Keepiru a aşteptat să treacă uriaşul, apoi s-a ridicat şi el la suprafaţă. A respirat încet de patru ori, apoi s-a scufundat fără să mişte o aripioară.

Monstrul era la zece metri de el. Keepiru n-a scos niciun sunet în timp ce K’tha-Jon a urcat din nou să respire. Dar când a coborât iar delfinul Stenos, Keepiru a ţintit rafala de clicuri ca să ricoşeze de două movile metalice aflate de cealaltă parte a canalului.

Cetaceul ucigaş a virat brusc şi s-a năpustit, la stânga lui Keepiru, trecând aproape pe sub el, în urmărirea iluziei sonore.

Ca o rachetă ce se scufundă, Keepiru a coborât, cu botul înainte, spre inamicul său.

Simţurile vânătorului erau incredibile, cu toată tăcerea anormală a lui Keepiru. K’tha-Jon a simţit ceva în urma lui, s-a răsucit pe loc şi s-a ridicat în apă, aproape în faţa lui Keepiru.

Dar unghiul s-a dovedit greşit pentru atac. Puşca laser s-a rotit brusc spre el, iar fălcile enorme… Dacă renunţa şi fugea, ar fi încasat lovitura în plin.

Keepiru şi-a amintit brusc de ceva. I-a revenit în minte instructorul de tactică de la academie, când le vorbea despre avantajele surprizei.

…E o armă unică în arsenalul nostru de pământeni conştienţi, pe care alţii nu o pot copia… “

Keepiru a accelerat şi a frânat apoi în faţa lui K’tha-Jon, ajungând burtă la burtă cu creatura uimită. A rânjit.

*Cine poate refuza

Un cavaler amabil? –

*Să dansăm!*

Armura lui Keepiru a scos un zgomot şi trei braţe-waldo au ieşit din ea să le apuce pe ale lui K’tha-Jon şi să le imobilizeze.

Uluit, fostul nostrom a urlat de furie şi a clămpănit din fălci, dar nu a reuşit să se aplece în faţă atât cât era necesar pentru a-l muşca pe Keepiru. A încercat să-l lovească folosindu-şi coada masivă, dar cea a lui Keepiru se îndoia în faţă şi în spate, în acelaşi ritm cu cea a adversarului său.

Keepiru a simţit începutul unei erecţii şi a încurajat-o. În jocurile erotice între masculii adolescenţi, de obicei cel dominant îşi ia rolul de mascul. L-a incitat pe K’tha-Jon, scoţând de la el un ţipăt îndurerat.

Uriaşul se zbătea şi se scutura, se zvârcolea şi lovea, apoi a luat-o la fugă într-o direcţie oarecare, umplând apa cu vaietele sale. Keepiru l-a ţinut din scurt; ştia care avea să fie acum tactica inamicului.

Cetaceul ucigaş a accelerat pe diagonală către o movilă metalică cu pereţi abrupţi. Keepiru a rămas pe loc până când K’tha-Jon a fost cât pe ce să-l strivească de perete. Apoi, deodată, s-a arcuit şi şi-a lăsat greutatea pe o parte, urlând sălbatic.

Poate că era un delfin uriaş, dar K’tha-Jon nu era o balenă ucigaşă adevărată. Keepiru era destul de greu pentru a-i face pe amândoi să devieze cu o clipă înainte de coliziune. Flancul drept al lui K’tha-Jon s-a izbit de peretele din corali ascuţiţi, lăsând urme însângerate de grăsime în urma lui.

K’tha-Jon a continuat să înoate, scuturând din cap ameţit şi lăsând după el un nor de sânge. Pentru moment, pe monstru nu părea să-l intereseze altceva decât aerul, aşa că a urcat la suprafaţă să respire.

Şi eu voi avea nevoie de aer în curând, s-a gândit Keepiru. Dar acum e momentul să lovesc!

A încercat să se dea înapoi pentru a-şi folosi aparatul de sudură oxiacetilenică.

Se prinsese! În lama dinţată a armurii lui K’tha-Jon! Keepiru a tras cu toată puterea, dar nu a reuşit să-l deblocheze.

Monstrul l-a fixat cu privirea.

— E rândul tău, focă amărâtă, i-a spus în batjocură. M-ai luat prin sssurprindere. Dar tot ce trebuie să fac e să te ţin sssub apă. Va fi interesssant să te aud cerşind după aer!

Keepiru ar fi vrut să înjure, dar trebuia să-şi păstreze forţele. S-a luptat să-l oblige pe K’tha-Jon să se întoarcă pe spate pentru ca el să poată ajunge la suprafaţă, la doar un metru mai sus, dar monstrul era pregătit să-i împiedice orice mişcare.

Gândeşte-te, şi-a spus Keepiru. Trebuie să mă gândesc. Păcat că nu cunosc mai bine Keneenk! Măcar…

Plămânii îi luau foc. Era cât pe ce să strige după ajutor în delfina primitivă.

Şi-a amintit ultima dată când fusese tentat de primitivă. A auzit vocea lui Toshio, mai întâi cu un ton de reproş, apoi pe tonuri liniştitoare. Şi-a adus aminte că jurase să moară decât să mai regreseze vreodată la stadiul de animal.

Sigur! Sunt un peşte cretin, supraevaluat! De ce nu m-am gândit niciodată la asta?

Înainte de toate, a aruncat aparatul de sudură cu o comandă neuronală, deoarece oricum era inutil. Apoi şi-a pus în mişcare braţele armurii.

*Cei ce aleg

Modele de re gresie

*Nu au nevoie de spaţiu

Nici de instrumentele unui astronaut.*

Cu unul din cleşti, a apucat comanda nervoasă de pe capul lui K’tha-Jon. Monstrul a făcut ochii mari, dar, înainte să reuşească să reacţioneze, Keepiru i-a smuls fişa, provocându-i cât mai multă suferinţă şi vătămare. În timp ce duşmanul lui urla, a smuls şi cablul din carcasă, făcându-i armura inutilă pentru totdeauna.

Braţele armurii lui K’tha-Jon, care continuaseră să pulseze sub ale sale, au rămas inerte. Zgomotul uşor al puştii laser s-a oprit. Monstrul a urlat şi s-a zvârcolit.

Keepiru gâfâia după aer când lovitura de coadă a mutantului i-a adus pe amândoi la suprafaţă pentru scurt timp. Au căzut din nou sub apă în timp ce Keepiru l-a apucat pe inamic de armură din altă parte. Îl ţinea strâns cu două braţe-waldo.

— Kootchie-Koo, a fredonat el pe când acţiona al treilea braţ, gata să sfâşie monstrul.

Dar, răsucindu-se disperat, K’tha-Jon a reuşit să-l arunce pe Keepiru departe de el. Acesta a zburat prin aer, aterizând şi împroşcând totul în jur, de partea cealaltă a bancului îngust de mâl.

Gâfâind, s-au privit în ochi prin puzderia de peşti minusculi. Apoi K’tha-Jon a clămpănit din fălci şi s-a mişcat, încercând să găsească o modalitate de a ocoli obstacolul. Urmărirea începea din nou.

Odată ce s-au ivit zorii, lupta şi-a pierdut orice subtilităţi. Nu mai erau amăgiri sonice delicate sau afronturi savuroase. K’tha-Jon îl hăituia pe Keepiru cu o încrâncenare înspăimântătoare. Epuizarea părea să fie un cuvânt fără sens pentru monstru. Pierderea de sânge părea să-i alimenteze furia.

Keepiru se strecura pe canalele înguste, dintre care unele erau adânci de doar patruzeci de centimetri, încercând să-l obosească pe cetaceul ucigaş înainte de a se extenua el. Nu se mai gândea să fugă. Era o luptă care nu se putea termina decât cu o victorie sau cu moartea.

Dar se părea că energia lui K’tha-Jon era nelimitată. Strigătul lui de vânătoare răsuna prin apele puţin adânci. Monstrul îl căuta, la câteva canale distanţă.

— Pilotule! De ce lupţi? Doar şşşti că lanţul trofic e de partea mea!

Keepiru a clipit. Cum putea K’tha-jon să facă apel la religie?

Înainte de elevaţie, conceptul de lanţ trofic ca o ierarhie mistică fusese în centrul moralei cetaceelor – al părţii temporale a Visului Balenelor.

Keepiru şi-a transmis mesajul în toate direcţiile.

— K’tha-jon, eşti nebun. Doar pentru că Metz ţi-a băgat în zigot câteva gene de balenă ucigaşă, asta nu-ţi dă dreptul să mănânci pe nimeni!

În timpuri străvechi, oamenii se întrebau de ce delfinii şi multe balene au rămas prietenoşi cu ei, în ciuda faptului că i-au masacrat. Fiinţele umane au început să priceapă ceva când au încercat pentru prima oară să-i ţină pe delfini şi balenele ucigaşe unii lângă alţii în parcuri oceanice şi au descoperit, spre uimirea lor, că delfinii săreau peste îngrădituri ca să stea cu balenele… cu condiţia ca acestea să nu fie flămânde.

În era primitivă, un cetaceu nu-i reproşa unui membru al altei rase că îl omoară, dacă acesta se afla pe o treaptă mai înaltă a lanţului trofic. Secole întregi, cetaceele presupuseseră că omul se găsea pe treapta cea mai de sus, aşa că nu-i purtase pică decât pentru cele mai nebuneşti masacre.