A rămas acolo în jur de o săptămână, poate ceva mai mult, și a trimis corespondețe către World, care s-au dovedit a fi și ultimele, lunga relatare despre Bătălia de la San Juan și „Soldații armatei regulate n-au parte de glorie“. La un moment dat s-a dus la Fort Monroe și și-a luat un costum nou. Hainele lui mai vechi ajunseseră niște zdrențe, cum povestește Davis într-un articol pentru Harper’s New Monthly Magazine: „Unul dintre corespondenții cei mai cunoscuți […] a fost trimis acasă, suferind de o febră cumplită, în aceleași haine pe care fusese nevoit să le poarte de trei săptămâni. Haine în care trecuse râuri, dormise pe pământ și transpirase de la căldură și febră, iar când a ajuns la Fortress Monroe și-a cumpărat o ținută nouă completă cu suma modestă de douăzeci și patru de dolari.“ Corespondentul era Crane, iar cei douăzeci și patru de dolari aveau să devină curând unul dintre gloanțele folosite de Seitz pentru a rupe contractul lui Crane cu World.
Între timp, în Cuba se fabrica alt glonț. Care a ieșit de pe banda de asamblare pe 16 iulie sub forma unui articol controversat, nesemnat, scris de către Scovel pentru World, dar despre care Seitz și echipa administrativă a ziarului de la New York s-au convins (din motive de nepătruns) că fusese scris de Crane. La care s-a adăugat încă un glonț atunci când angajatul lor trădător a parcurs drumul epuizant de opt sau zece kilometri prin junglă pentru a trimite corespondența scrisă de rănitul Marshall — un corespondent de la o publicație rivală — și brusc au găsit destule motive să se descotorosească de Crane. Și, din moment ce nu mai lucra pentru ei, Seitz și ai lui au refuzat să deconteze „suma modestă“ necesară pentru a schimba mormanul de zdrențe pe un costum nou. Desigur, nu era vorba doar despre cei douăzeci și patru de dolari, era și o chestiune de principiu.
Articolul lui Scovel pune prima înfrângere a diviziei newyorkeze de infanterie din luna iulie pe seama lașității și incompetenței comandanților săi, o acuzație atât de gravă, încât a atras un val de contraacuzații dinspre Journal și a declanșat una dintre cele mai feroce bătălii din războiul de presă între Pulitzer și Hearts care a durat un an întreg. Conflictul a început pe 16 iulie (când Crane era încă în Virginia), iar în ziua următoare, Scovel cel curajos și harnic, care se afla în Cuba de mai multă vreme decât toți ceilalți corespondenți americani și-și asumase mai multe riscuri decât oricare dintre aceștia, și-a minat cariera de jurnalist în timpul capitulării oficiale a orașului Santiago, când i-au cedat nervii și l-a pocnit în față pe corpolentul și trufașul general Shafter. Nu e clar dacă Shafter a ripostat sau nu, dar imediat după altercație, prietenul lui Crane a fost arestat și expulzat din Cuba.107
Din Virginia, Crane s-a dus la New York pentru a antama negocierea unui contract cu editorul Frederick A. Stokes pentru o carte de povestiri despre războiul cubanez și pentru a le da raportul șefilor săi de la World — care s-au grăbit să-l concedieze imediat ce s-a întors la birou. În articolul său din 1933, Seitz afirmă că unul dintre reprezentanții conducerii, directorul financiar John Norris, a fost cel care i-a înmânat lui Crane decizia de concediere și a refuzat să-i dea vreun ban pentru cheltuieli. Potrivit lui Seitz, după vizita lui Crane, Norris a ieșit din birou „frecându-și încântat mâinile. «Abia ce mi-am luat la revedere de la amicul tău, Stephen Crane», a spus el cu un rânjet pe toată fața. «A venit încoace să mai ceară un avans. Nu crezi că l-ai tapat destul de bani pe domnul Pulitzer pe nemeritate?» l-am întrebat. «Oh, foarte bine», a zis el, «dacă așa vedeți voi lucrurile, la revedere.» Așa că am scăpat de el»“.
Ar fi interesant de aflat cât adevăr e în această poveste și dacă replicile pe care Norris i le atribuie lui Crane în relatarea lui Seitz sunt reale. Dacă această versiune a faptelor e corectă, ne-am putea întreba și de ce a acceptat Crane concedierea cu atâta calm și nu și-a susținut cauza. Poate că realizase deja că-și pierduseră încrederea în munca lui și se aștepta întru câtva să fie dat afară atunci când a intrat în clădire sau poate că, după cum îi era firea, n-a vrut să facă scandal, adică să le arate cât era de jignit de atitudinea lor disprețuitoare la adresa lui. Se pare că n-a făcut decât să ridice din umeri. Poate că a strâns pur și simplu din dinți, în stil american — apoi adiós!
În acel moment s-ar fi putut întoarce în Anglia, dar n-a făcut-o. Fără îndoială pentru că nu voia sau nu era pregătit, dar și pentru că n-avea bani de drum. În loc să se împrumute pentru bilet, și-a luat la revedere de la foștii săi patroni de la World și s-a dus la sediul Journal, unde a semnat cu Hearst pentru încă o misiune. Poate că i-a mai venit inima la loc când a trecut în tabăra principalului rival al lui Pulitzer, dar cine știe? Noua slujbă însemna din nou război și o șansă de a scrie despre campania din Puerto Rico, dar, înainte de a pleca iar spre sud pentru a începe misiunea, Crane a făcut un lung ocol, călătorind în nord pentru o consultație la specialistul în plămâni Edward Livingston Trudeau din Saranac Lake.
Crane la bordul navei Three Friends în apropiere de Cuba, 1898
(CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII VIRGINIA)
Probabil că-l speriase criza de malarie prin care abia trecuse și, chiar dacă-și revenise și se prefăcea că e sănătos, probabil știa că nu este. Destul de ciudat e că Trudeau i-a scris Corei în septembrie despre vizită aparent neimpresionat de starea pacientului său, deși la doar o săptămână sau două după acest control, Michelson avea să observe „obrajii scobiți“ și „sănătatea șubredă“ a lui Crane și să-i compare trupul cu o „panglică albă jerpelită“. Chiar și ceva mai devreme (înainte de malarie), în câteva fotografii făcute pe nava Three Friends, Crane arată bolnav, șleampăt (cum îl descrie Frank Norris) și îngrijorător de schimbat. Desculț, cu un păr care-i atârna în lațe, îmbrăcat într-o pijama albă șifonată și cu o mustață stufoasă, pe oală, pare un vagabond dement care caută resturi pe plajă sau poate un profet autoproclamat abia întors după patruzeci de zile de post în deșert, unde fusese lovit de trăsnet în dimineața primei zile. După frigurile și delirul unei febre tropicale, probabil că arăta chiar și mai rău și totuși doctorul Trudeau scrie calm:
Stimată doamnă,
soțul dumneavoastră a venit aici în această vară cu câteva semne ale unei afecțiuni la plămâni, dar n-a fost nimic grav și starea i s-a îmbunătățit constant între timp. Eu l-am examinat o singură dată, dar arăta foarte bine și mi-a spus că se simte mult mai bine decât data trecută când l-am văzut.
Acest mesaj scris cu stângăcie ne spune, printre altele, că nu e prima oară când îl vizitează pe Trudeau, iar starea i s-a îmbunătățit constant între timp sugerează că, la un moment dat după cea mai recentă consultație, Crane luase legătura cu doctorul ca să-l anunțe că se simte mai bine — ceea ce ar fi putut fi adevărat, dar probabil că nu era. Puțini sunt cei care-și mint doctorul, mai ales dacă țin să se facă bine, dar Crane ar fi putut minți în acele împrejurări, pentru că, fie în scrisoarea pierdută către Trudeau, fie cu ocazia discuției lor față în față, trebuie să-l fi rugat pe doctor să-i scrie Corei, dar să aibă grijă să folosească cei mai nealarmanți termeni cu putință. Altminteri de ce i-ar fi scris Trudeau Corei și de unde să fi știut unde să-i trimită scrisoarea, dacă n-ar fi primit adresa de la Crane? Unii au susținut că probabil Cora îi scrisese prima doctorului, iar scrisoarea lui a fost răspunsul, dar ea nu l-ar fi contactat pe Trudeau decât dacă deja ar fi aflat de la Crane că fusese la Saranac Lake — ceea ce e cam același lucru, corespondența a fost inițiativa lui Crane, indiferent câte scrisori au fost, una sau două. El ținea în primul rând s-o ferească pe Cora de adevărul despre plămânii lui, ceea ce a continuat să facă și după ce s-a întors în Anglia, iar în acel moment, când ea îl aștepta pe celălalt mal al oceanului, pentru nimic în lume n-ar fi împovărat-o cu îngrijorări legate de sănătate, pe lângă cele legate de absența lui.
***
Crane a plecat din New York spre Pensacola, Florida, pe 25 sau 26 iulie. Pe 28, forțele spaniole din orașul portorican Ponce s-au predat americanilor, iar imediat după aceea, pe 29, Crane, Michelson și alți corespondenți au urcat la bordul unui remorcher plătit de Journal, cu destinația Puerto Rico. Cu acea ocazie, pe vas, Michelson a comentat condiția fizică și starea de spirit generală a lui Crane („zgârcit la flecăreală, critic, poate chiar cusurgiu“), dar există și alte detalii pertinente despre ce a spus și a făcut Crane, precum și despre interacțiunile cu ceilalți de pe vas (unde au stat cu toții claie peste grămadă o săptămână), ca și despre felul cum s-a purtat în Ponce și nu numai după ce au coborât pe țărm. Dacă n-ar exista textul lui Michelson, publicat ca prefață la cel de-al doisprezecelea și ultimul volum din prima ediție a operelor lui Crane (1925-1927), multe dintre evenimentele acelei perioade ar lipsi din poveste.
Michelson spune că drumul a fost lent și obositor, cu „puține senzații tari“, dar marea a fost adesea agitată, chiar periculoasă, iar majoritatea celor de la bord au suferit crize violente de rău de mare. Însă, la fel ca pe Commodore, „Crane n-a știut ce e greața“. Avea el plămânii slabi, dar stomacul îi era de fier, iar când era dispus, rămânea maestrul vorbelor de duh spontane. La un moment dat, când o navă de război americană s-a apropiat de remorcher, dar a virat brusc — cu indignare — imediat ce a aflat natura misiunii sale, Crane a comentat: „ca o distinsă ducesă rotofoie pe care o femeie de serviciu a întrebat-o de unde și-a cumpărat pălăria“. În altă zi cu valuri mari, în timp ce băieții vomitau peste bord, Crane i-a atras atenția lui Michelson în legătură cu „scuturarea convulsivă a umerilor“, spunând că „asemenea spasme vezi la unii muribunzi […] Nu era lipsă de empatie sau cruzime“, adaugă Michelson, „pur și simplu așa înregistra impresii mintea lui cinematografică. Era un instinct, mai puternic decât iubirea, mila sau frica“.
Aceste ultime fraze atestă de ce e Michelson un martor atât de prețios. Nu doar pentru „mintea cinematografică“ (un detaliu care pare atât de clar privind retrospectiv, dar pe care nimeni nu l-ar fi putut înțelege în timpul vieții lui Crane), ci și pentru cuvântul „instinct“, cu alte cuvinte, pornirea compulsivă a lui Crane de a privi lucrurile obiectiv și fără idei preconcepute, de a nesocoti părerile tuturor în legătură cu „acea nuanță de albăstriu-închis atât de criticată atunci când e zugrăvită în tablouri“ și de a nu se încrede decât în propriii ochi.
În altă zi, când un crucișător american amenințat de un distrugător spaniol a cerut remorcherului să se interpună cu un viraj brusc spre țărm, nava și-a asumat operațiunea datorită insistențelor lui Crane pe lângă căpitan. Michelson: „Supraveghetorul grupului nostru de războinici s-a dus la timonerie ca să întrebe care e cauza virajului. Acolo l-a găsit pe Stephen îndemnându-l pe căpitan să se apropie tot mai mult. Întrebat de ce face asta, lupul de mare a răspuns înflăcărat: «Doar nu-ți închipui că o să-l las pe afurisitul ăsta jigărit ca un cui de furchet să se creadă mai viteaz ca mine, nu?»“
Conform definiției din dicționar, cuiul de furchet e „un cui de lemn care intră într-o mică furcă, pe care se sprijină ramele“. Cu alte cuvinte, căpitanul îl compară pe Crane cu un cui de lemn, ba încă unul jigărit, dar în scurt timp, așa cum se întâmplă deseori când distracțiile sunt rare și toată lumea e plictisită, cuvântul a prins. Crane pare să fi povestit că soția lui încerca să facă rost de o nouă locuință pentru amândoi în Brede Place din Sussex, un conac mare datând din secolul al XIV-lea, și dintr-odată a devenit lordul Cui, „un boiernaș englez cam gălbui la față, de origine est-indiană, iar străvechiul conac a fost botezat Sos de Mango“. Michelson susține că „cel mai bine dintre toți se distra Crane“, deși ne putem întreba dacă nu cumva a intrat în joc pentru că n-a avut de ales, în acel mediu închis. În orice caz, gluma s-a uzat după un timp și asta a fost tot, dar această poveste microscopică și efemeră ne spune de fapt că intenția lui Crane era să se întoarcă la Cora. Cel puțin în acel moment, iar dacă au fost momente când și-a dorit altceva, contrastul dintre certitudinea afișată atunci și îndoiala afișată în alte momente nu face decât să demonstreze cât de scindat era în privința vieții pe care și-o dorea pentru sine după război. Presupunând, desigur, că avea să fie încă în viață ca să-și mai dorească ceva.
Imediat ce au ajuns la Ponce și au coborât pe uscat, Crane a dispărut ca de obicei și, în loc să li se alăture celorlalți corespondenți în expedițiile lor la hoteluri și cafenele, și-a petrecut timpul cu „diverși pierde-vară din Ponce — bețivani, târfe și cartofori. Ei nu rupeau o boabă pe limba lui și nici el pe limba lor. Mai mult, era un oraș ocupat, iar el era unul dintre invadatori. Dar nu conta. A fost acceptat în acea frăție lipsită de griji“.
Pe de altă parte, atunci când era invitat în medii mai elegante, Crane se dovedea a fi ceea ce Michelson numește „un falit social“.
Ofițerii din armată și marină puneau mare preț pe talentele literare. Richard Harding Davis era mereu vedeta petrecerilor lor […] dar Crane le stârnea o curiozitate nebună. Era dificil de adus la dineuri. Poate că se simțea jignit de contrastul dintre el și Davis — acesta din urmă ca o ilustrație de Gibson pe o pagină întreagă, portretul corespondentului de război impecabil, într-o uniformă bine croită, cu pieptul său voinic brăzdat de decorații. La aceste întruniri, Davis strălucea nu doar prin ținută, ci și prin realizările sale. Împrumuta un banjo și cânta „Mandalay“ și alte balade acompaniindu-se singur, iar în pauze își asuma greul conversațiilor, mereu deschis, mereu interesant, în timp ce Stephen stătea mut, îmbrăcat în hainele lui vechi de teren.
Cu doar o lună înainte de acele seri din Ponce, Crane își riscase pielea ca să-l ajute pe Davis la greu, iar cu doar o lună după aceea, Davis avea să laude excesiv înalta calitate a reportajelor cubaneze ale lui S.C. Dar cei doi bărbați nu s-au înțeles niciodată, poate pentru că reprezentau idei de masculinitate atât de diferite, încât niciodată n-au găsit un teren comun. În timp ce Davis acapara atenția tuturor, Crane stătea tăcut și bosumflat întrebându-se cu siguranță dacă nerodul infatuat, cu pieptul plin de medalii, își dă seama cât e de ridicol. Eroul dandy era mai tolerant, dar, în cel mai bun caz, îl considera pe colegul său mărunțel un împiedicat strălucit, dar încuiat, poate admirabil în felul lui, dar oarecum vrednic de milă. Probabil că nu știa că taciturnul cânta și el la fel de bine la banjo și avea o voce bunicică de tenor.
Puerto Rico a fost epilogul — o campanie scurtă, de nouăsprezece zile, în care trupelor americane nu li s-a opus rezistență aproape deloc. Portoricanii păreau mai mult decât bucuroși că scapă de spanioli și sperau cu prudență într-o viață mai bună sub protecția Statelor Unite. Nici azi nu e clar dacă speranța li s-a împlinit, dar pe atunci, insula era într-o dispoziție festivă, iar orașele au capitulat în fața armatei yanchee cu asemenea iuțeală, încât Crane însuși e răspunzător de cucerirea unuia dintre acestea.
Ca de obicei, există două versiuni concurente ale poveștii. În prima, Crane a intrat pur și simplu într-o dimineață în Juana Díaz și, fiind întâmpinat călduros de localnici, și-a transformat neașteptata ascensiune la putere într-o bufonerie îndrăzneață: farsorul Puck în culmea agerelor și fascinantelor sale talente de improvizator. I-a convocat pe bărbații din oraș în piața centrală și i-a împărțit arbitrar în două categorii: „suspecți“ și „băieți buni“. Suspecții au fost trimiși acasă, iar pe băieții buni i-a numit gazdele și gărzile lui de corp. A urmat „un carnaval frenetic al bucuriei“, iar a doua zi dimineața și-a făcut apariția un colonel american, împreună cu un regiment de opt sute de soldați, care și-a exprimat față de Crane bucuria că un jurnalist va fi martor la cucerirea orașului. „«Cucerirea orașului!» a exclamat Crane, cu o jenă politicoasă. «Îmi pare tare rău, domnule colonel, dar am cucerit eu orașul ieri-dimineață, înainte de micul dejun!»“
Așa spune Richard Harding Davis, care nu se afla în Juana Díaz și se pare că ar fi auzit povestea chiar de la Crane, pe când Michelson, care a fost de față și a văzut ce s-a întâmplat, oferă o versiune mai complexă și ceva mai cuminte a ștrengăriei. În relatarea lui, el, Crane și „o gașcă de corespondenți“ căutau un loc unde să ia micul dejun. Conform noilor reguli, pensiunile erau obligate să-i servească prioritar pe „ofițerii înfometați“, dar când au ajuns în Juana Díaz, n-au găsit niciun ofițer. „Atunci Stephen Crane a avut o scânteie de inspirație. Ne-a luat-o înainte și a anunțat că urmează să sosească guvernatorul american din Puerto Rico, așa că a comandat micul dejun pentru Excelența Sa și oamenii acestuia. Cel mai impunător membru al grupului, care din fericire purta haine albe impecabile, și-a asumat rolul guvernatorului. A ordonat să nu fie deranjat în timpul mesei, oricine l-ar fi căutat. Strategia aceea ridicolă a dat roade.“ Ceva mai târziu, când un general de brigadă și-a făcut apariția și a întrebat ce se întâmplă, Crane s-a fâstâcit, dar a reușit să scape basma curată cu o minciună. „«Guvernator?» a zis el. «O, probabil că lumea de pe-aici ne-a auzit că-i spuneam lui Jack Mumford guvernator, că are mutră. Aici nu-s decât niște corespondenți de presă.»“
Versiunea lui Michelson e mai plauzibilă, dar în ambele variante, cucerirea orașului Juana Díaz ne arată un Crane în dispoziția sa cea mai copilăroasă, mai jucăușă, mai pusă pe șotii exuberante. Dacă s-ar fi purtat astfel mai des în Puerto Rico, am fi putut conchide că-și revenise pe deplin după sperietura cu febra tropicală și după vizita în Munții Adirondack, dar în săptămânile petrecute acolo a avut un comportament deosebit de labil. Retras și tăcut la bordul remorcherului, retras și tăcut la dineurile armatei din Ponce, un Peter Pan extravertit în Juana Díaz, apoi, la plecarea corespondenților de pe insulă, a urmat despărțirea înlăcrimată de calul său iubit (amintită la pagina 38), care n-a fost altceva decât o izbucnire smiorcăită de sentimentalism excesiv. Așadar, deloc stabil. Deloc constant. O învălmășeală de stări diferite, oscilând de jos în sus, apoi iarăși în jos, iar dacă nu era chiar în pericol imediat de a intra pe teritoriul zănaticilor, nu era nici departe, și chiar și după ce luptele și războiul au luat sfârșit, coșmarurile la care fusese martor în Cuba au continuat să-l apese și nu era încă pregătit să se întoarcă în Anglia. Așa că, la un moment dat în a treia săptămână din august, dându-se drept comerciant de tutun, s-a strecurat fără permisiune în Havana unde, din motive obscure și deosebit de obscure, a rămas până în ultima săptămână din decembrie.
4
Revenim la luna aprilie, revenim în Anglia și revenim la cea rămasă în urmă…
Gospodăria din Oxted număra în acel moment trei persoane, un pat pe jumătate neocupat și trei câini. Corei îi ținea companie enigmatica Charlotte Ruedy (care-și spunea „doamnă“, și nu „domnișoară“, și despre care nu se știe aproape nimic); ca ajutor îl avea pe credinciosul și mereu săritorul Adonis Ptolemeu; iar dincolo de Ravensbrook putea conta pe sprijinul moral oferit de Harold Frederic, Kate Lyon, Robert Barr și Conrad, care n-o vizita prea des, dar ținea legătura cu ea prin poștă, trimițându-i cel puțin șapte scrisori în absența lui Crane, toate remarcabile prin căldură și preocuparea îngrijorată pentru binele ei. Spre sfârșitul anului, când s-a pus problema banilor pentru a-l aduce pe Crane înapoi în Anglia, Conrad a explorat activ mai multe soluții posibile, iar la un moment dat (fiind și el lefter) și-a oferit propriile opere ca garanție pentru un potențial împrumut. Un prieten bun. Ca și ceilalți. Iar în primele trei sau patru luni, situația a fost relativ liniștită. Desigur, Cora era strâmtorată și trăia pe datorie, dar panica adevărată avea să se instaleze abia mai târziu.
Nu era ursuză, nu-și plângea de milă și refuza să cedeze în fața singurătății. La doar câteva zile după plecarea lui Crane a acceptat o invitație de la soții Frederic, care urmau să plece din nou, împreună cu cei trei copii ai lor, la reședința din Ahakista, pe coasta sudică a Irlandei. Cum s-a exprimat Conrad în scrisoarea pe care i-a adresat-o pe 19 aprilie:
Ne închipuim că trebuie să te fi simțit tare singură după plecarea lui Stephen. Dragul de el mi-a telegrafiat din Queenstown, probabil chiar înainte de a părăsi țara. Jess e foarte îngrijorată pentru dumneata și-ți transmite rugămintea să-i scrii câteva rânduri când ai să ajungi în Irlanda. Cred că plecarea îți va face bine, căci singurătatea despărțirii e uneori foarte greu de îndurat.
Ne-am gândit să te invităm numaidecât la noi, dar când am primit telegrama lui Stephen, mi-am închipuit că ești deja în Irlanda. Oricum, o vreme te vei distra mai bine și vei sta mai comod la Frederic, iar când te vei întoarce în Anglia, sper să ai cheful și curajul de a te supune experimentului riscant de a veni la noi împreună cu doamna Ruedy. În plus, bănuiesc că absența lui Stephen nu se va prelungi prea mult și vom avea bucuria de a vă primi aici împreună. Contez pe dumneata să mă anunți cum o duce de fiecare dată când primești vești de la el. Nu prea cred că va scrie altcuiva, din câte îl cunosc.
După două sau trei săptămâni împreună cu familia Frederic, Cora s-a întors acasă, în Oxted, și a început să pună la cale o evadare din casă, din Oxted și din toate necazurile care-i năpăstuiseră traiul alături de Crane de când se stabiliseră în Anglia. Niciunul dintre ei nu fusese vreodată prea mulțumit de vila lor de suburbie și discutau de ceva vreme să se mute. Undeva la țară, mai departe de Londra, într-un refugiu liniștit unde să nu-i hărțuiască musafirii nepoftiți, iar Crane să se îngroape în munca lui. În martie, vecinul lor, Garnett, le vorbise despre o casă a unui prieten din Sussex, iar criticul avea să-și amintească peste ani cât de fermecat fusese Crane auzind descrierea acelei clădiri străvechi, „înnobilată și înnegrită de trecerea a cinci sute de ani“, astfel că ideea de a deveni chiriaș la Brede Place i-a surâs imediat. Cum nu avea obligații presante care s-o distragă după întoarcerea de pe coasta irlandeză, Cora s-a apucat să transpună planurile în realitate.
Proprietar era Moreton Frewen (1853–1924), vlăstarul unei vechi familii din Sussex care moștenise o avere enormă. Soția lui americană, Clara, se întâmpla să fie sora lui Jennie Jerome, născută la Brooklyn, căsătorită la rândul ei cu un englez, Lord Randolph Churchill, și mama viitorului prim-ministru, Winston Churchill, care pe atunci avea douăzeci și patru de ani. Frewen era un fel de oaie neagră în acel anturaj select, un aventurier care câștiga și pierdea averi așa cum alții câștigă și pierd la blackjack, iar înclinația sa incurabilă de a paria cu șanse de câștig aproape nule i-a atras poreclele de „Ruină Fatală“ și „Mărețul Sărăntoc“. Cea mai recentă dintre afacerile sale fusese un ranch imens în Wyoming care ar fi trebuit să exploateze boomul din Vest, dar făcuse atât de puțin profit, încât dăduse faliment. Era aproape inevitabil să se împrietenească rapid cu Crane. În aprilie 1900, cu nici două luni înainte să moară, S.C. a finalizat culegerea sa de povestiri de război cubaneze cu o dedicație pentru proprietarul său blajin și relaxat, care niciodată nu se sinchisea să încaseze chiria și încerca să-i ajute concret pe soții Crane ori de câte ori aveau greutăți: Pentru / Moreton Frewen / acest modest prinos / prietenul său / Stephen Crane / îl va purta mereu în amintire.
Brede Place fusese proprietatea familiei de mai mult de trei sute de ani, iar Frewen o cumpărase recent de la unul dintre frații săi, devenind unicul proprietar al casei și al terenului de aproape o sută de pogoane. La un moment dat în luna mai, Cora a făcut un prim pas angajând un arhitect care să verifice locuința și să evalueze ce reparații erau necesare, iar pe 4 iunie i-a scris Clarei Frewen, explicându-i că ar fi luat legătura mai devreme cu ea, dar așteptase ca arhitectul să estimeze „cât ar costa să transforme casa într-una locuibilă“. Sperase și ca între timp să primească vești de la Crane, dar încă nu primise nimic. Dornică să pună lucrurile în mișcare, a hotărât să ia o decizie pe cont propriu și s-a oferit să închirieze casa cu patruzeci de lire pe an (un detaliu care s-a dovedit a fi nesemnificativ, din moment ce chiria nu era plătită aproape niciodată). Pe data de 10 i-a trimis o scrisoare și lui Frewen, anunțându-l că domnul Crane îi telegrafiase din Jamaica și „e mulțumit de aranjamentele încheiate de mine“. Cum ajunseseră la un acord, Cora a plecat împreună cu niște prieteni într-o excursie de patru zile și și-a văzut pentru prima oară viitoarea casă, care a surprins-o plăcut, făcând-o să-i scrie din nou lui Frewen pe 16, ca să-l asigure că Stephen „va fi încântat la gândul de a se instala în casa dumneavoastră veche“.
Brede Place, Sussex, în 1944 (CU PERMISIUNEA UNIVERSITĂȚII SYRACUSE)
„Casă veche“ e un eufemism pentru ruina avansată care era Brede, o monstruozitate construită în secolul al XIV-lea și restaurată de două ori între timp — în secolele XV și XVI. Nu avea electricitate și nici instalații sanitare moderne și multe dintre camerele din acea imensitate de piatră erau într-o stare atât de jalnică, încât nu puteau fi folosite decât ca depozit pentru vechituri. În plus, avea și dezavantajul de a fi o casă bântuită. O fantomă umbla noaptea pe coridoare și nu exista nicio șansă de a scăpa vreodată de ea. Din The Crane Log:
Servitorii refuzau să doarmă noaptea în casă din cauza legendei că era bântuită de spiritul proprietarului său de la începutul secolului al XVI-lea, Sir Goddard Oxenbridge, un vrăjitor și un căpcăun căruia i se dusese vestea că mânca în fiecare seară câte un copilaș. Legenda spune că ar fi fost executat de niște copii din vecinătate, care l-au tăiat în două cu un fierăstrău de lemn în timp ce zăcea beat criță.