Mai în ton cu starea lui de spirit generală este „Plecarea din Cuba“, un articol trist și empatic care discută despre evacuarea spaniolilor din oraș în contextul unei scene emoționante la care Crane a fost martor în timp ce se plimba împreună cu un prieten pe puntea unui vapor care urma să plece, plin cu „soldați bolnavi, ofițeri, familii spaniole, chiar și câțiva preoți — oameni care, cel mai probabil, n-aveau să mai vadă niciodată insula Cubei“. Crane și însoțitorul său urcă într-o barcă pentru a se întoarce la țărm, iar în barca de lângă ei văd o femeie care plânge, ținându-și în brațe băiețelul de patru ani. „Ochii ei erau ațintiți asupra punții vaporului, unde stătea un ofițer spaniol în uniformă de căpitan de infanterie. El nu schița niciun gest. Stătea pur și simplu neclintit, privind lung la barcă. Uneori, oamenii exprimă multă emoție stând pur și simplu nemișcați multă vreme. Parcă niciodată n-avea să i se mai miște vreun mușchi.“
Cât despre aceea care plângea în barcă: „Nu era o femeie frumoasă și mai era și… bătrână.“ Deși ideea îl oripilează (Crane folosește cuvântul „barbarie“), recunoaște că dacă femeia ar fi fost frumoasă, poate că ar fi existat „o oarecare consolare. Dar pentru ea acela era sfârșitul, sfârșitul unei iubiri reușite“, iar bărbatul care o părăsea și se întorcea în Spania „[este] probabil singura ei șansă la fericire“.
Atenția ne e apoi atrasă de barcagiul femeii, care începe să-și piardă răbdarea și vrea să se întoarcă, pentru a mai lua și alți pasageri. Dar Crane nu începe paragraful referindu-se la intențiile bărbatului. Ci vine cu una dintre cele mai improbabile și îndrăznețe surprize verbale din toate cele trei mii o sută de pagini ale operelor sale complete: „Barcagiul femeii avea o față ca o podea.“ Cititorul va rămâne cu siguranță perplex timp de câteva clipe, dar exact așa a scris Crane: „Barcagiul femeii avea o față ca o podea.“ Apoi cititorul va citi iar propoziția, apoi și următoarele fraze despre intențiile barcagiului și va înțelege că podeaua înseamnă un gol, un mare gol inexpresiv, o scândură sau o lespede insensibilă, indiferentă la orice i se întâmplă, iar fața barcagiului e o podea pentru că lui nu-i pasă câtuși de puțin de suferința femeii. Scuipă în apă și se gândește: Așa-i trebuie dacă s-a înhăitat cu un spaniol. După care Crane compensează cu propriul său gând: „Inima femeii era sfâșiată. Asta-i problema. Și încă nu e cel mai rău lucru. O să urmeze multe altele: atât de multe și de cumplite!“ Apoi, în ultima frază a articolului: „Dar într-un final — la final — la final de tot, e agonie omenească, iar agonia omenească nu e plăcută.“
În mod excepțional pentru el, Crane pare să supraliciteze, iar în această izbucnire neașteptată de compasiune față de femeia înlăcrimată dezvăluie o durere care se acumula de ceva timp în sufletul său. Știm despre problemele sale cu banii și despre problemele tot mai grave de sănătate, dar se pare că a mai existat o problemă care l-a măcinat în lunile petrecute la Havana, ceva legat de viața lui sentimentală care i-a lăsat un gust amar și l-a adus în pragul disperării. Parker pomenește despre un „șoc personal“ trăit de Crane la sfârșit de august, început de septembrie, când a „găsit“ o femeie pe care o cunoscuse „în altă parte a lumii“, un început de idilă sau de posibilă idilă care s-a spulberat când a dat peste „fotografia unui cubanez arătos“ pe policioara ei. E extrem de vag. Dac-ar fi existat o asemenea femeie, ea n-a fost niciodată identificată și, având în vedere că Parker scrie la patruzeci și doi de ani după evenimente, e posibil să fi confundat incidentul cu schimbul de fotografii între cei doi îndrăgostiți din „Clanul Fără-Nume“, o povestire lungă încheiată de S.C. în octombrie, sau cu altă fotografie care apare într-una dintre poeziile de dragoste pline de suferință și în general proaste scrise de Crane la Havana, în care poetul vede o poză a femeii iubite în dormitorul altui bărbat.
Indiferent dacă Parker are sau nu dreptate, amăgirile și manipulările iubirii îl interesau în mod evident pe Crane în textul la care lucra în acel moment. Margharita, frumusețea strălucitoare din „Clanul Fără-Nume“, e o oportunistă vicleană care-și asigură prin înșelăciune o căsătorie profitabilă — prima femeie fatală a lui S.C. în toată splendoarea ei seducătoare, irezistibilă —, iar poeziile proaste sunt cel puțin o dovadă că Crane avea gânduri negre și suferea teribil din cauza unei drame amoroase obscure. Fotografia apare în cea de-a treia strofă din „Iubire, iartă-mă de-ți voi dori amar“:
Poza ta era în camera lui
O poză infamă, trădătoare
Iar el a zâmbit
— tot numai îngâmfare groasă
de bărbat care știe femei rafinate —
Așadar, am împărțit cu el
O parte din iubirea mea.
Crane revine iar și iar la tema obsedantă a trădării, a bărbatului care-l alungă, a iubirii pe care trebuie s-o împartă cu un rival demn de dispreț.
Spune-mi de ce văd mereu
Umbra altui amant în spatele tău?
E aievea
Sau e amintirea de trei ori blestemată a unei
Fericiri mai mari?
Afurisit să fie dacă-i mort
Afurisit să fie dacă-i viu
Un porc și un nerod
Își vâră el mereu umbra
Între mine și tihna mea.
Poate că trecutul Corei îl apăsa mai mult decât realizase până atunci — legăturile ei cu alți bărbați, cele două căsătorii precedente și neplăcuta realitate că era încă măritată cu altcineva, iar în acel moment, gândindu-se la propria lor căsătorie-fantomă, poate că năluca întunecată a fostului căpitan Stewart devenise pentru el umilitoare, așa cum pare să sugereze această strofă din crunta „Intrigă“:
Ești iubirea mea
Și ești cenușa iubirii altuia
Cenușă-n care-mi îngrop obrazul,
Și pe care o iubesc.
Vai mie.
Deși, până la urmă, Cora ar putea fi doar o parte a problemei, doar una dintre cele câteva femei din viața lui care s-au unit pentru a forma o singură femeie imaginară: întruchiparea tuturor chinurilor suferite de-a lungul anilor în numele iubirii. Oare să se fi încurcat cu o persoană la fel de duplicitară ca frumoasa uneltitoare din „Clanul Fără-Nume“? Imposibil de spus, dar, cu toate eforturile sale de a-și canaliza sentimentele în acele versuri criptice, stângace și pline de văicăreli autocompătimitoare, cele mai bune versuri pe care le-a scris la Havana sunt cele care alcătuiesc mica și energica strofă care precede „Clanul“. Indiferent că-l numim epigraf sau prolog, e de efect, are ritm și imprimă tonul povestirii ce urmează.
Dezleagă-mi ghicitoarea.
Ca ulii, crude, zboară orele-n înalt,
Cei răniți mor arar acasă, în pat,
Valurile aspre văd un braț ridicat,
Disprețul de minciună-i ațâțat
Și totuși e o taină de aflat.
Dezleagă-mi ghicitoarea.
Ghicitoarea nu va fi dezlegată niciodată și nici nu vom afla vreodată natura exactă a crizei care l-a ținut pe Crane blocat la Havana atâta vreme. Fără doar și poate, a scris lucruri excepționale cât a stat acolo, dar a scris și lucruri neobișnuit de proaste, poezii atât de departe de standardul său, încât nu ne rămâne decât să presupunem că nu le-ar fi scris niciodată dacă n-ar fi fost captiv într-un loc întunecat dinăuntrul său și nu s-ar fi dezintegrat încetul cu încetul. Deși n-a ajuns chiar până acolo, niciodată n-a fost mai aproape de fundul prăpastiei.
***
Generalul Wade i-a dat de urmă după ce a vorbit cu mai mulți jurnaliști americani aflați la Havana, iar raportul său scris din 19 octombrie confirmă că dispărutul „n-a fost plecat din oraș. După aceste cercetări, domnul Crane a luat legătura cu mine și și-a exprimat regretul că din cauza lui se crease atâta tevatură. Nu știu cu ce se ocupă sau de ce nu a corespondat cu familia sa“.