Emerson şi personalul din sala motoarelor trebuiau să fie mândri de munca lor, chiar dacă, desigur, aproape totul s-a datorat bobinelor găsite de Tom şi de Tsh’t. Streaker a reînceput să zumzăie ca o navă interstelară.

Ne-am îndreptat spre sud. Am lăsat în urma noastră un releu monofilament ca să păstrăm legătura cu echipa de pe insulăşi am lăsat un mesaj lui Hikahi, să-l găsească la întoarcere.

Sper să se grăbească. Să fii comandant e mult mai complicat decât am crezut. Trebuie să mă asigur că totul se face cum trebuie şi în ordinea corectă, şi să le las delfinilor impresia că „bătrâna doamnă” stă cu ochii pe ei. Îmi pare rău că n-am făcut instrucţie militară ca Tom, când eram la facultatea de medicină.

În mai puţin de treizeci de ore vom ajunge la carcasa navei thennanine. Suessi zice că totul va fi pregătit acolo. Între timp, am trimis afară o misiune de recunoaştere şi Wattaceti merge deasupra noastră într-o sanie de detectare. Instrumentele lui arată că scurgerile sunt minime, aşa că deocamdată suntem în siguranţă.

Mi-aş da acum salariul pe un an, numai să fie aici Hikahi sau Tsh’t, sau chiar Keepiru. N-am înţeles niciodată înainte de ce un căpitan preţuieşte aşa de mult un bun secund.

Apropo de căpitani. Al nostru e o minune.

Creideiki a rămas în aparenţă năuc mult timp după ce a părăsit infirmeria. Dar se pare că discuţia lungă cu Sah’ot l-a ajutat să-şi revină. Nu ştiu ce i-a făcut Sah’ot, dar n-aş fi crezut niciodată că un delfin rănit atât de grav precum Creideiki ar putea să fie atât de viguros şi să se facă atât de util.

Când am decolat, a cerut să-i supravegheze pe cercetaşi şi cei de pe flancuri. Eu aveam mare nevoie de un delfin de încredere să-l las la comandă acolo afarăşi m-am gândit că la vederea lui Creideiki li se va ridica celorlalţi moralul. Chiar şi finii Stenos erau vizibil emoţionaţi să-l aibă prin preajmă. Păreau să fi uitat de furia ce îi cuprinsese din cauza „loviturii mele de stat“ şi a exilării lui Takkata-Jim.

Creideiki trebuia să se limiteze la fraze simple în trinară, dar părea să fie suficient. Acum e acolo afară, mergând în viteză înainte şi înapoi cu sania lui, punând totul în ordine, arătând, înghiontind, folosindu-se de exemplul personal. În câteva ore, Tsh’t ar trebui să-i întâlnească pe cercetaşii pe care i-am trimis înainte şi atunci Creideiki se va putea întoarce la bord.

Pe comunicatorul meu era un beculeţ care se tot aprindea de când mă întorsesem. Era nebunul acela de Niss, computerul dat de tymbrimieni. L-am lăsat pe afurisit să aştepte.

Tom n-ar fi de acord, aşa îmi închipui. Dar o femelă nu are atâta energie ca un mascul, iar eu trebuie să trag un pui de somn. Dacă ar fi fost ceva urgent, Niss m-ar fi întrerupt şi ar fi vorbit cu mine până acum.

O, Tom, rezistenţa ta ne-ar fi de folos acum! Eşti oare pe drumul de întoarcere? Oare micul tău planor zboară acum spre insula lui Toshio?

Pe cine vreau să amăgesc? De când a explodat prima bombă psi, nu am mai detectat nimic, doar zgomotele bătăliei spaţiale, unele indicând că se luptă deasupra ultimei sale poziţii cunoscute. Tom nu a lansat niciuna dintre bombele cu mesaje. Aşadar, a decis să nu trimită un mesaj ambiguu sau i s-a întâmplat ceva rău.

Fără veşti de la Tom, cum am putea să decidem ce vom face după ce vom intra în Calul Troian Marin? Să decolăm şi să ne încercăm norocul sau să ne ascundem în carcasă cât mai mult timp cu putinţă?

Va fi decizia lui Hikahi când va sosi timpul.

***

Gillian a închis jurnalul şi a apăsat cu degetul mare pe butonul de autodistrugere. S-a ridicat şi a stins lumina.

Înainte să iasă din laborator, a trecut pe lângă catafalcul cu stază al străvechiului cadavru pe care îl recuperaseră cu un preţ atât de mare de la Mica Grămadă. Herbie era tot acolo, zâmbind sub un mic spot luminos, o enigmă străveche. Un mister.

Un tip care făcea rău.

***

Lovită, avariată, Streaker se deplasa încet pe fundul văii. Cu motoarele funcţionând la nivel minim. O ceaţă întunecată şi pufoasă de ridica sub navă, acolo unde propulsoarele atingeau suprafaţa mocirloasă.

Cilindrul greoi aluneca peste şanţurile şi abisurile negre, ocolind baza munţilor submarini şi pereţii stâncoşi aproape verticali. Săniile înaintau pe lângă ea, ghidând nava cu ajutorul sonarului.

Creideiki îşi privea nava care era acum din nou în mişcare. Asculta rapoartele concise ale cercetaşilor şi santinelelor şi răspunsurile personalului de pe punte. Nu putea să urmărească mesajele în detaliu; sofisticatul jargon tehnic era de neînţeles pentru el. Dar îi percepea semnificaţia de bază: echipajul stăpânea situaţia.

Streaker nu avea cum să strălucească în această lumină slabă şi albastră, care domnea la cincizeci de metri adâncime, dar Creideiki putea să asculte – propriul sonar scotea clicuri slabe în timp ce savura zgomotul surd al motoarelor navei şi îşi imagina că va fi la bordul ei când îşi va lua din nou zborul.

:Niciodată Creideiki: Nu Vei Mai Zbura Niciodată Cu Ea:

Fantoma, K-K-Kph-kree, s-a materializat treptat lângă el; era o figură spectrală din argint şi umbre sonice. Prezenţa zeului nu l-a uimit pe Creideiki şi nici nu l-a deranjat. Îl aşteptase să vină. Zeul înota lent, ţinând lejer pasul cu sania.

:Ai Scăpat De Noi: Iar Acum Mă Sculptezi Intenţionat Din Cântec: Din Cauza Vocilor Vechi Pe Care Le-ai Auzit?: Vocile Din Adâncuri?:

:Da:

Creideiki nu gândea în anglică sau în trinară, ci în noua limbă pe care o învăţase.

:E O Furie Străveche în Lumea Asta: I-am Auzit Cântul:

Fruntea înaltă a zeului-vis a scânteiat de lumina stelelor. Micile sale fălci s-au deschis. Dinţii i-au strălucit.

:Ce Ai De Gând Să Faci?:

Creideiki a simţit că ştie deja răspunsul.

:Datoria Mea: A Răspuns în propriul Său grai: Ce Altceva Pot Să Fac?:

Din abisurile Visului Balenelor, Zeul a oftat aprobator.

***

Creideiki a dat mai tare hidrofoanele. Veneau ecouri surescitate de deasupra lui, din depărtare – sunete vesele de salut.

Pe ecranul sonarului saniei, la marginea îndepărtată a razei sale de acţiune, era un mic grup de puncte care se apropiau. Au ajuns din urmă punctişoarele care erau cercetaşii de pe Streaker. Primul grup trebuia să fie al lui Tsh’t, plecat de la Calul Marin.

Asigurându-se că nu era nimeni în jur care să-l vadă, a întors sania într-un mic canion lateral. A alunecat în spatele umbrelor aruncate de o stâncă şi a oprit motorul. Apoi a aşteptat; s-a uitat la Streaker cum trecea pe sub refugiul său, până ce a dispărut cu ultimii însoţitori după curba făcută de canionul mai lung.

— Adio… Creideiki s-a concentrat asupra cuvintelor din anglică, pe rând. Adio… şi… noroc… bun…

Când s-a simţit în siguranţă, a virat sania şi s-a înălţat din mica nişă, apoi a luat-o spre nord, către locul pe care îl părăsiseră cu douăzeci de ore înainte.

:Poţi Să Vii Şi Tu Dacă Vrei: i-a spus zeului – parte plăsmuire a minţii sale, parte altceva. Plăsmuirea spectrală a răspuns la necuvintele formate de sunetele sonarului lui Creideiki.

:Te însoţesc: N-aş Vrea Să Pierd Asta Pentru Cântul Lumii:

PARTEA A VII-A

LANŢUL TROFIC

Stăpâne, mă întreb cum trăiesc peştii în mare.

Ca oamenii pe uscat… cei mari îi mănâncă pe cei mici.

WILLIAM SHAKESPEARE – RICHARD AL II-LEA

73

AKKI