Va veni? Poate veni? N-am nici cea mai vagă idee în privința treburilor sale […]
Jess îți va scrie mâine. O să te anunț curând (sper) dacă planul meu a dat roade.
După trei zile, i-a scris din nou ca s-o anunțe că-l abordase pe David Meldrum de la Blackwood’s (același de la care obținuseră inițial cele șaizeci de lire pentru călătoria lui Crane în Cuba), cu rugămintea de a-i împrumuta încă cincizeci de lire, propunând să garanteze cu operele lui Crane sau cu mobilierul Corei (asta dacă avea un act de vânzare prin care să demonstreze că era al ei — ceea ce era puțin probabil) sau, în cel mai rău caz, cu viitoarele texte ale lui Conrad, „dacă or avea vreo valoare“. După încă două zile, Conrad i-a scris din nou ca s-o anunțe că răspunsul lui Meldrum fusese echivoc, neconcludent, deși editorul de la Blackwood’s promisese să se adreseze altei persoane, editorul londonez John Macqueen, care să împrumute banii. Acesta însă i-a refuzat, ceea ce era oarecum previzibil, iar după ce atât Meldrum, cât și „afurisitul ăla de Macqueen“ au fost eliminați de pe lista potențialilor sponsori, ideile lui Conrad au secat brusc. În ciuda strădaniilor sale, n-a reușit să stoarcă nici măcar o liră de la nimeni, dar mai erau și alți prieteni care căutau o soluție, iar când Scott Stokes i s-a adresat lui Sidney Pawling de la Heinemann’s, cele cincizeci de lire au apărut subit și miraculos. Rotițele s-au pus în mișcare și, în scurt timp, banii i-au fost trimiși generalului Wade la Havana. Cum îi scrie Conrad Corei pe 4 decembrie: „Am aflat cu imensă ușurare că ai avut noroc în altă parte. Crezi că Stephen va ajunge în Anglia până de Crăciun? […] Ah! Chiar e o mare ușurare.“
La sfârșitul lui decembrie, Cora îi scrie viitorului ei proprietar, Moreton Frewen, despre pregătirile pentru mutarea la Brede Place. După care adaugă:
Oroarea din ultimele luni e aproape de sfârșit. Domnul Crane se află la New York, cu treburi, dar săptămâna viitoare, sâmbătă, va lua vaporul încoace.
Am trimis la Brede peste trei sute de trandafiri de soi. Unul e deosebit, fiind cultivat de un autor foarte renumit [Ford Madox Ford], și l-am plantat chiar în fața casei.
Pregătea casa pentru prințul ei absent și la naiba cu cheltuiala de a planta trei sute de tufe de trandafiri în toiul iernii. Nimic nu putea umbri măreția întoarcerii lui acasă. La urma urmei, se mutau într-un castel, iar până când aveau să se acomodeze cu locul, trandafirii aveau să fie din nou în floare.
5
Războiul se încheiase, dar până pe 10 decembrie, când s-a semnat tratatul de pace, și până când trupele americane au preluat oficial controlul în prima zi a anului nou, Havana a devenit un oraș inaccesibil. Armata și administrația spaniolă erau încă prezente în forță, rebelii cubanezi nu aveau voie să intre, iar jurnaliștii străini erau supuși unei cenzuri stricte de către autoritățile locale, riscând chiar să fie arestați. Alimentele erau pe sponci, specula era la ordinea zilei în prăvălii, baruri, magazine alimentare și restaurante, iar condițiile sanitare erau sub orice critică. Într-o notiță încropită în pripă pentru un articol niciodată terminat, Crane îi descrie pe cei câțiva americani din Havana ca „o adunătură de corespondenți de presă, văcari, pariori, speculanți și ambulanți [vânzători] părăsiți și ca vai de lume, care trăiau, practic, după pofta inimii, fără griji sau limite, ducându-se — majoritatea — oriîncotro îi purtau interesul sau fantezia, fără să se sinchisească de febra galbenă sau de vreo altă teroare a tropicelor“. Havana era un oraș năruit, un oraș încă necucerit suspendat între trecut și viitor, abia rezistând în haosul prezentului. Ar fi putut exista oare o ascunzătoare mai potrivită pentru un om prins și el între trecut și viitor? Havana reprezenta capitala timpului prezent și Crane nu era doar blocat acolo, ci mai era şi bolnav, deprimat și aproape sărac lipit.
Se știu foarte puține lucruri despre ce i s-a întâmplat în acele patru luni. Pe lângă scrierile pe care le-a terminat atunci (ultimele poezii din volumul Războiul e bun, șaptesprezece articole pentru Journal despre condițiile din Havana, „Prețul uniformei“, „Infanteriștii marini semnalizează la Guantánamo sub gloanțe“ și alte două povestiri care se desfășoară în Cuba), singurele informații ne parvin din două evocări publicate de colegii săi jurnaliști americani și din corespondența lui Crane cu Reynolds. Agentul său a fost singura persoană din lumea exterioară căreia i-a scris cu o oarecare regularitate, dar, deși scrisorile sale oferă detalii despre ce și când scria — pe lângă tirade îndurerate despre sărăcia în care se zbătea —, nu ne spun nimic despre ce a gândit sau a simțit Crane într-un interval de timp care s-a dovedit a fi destul de lung — mai ales dacă ne gândim cât de puțin îi mai rămăsese de trăit.
Walter Parker de la New Orleans Times-Democrat a fost unul dintre cei doi martori oculari care s-au aflat alături de el în Havana în acea fază stranie, incertă, de dinainte ca spaniolii să se retragă din oraș. Într-un text scris patruzeci și doi de ani mai târziu, Parker își amintește că în perioada când Crane locuia încă la Hotel Pasaje, mergea adesea în apropiere, la cârciuma preferată a corespondenților, American Bar, unde scriitorii se adunau de la zece dimineața și stăteau până la zece seara „sau până când se stârnea un scandal“. Crane apărea întotdeauna ultimul. Nu bea decât „bere tropicală“ (multe sticle de bere tropicală), „nu se grăbea niciodată […] era întotdeauna destul de rezervat“ și adesea atât de lefter, încât ceilalți puneau mână de la mână ca să-i plătească băutura. Dar se pare că nimeni nu i-o lua în nume de rău, iar Parker adaugă cât de prețios era Crane pentru colegii săi jurnaliști datorită „legăturilor sale cu revoluționarii cubanezi“ și că se făcuse respectat de insurgenți pentru activitățile sale corsărești de la sfârșitul anului 1896 și începutul lui 1897. „Un personaj din interiorul mișcării revoluționare cubaneze“ pe care Crane îl salvase de la înec pe când Commodore era pe punctul de a se scufunda se simțea deosebit de dator față de Crane, spune Parker, într-atât încât „îngenunchea și-i săruta mâna sau poalele hainei de fiecare dată când se întâlneau“.
Rebelii n-aveau dreptul să intre în Havana, dar reușeau să se strecoare, iar în acel oraș întors pe dos unde învingătorii erau proscriși, iar învinșii dețineau în continuare controlul, cubanezii se afișau ostentativ în restaurantele frecventate de spanioli, unde cele două grupuri se lansau inevitabil în dueluri verbale pline de ranchiună și-și aruncau insulte de la distanță. Asta când toată lumea era într-o dispoziție pașnică, pentru că erau și seri când cuvintele se transformau în gloanțe și se ajungea la focuri de armă. Într-o seară, a doua zi după ce la Hotel Inglaterra avusese loc o încăierare sângeroasă, care se lăsase cu oameni împuşcați, Crane și Parker s-au pomenit într-o situație tensionată într-un bar, pe când stăteau de vorbă cu un ofițer cubanez în civil și un ofițer spaniol s-a autoinvitat la masa lor. În următoarea clipă, nou-venitul s-a apucat să-l înjure pe cubanez și revoluția lui idioată și păcătoasă, iar cubanezul și-a încleștat prompt degetele pe revolver. Dacă n-ar fi intervenit Crane, poate că omul ar fi scos arma și ar fi tras, dar S.C., care nu știa spaniolă, i s-a adresat cubanezului în bruma de franceză pe care o vorbea și l-a convins să dea înapoi.
O moarte evitată, dar Parker mai povestește despre o seară când Crane a sărit să aplaneze o încăierare și finalul n-a fost la fel de fericit. Prietenul de pe Commodore îi invitase pe Crane și Parker la un bal ilegal, cu scopul de a strânge fonduri pentru cauza cubaneză, iar unul dintre colegii din New Orleans ai lui Parker, care abia sosise la Havana și-și petrecuse ziua îmbătându-se criță cu coniac la American Bar, a fost chemat și el „pentru că n-am știut ce altceva să facem cu el“.
În mijlocul sălii erau două rânduri de scaune, așezate spate în spate. Grupul nostru a primit locuri pe unul dintre rânduri. Prietenul cubanez al lui Crane și iubita acestuia, o fată foarte frumoasă, s-au așezat pe rândul din spate. Însoțitorul nostru amețit de băutură se tot lăsa pe spate cu scaunul, care se lovea de spătarul scaunului pe care stătea doamna. Femeia s-a plâns de deranj.
Cubanezul a sărit în picioare, cu cuțitul în mână, și s-a repezit la cel vinovat, cu intenția de a-l înjunghia în inimă.
Crane a sărit să-l salveze și a prins cu mâna dreaptă lama ascuțită, scânteietoare. Cubanezul s-a lăsat în genunchi și a sărutat poala hainei lui Crane. Mâna lui Crane sângera. S-a bandajat cu o batistă și şi-a băgat mâna în buzunarul hainei. I-am prezentat doamnei scuze prin intermediul cubanezului și ne-am retras.
A doua zi l-am expediat pe vinovat înapoi în Statele Unite. Nu mai avea ce căuta la Havana în acele momente.
Crane n-a apărut de dimineață, așa cum făcea de obicei. Ușa camerei lui de la hotel era încuiată și nu ne-a răspuns. Ceva mai târziu am sărit peste semiperetele despărțitor și l-am găsit pe Crane cu febră mare, inconștient și cu o rană oribilă la mână. Cubanezul a adus un doctor care l-a tratat. A durat multe zile până când mâna i s-a vindecat complet. Dar chiar și atunci o ținea aproape mereu în buzunar, de parcă ar fi vrut s-o ascundă.
După acel incident n-a mai fost același om, a devenit mai reticent și nu ni s-a mai alăturat chiar în fiecare dimineață […]
[Până la urmă,] s-a retras complet.
Febră mare, mâna dreaptă (cea cu care scria) infectată grav și restul de nenorociri inerente care s-au abătut asupra unui corp deja urgisit, slăbit. Ca să nu mai spunem cât de descurajat trebuie să se fi simțit, și asta numai pentru că acel bețiv prostovan fusese primit la bal, dar „retragerea completă“ la care se referă Parker în ultima propoziție n-a fost cauzată doar de problemele personale. Au existat și motive practice, iar Crane s-a dat la fund abia după ce a fost anunțat că Journal i-a tăiat diurna, o lovitură care s-a dovedit a fi la fel de vătămătoare ca rana de cuțit de la mână.
Venise la Havana ca să scape de datorii, dar acumulase și mai multe pentru că publicația refuza să-i achite nota de la Hotel Pasaje, unde stătea de trei săptămâni. Era un hotel scump, unul dintre cele mai bune din Havana, și brusc s-a văzut nevoit să achite nota cu bani pe care nu-i avea. Lucra în continuare pentru Journal, însă nu mai era angajat și nu erau dispuși să-i dea mai mult de douăzeci de dolari pe articol, un onorariu infim care probabil că-i era reținut pentru a acoperi datoria la Pasaje — dar sumele erau atât de mici, încât i se părea că va fi captiv acolo pentru totdeauna. „Chiar nu-mi permit să scriu la douăzeci de dolari articolul“, i se plânge el lui Reynolds într-o scrisoare, pentru ca, după alte trei scrisori, în ziua când împlinea douăzeci și șapte de ani, să-i spună: „Muncesc ca un rob. Când — o, când — o să primesc și eu niște bani? Dac-ai vedea cât sunt de sărac!“
Cândva între 6 și 8 septembrie s-a mutat la o pensiune ținută de Mary Horan, o imigrantă irlandeză care trăia de ani buni la Havana. Treisprezece luni mai târziu, Crane avea să-și încheie ultima povestire despre războiul din Cuba, „Această minciună splendidă“, în care un personaj inspirat de proprietăreasa sa este descris ca „născută în Irlanda, crescută la New York, căsătorită timp de cincisprezece ani cu un căpitan spaniol și rămasă văduvă, găzduind cubanezi care n-aveau bani de chirie“. Poate că e o descriere exactă a poveștii lui Mary Horan sau poate că nu, dar, în orice caz, Crane a locuit în casa ei mai mult de trei luni, poate ca unic chiriaș, poate că nu, și imediat ce rana i s-a vindecat și a putut ține din nou tocul în mâna dreaptă, s-a așternut din nou pe treabă „ca un rob“, în timp ce Mary Horan avea grijă de el și se asigura că nu uită să mănânce.
Helen R. Crane, care a aflat despre acele luni direct de la unchiul ei când acesta a trecut prin New York înainte de a se întoarce în Anglia, oferă câteva detalii interesante despre felul în care vedea doamna Horan alimentația și mișcarea:
Mary nu vedea cu ochi buni programul lui îndelungat de muncă și se învârtea pe lângă el cu o tavă uriașă cu mâncare.
— Nu vreau să mănânc, vă rog să plecați.
— S-o crezi dumneata că plec, ai să mănânci tot, chiar de-ar fi să-ți dau cu lingurița!
Și Stephen mânca. Ea îl punea să iasă la plimbare în fiecare noapte pe la unsprezece. Venea în camera lui, îi trăgea scaunul de sub el și-l târa efectiv în stradă.
Așadar, Crane a stat ascuns la pensiunea lui Mary Horan și a muncit… a muncit întruna. Articol după articol pentru onorariul de nimic de douăzeci de dolari bucata, un val de poezii noi și patru povestiri care i-au fost trimise lui Reynolds imediat ce au fost gata. Toate sunt bune, dar cea de-a doua, „Prețul uniformei“, care a fost expediată pe 27 septembrie (chiar în ziua când Robert Barr i-a scris Corei, dând frâu liber dezgustului pe care i-l inspira mutul din Havana), e o capodoperă, o poveste pe care Conrad a considerat-o „splendidă“ și care l-a făcut să-i spună Corei: „Se maturizează. Capătă amploare. Are mai mult suflu, mai multă substanță […] E Stephen așa cum îl știm — și ceva mai mult de-atât. E artă în cel mai adevărat sens.“
În sfera mai puțin exaltată a banilor, „Prețul uniformei“ a acoperit datoria lui Crane față de Blackwood’s, împrumutul de șaizeci de lire acordat în aprilie — un rezultat pozitiv pentru moment, dar, privind în urmă, acel schimb sinistru între artă și viață a ajuns să-l obsedeze teribil pe Conrad ori de câte ori își amintea de acea povestire, în anii de după moartea lui Crane și înainte de propria sa moarte: promisiunea că va înapoia banii storcând cuvinte dintr-un corp care fusese distrus chiar de căutarea acelor cuvinte.
Titlul se referă la sacrificiile făcute de soldații din armata regulată, după cum îi precizează Crane mai târziu lui Reynolds într-o scrisoare, „prețul plătit de oameni pentru a îmbrăca uniforma militară, uniforma militară a Unchiului Sam; și au plătit cu sânge, foame și febră“. Dezvoltând observațiile pe care le făcuse despre soldatul său de carieră tipic, imaginar, prezentat în ultimul articol pentru World, „Soldații armatei regulate n-au parte de glorie“, Crane le dă viață lui Jimmie Nolan și altor trei camarazi, Jack Martin, Billie Grierson și Ike Watkins, care participă cu toții la asaltul asupra fortificațiilor din San Juan, chiar lângă Santiago. Unul va fi împușcat în braț, celălalt se va îmbolnăvi de febră galbenă și ceilalți doi vor fi uciși.
Povestirea avansează cu forță constantă, implacabilă, pe șaptesprezece pagini foarte dense, o frază tăioasă după alta, depănând un fir narativ care-i urmărește pe cei patru protagoniști în viața lor de infanteriști de rând, în timp ce sapă un drum pe un deal plin de obstacole, rezistând fără rații în prima noapte, apoi avântându-se în luptă, totul descris cu obișnuitul fler al lui Crane pentru detaliile vizuale și senzoriale, dar neutru, pe un ton lipsit de înflorituri lingvistice sau reflecții interioare scrutătoare. Soldații fac parte dintr-o mașinărie și-și înțeleg rolurile fără a pune sub semnul întrebării pericolele care-i așteaptă, iar când începe bătălia, „magaziilor unsuroase ale puștilor li s-a adăugat corul secundar al mecanismului declanșator, iute și statornic de parcă totul ar fi fost controlat de mâna unui operator. Îți vine mereu în minte un război de țesut, un război de țesut uriaș, din oțel, țaca-țaca-clic-clac, urzind o bătătură de fire subțiri și roșii, urzeala morții“. Soldații sunt pregătiți pentru asta „și toate antrenamentele îndelungate în poligoane, toată mândria de țintași pe care o purtaseră în ei atâta vreme îi făcea să uite pe moment de orice altceva în afară de tras cu arma. Aveau gesturi precise și sigure de ceasornicar“.
Nolan e acolo și se bucură de asta, e mândru că participă pentru că regimentul și armata sunt „viața lui“ și e pătruns de admirație față de curajul camarazilor săi.
Urcaseră pe jumătate frumoasa creastă împădurită; nu se vedea niciun dușman și totuși o ploaie de gloanțe se abătea peste peisaj. Cineva îi trase un pumn zdravăn în stomac. Se gândi cu indiferență să se întindă și să se odihnească, dar se prăbuși apoi cu o bufnitură.
Șirul subțire de bărbați în cămăși albastre și chipie turtite, murdare, se năpustise pe deal în sus. Soldatul hotărî să închidă ochii o clipă, pentru că era foarte visător și pașnic. Parcă trecuse doar un minut când auzi o voce spunând:
— Uite-l.
Grierson și Watkins îl căutaseră. Le scrută fețele […]
— Nolan, întrebă încurcat Grierson, mă recunoști?
Bărbatul întins pe pământ schiță un zâmbet slab.
— Sigur că te recunosc, maimuțoi slut ce ești. De ce nu te-aș recunoaște?