Războiul elitelor: Maree stelară - David Brin

Sper din tot sufletul că mai sunt thennanini acolo care să cadă în capcană. Altfel, degeaba mi-am dat atâta osteneală.

Potrivit lui Gillian, Niss fusese aproape sigur că găsise codurile corecte ale Bibliotecii luate de pe epava thennanină. Dacă mai erau thennanini în sistem, ar fi încercat să răspundă. Bomba ar fi trebuit să fie percepută la milioane de kilometri în toate direcţiile.

Tom a scos o mână de noroi din deschizătura făcută în liane şi a aruncat-o departe. Apa cu spumă a urcat aproape până la suprafaţa găurii. Probabil se afla o altă deschizătură la doar câţiva metri de următoarea movilă – peisajul vegetal se unduia şi respira necontenit –, dar Tom voia să aibă la îndemână accesul la apă.

A scos mâlul cât de bine putea, apoi s-a şters pe mâini şi s-a aşezat să scruteze cerul din adăpostul său. Şi-a aranjat în poală bombele psi rămase.

Din fericire, acestea nu aveau puterea apelului la ajutor adresat thennaninilor. Erau doar mesaje preînregistrate, concepute să transmită un cod scurt la numai câteva mii de kilometri distanţă.

Tom recuperase doar trei globuri cu mesaje de pe epava avionului, aşa că nu putea transmite decât puţine fapte. În funcţie de ce bombă lansa, Gillian şi Creideiki aveau să ştie care dintre extratereştri veniseră să cerceteze apelul la ajutor.

Desigur, se putea întâmpla ceva care nu se înscria în niciunul din planurile pe care le discutaseră. Atunci avea să decidă dacă să transmită un mesaj ambiguu sau nu şi să aştepte.

Poate ar fi fost mai bine să aibă şi un radio la el. Dar orice navă de război din apropiere ar fi interceptat imediat o transmisie şi l-ar fi localizat înainte să spună câteva cuvinte. O bombă cu mesaje putea să-şi facă treaba într-o secundă sau două şi ar fi fost mult mai dificil de localizat.

Tom s-a gândit la Streaker. Tot ce îşi dorea era acolo: mâncare, somn, duşuri fierbinţi, femeia lui. A zâmbit de ordinea în care aranjase priorităţile. Nu-i nimic, Jill ar fi înţeles.

Poate că Streaker va fi nevoită să-l abandoneze dacă experimentul său ar fi creat cea mai mică posibilitate de a decola de pe Kithrup. N-ar fi fost un mod dezonorant de a muri. Nu îi era frică de moarte, ci numai să nu facă tot posibilul pentru a-i salva pe ceilalţi şi să nu reuşească să scuipe moartea în faţă când avea să vină după el. Gestul final era important.

I-a apărut în minte altă imagine, mult mai neplăcută: Streaker deja capturată, bătălia spaţială terminată, toate eforturile lui în zadar.

Tom s-a înfiorat. Era mai bine să-şi închipuie că acel sacrificiu va servi la ceva.

***

O briză constantă făcea norii să se deplaseze mereu. Se contopeau şi se despărţeau în grămezi groase, umede. Tom şi-a ferit ochii de lumina din est. Aproape în linie dreaptă spre sud de soarele învăluit în ceaţă, a avut impresia că vede mişcare pe cer. S-a băgat mai adânc în peştera improvizată.

Dintr-una din grămezile de nori dinspre sud, cobora încet un obiect întunecat. Vălătucii de vapori îi ascundeau deocamdată forma şi mărimea, aşa cum atârna sus, deasupra mării de alge.

Un sunet slab, ca de tobe, a ajuns la urechile lui Tom. A închis ochii, regretând că-şi pierduse binoclul. Apoi vălul de ceaţă s-a spart pentru o clipă şi a văzut clar nava spaţială planând. Arăta ca o libelulă monstruoasă, cu formă conică distinctă şi ameninţătoare.

Puţine rase scotoceau prin Bibliotecă atât de temeinic pentru a găsi modele bizare, aşa cum făceau hipersensibilii şi cruzii Tandu. Din carena îngustă ieşeau protuberanţe în toate direcţiile, o altă caracteristică a rasei Tandu.

Dar la un capăt era un apendice rotunjit, de formă triunghiulară, care contrasta cu impresia generală de delicateţe nepăsătoare, nemiloasă. Nu părea să se potrivească deloc cu restul modelului.

Înainte ca Tom să poată vedea mai bine nava, norii s-au unit din nou, ascunzând-o vederii. Dar zgomotul motoarelor puternice se amplifica.

Tom şi-a scărpinat barba de cinci zile care îl mânca. Apariţia navei Tandu însemna necaz. Dacă erau singurii care se arătau, va trebui să lanseze bomba cu mesaje numărul trei, pentru a-i avertiza pe cei de pe Streaker să se pregătească de o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Acela era un inamic cu care Omenirea nu reuşise niciodată să negocieze. În încăierările din mlaştinile galactice, navele terestre reuşiseră rareori să înfrângă vasele Tandu, chiar dacă sorţii le erau favorabili. Şi, când nu erau martori prin jur, rasei Tandu îi plăcea să atace rapid. Ordinele în vigoare erau să-i evite cu orice chip, în aşteptarea momentului când consilierii tymbrimieni învăţau echipajele umane cum să-i învingă pe aceşti maeştri ai atacului mişelesc.

Chiar dacă Tandu erau singurii care veneau împotriva lor, însemna că Tom văzuse probabil ultimul răsărit al soarelui. Pentru că, lansând o bombă cu mesaje, şi-ar fi dezvăluit poziţia. Tandu aveau clienţi în stare să adulmece chiar şi un singur gând, odată ce prindeau mirosul mintal.

Îţi spun eu ce trebuie să faci, Ifni, s-a gândit Tom. Să trimiţi pe altcineva la această confruntare. Nu insist să fie thennaninii. Ar ajunge un planetoid de luptă al rasei Jophur. Amestecă un pic lucrurile acolo sus şi îţi promit cinci sutra, zece Ave Maria şi un Kiddush când mă întorc acasă. De acord? Şi, dacă vrei, bag şi nişte bani într-o maşină de jocuri mecanice.

Şi-a imaginat o flotă de război tymbrimiană-synthiană năpustindu-se din nori, dezintegrând nava de luptă Tandu şi eliberând cerul de fanatici. Era o imagine foarte frumoasă, deşi nu era greu să-ţi închipui cel puţin zece motive pentru care era imposibilă. În primul rând, synthienii, deşi prietenoşi, nu ar fi intervenit dacă nu erau siguri de victorie. Cât despre tymbrimieni, ar fi ajutat probabil Terra să se apere, dar nu şi-ar fi riscat prea mult frumoasele gâturi umanoide pentru o mână de orfani pierduţi.

De acord, Ifni, stăpână a norocului şi a întâmplării. A strâns bomba numărul trei. O să mă mulţumesc cu un singur crucişător thennanin vechi şi avariat.

Infinitul nu i-a dat imediat un răspuns. Dar Tom nici nu se aştepta să-l primească.

Bubuitul părea să-i treacă pe deasupra capului. A simţit că i se ridică părul de pe ceafă când câmpul puternic al navei a măturat zona. Scuturile au zăngănit la modestul lui simţ psi.

Apoi zgomotul a început să se îndepărteze încet la stânga. Tom s-a uitat spre vest. Norii s-au dat la o parte cât să se vadă crucişătorul Tandu – un distrugător, acum îşi dădea seama, nu o adevărată navă de război – la doar câţiva kilometri distanţă.

Pe când îl urmărea cu privirea, apendicele s-a detaşat de nava-mamă şi a început să coboare încet spre sud. Tom s-a încruntat. Nu semăna cu navele de cercetare pe care le cunoştea. Era un model total diferit, solid şi practic, ca…

Pâcla s-a închis din nou, acoperind cele două nave, lucru frustrant. Bubuitul lor acompania bolboroselile surde ale vulcanului din apropiere.

Pe neaşteptate, trei jeturi de lumină verde, strălucitoare au ţâşnit în jos din norii în care Tom văzuse ultima oară nava Tandu şi au lovit marea cu o incandescenţă orbitoare. Apoi s-a auzit un tunet supersonic.

La început, Tom s-a gândit că Tandu trăgeau în suprafaţa de jos. Dar o explozie strălucitoare şi zgomotoasă din nori i-a dat de înţeles că ţinta era distrugătorul. Ceva, deasupra păturii de nori, trăgea în nava Tandu!

Era prea ocupat să-şi strângă lucrurile pentru a pierde timpul cu manifestări de entuziasm. Şi-a ţinut capul într-o parte ca să elimine riscul de a fi orbit când distrugătorul avea să tragă cu raze actinice de antimaterie în atacatorul său. Valuri de căldură i-au ars ceafa şi braţul stâng pe când îşi punea la centură bombele psi şi îşi aranja masca aparatului de respirat.

Razele distrugătoare brăzdau cerul cu dâre de căldură solară. Tom şi-a înşfăcat rucsacul şi s-a băgat în deschizătura pe care o curăţase de plantele dese şi încâlcite.

Bubuitul s-a estompat brusc când a căzut în jungla de liane agăţătoare. Raze drepte de lumină emanată din bătălie pătrundeau în penumbră. Tom s-a pomenit că-şi ţine respiraţia involuntar. Nu avea sens. Masca aparatului de respirat nu lăsa mult oxigen să scape, dar permitea bioxidului de carbon să pătrundă. A început să inspire şi a apucat o rădăcină robustă ca punct de sprijin, dar şi-a dat repede seama că respira cu greu. Cu toată vegetaţia din jur, se aşteptase să fie mult oxigen. Dar micuţul indicator de pe marginea măştii îi arăta contrariul. Apa era săracă în oxigen, spre deosebire de cea de obicei suprasaturată a mării de pe Kithrup. Aripioarele unduitoare ale măştii captau abia o treime din oxigenul de care avea nevoie pentru supravieţuire, chiar dacă ar fi rămas perfect nemişcat.

În doar câteva minute, avea să-l apuce ameţelile. La scurt timp după aceea avea să leşine.

Zgomotul bătăliei pătrundea prin acoperământul de alge într-o serie de detonări. Raze strălucitoare străbăteau întunericul prin găurile din acoperiş, una chiar în faţa lui Orley. Deşi era indirectă, lumina l-a orbit pe moment. A văzut un pic deasupra apei ramuri cu frunze care rezistaseră recent căderilor de cenuşă vulcanică, dar erau afectate de căldură, deveniseră maro şi se desprindeau uşor.

Pot să spun adio restului materialelor.

Şi tot adio posibilităţii de a urca la suprafaţă ca să respir.

A înconjurat cu picioarele rădăcina groasă şi şi-a dat rucsacul jos din spinare. A început să scotocească prin el după ceva pentru o improvizaţie. În umbra întunecată trebuia mai mult să bâjbâie. Sistemul inerţial pe care i-l dăduse Gillian, o pungă cu batoane energizante, două bidonaşe cu apă „proaspătă”, benzi explozive pentru pistolul cu ace, o trusă de unelte.