrie mai târziu, „n-a fost chiar așa de rău“ și, din moment ce majoritatea soldaților erau într-o stare mult mai proastă decât el, iar febra persistentă începea în sfârșit să cedeze, la ora cinei, cineva se milostivea invariabil și-i oferea „un blid de tablă cu ceva“, așa că până la urmă n-a făcut foamea și nici n-a murit. Când a pus piciorul pe uscat, mai întâi de toate s-a dus la primul bufet cu răcoritoare și s-a răsfățat cu o înghețată cu suc de fructe, pentru care făcuse o pasiune imensă și irațională „undeva în pădurile dintre Siboney și Santiago“. A cerut una cu aromă de portocale.
De pe veranda hotelului Chamberlin s-a uitat cum coboară soldații de pe vas, întâmpinați de o mulțime de gură-cască. Bărbații aclamau, femeile plângeau, iar în timp ce răniții erau transportați la spital pe tărgi și platforme, Crane a observat că acea „adunătură de schilozi murdari, zdrențăroși, emaciați, pe jumătate morți de foame“ stăteau cu capetele plecate, părând cuprinși de un soi de trac. Ca să ne lecuim de gloria și satisfacțiile războiului.