Căzut pe gânduri, a luat-o înapoi spre satul băştinaşilor Kiqui.

Bineînţeles, şalupa nu mai avea energie. Teoretic, Takkata-Jim nu ar fi putut să-i contacteze pe Galactici nici dacă ar fi vrut. Iar Toshio nu-şi putea închipui niciun motiv pentru care şi-ar fi dorit-o.

Dar, dacă avea un motiv? Şi dacă găsea vreun mijloc?

Toshio a fost cât pe ce să se lovească de un copac, atât de mare îi era concentrarea. S-a uitat în sus şi a evitat impactul.

Trebuie să fiu sigur, a decis el. Diseară va trebui să aflu dacă ne poate face necazuri.

Diseară.

***

Adulţii tribului se aşezaseră într-un cerc în poiana din centrul satului. Ignacio Metz şi Dennie Sudman şedeau într-o parte. Mama-Cuibului stătea în faţa lor, cu sacii respiratori verzi şi roşii complet umflaţi. De fiecare parte a ei, bătrânii păreau o serie de baloane în culori vesele, luminaţi de razele soarelui filtrate prin frunzişul pădurii.

Toshio s-a oprit la marginea poienii din mijlocul satului. Soarele ce cobora printre copaci i-a dezvăluit un conclav de rase. Mama-Cuibului ciripea, agitându-şi labele într-un mod ciudat, în sus şi în jos, despre care Dennie spunea că denotă o însufleţire fericită. Dacă bătrâna femelă ar fi fost furioasă, şi-ar fi mişcat labele în diagonală. Era un model extrem de simplu şi expresiv. Restul tribului repeta sunetele pe care le scotea ea, uneori anticipându-le printr-o melopee aprobatoare.

Ignacio Metz dădea din cap surescitat, acoperindu-şi cu o mână casca la care asculta traducerea făcută de computer. Când s-a oprit cântul, Metz a spus câteva cuvinte la un microfon, iar difuzorul aparatului a emis o lungă serie de ciripituri acute.

Pe faţa lui Dennie se citea uşurarea. Îi fusese groază de prima întâlnire dintre specialistul în elevaţie şi populaţia Kiqui. Dar Metz nu îi stricase lungile şi anevoioasele negocieri cu preconştienţii. Se părea că întrevederea ajungea la concluzii satisfăcătoare.

Dennie l-a văzut pe Toshio şi i-a zâmbit. Fără ceremonie, s-a ridicat în picioare şi a plecat din cerc. S-a îndreptat în grabă spre marginea poienii unde stătea el.

— Cum merge? a întrebat-o Toshio.

— De minune! Se pare că Metz mi-a citit rapoartele cuvânt cu cuvânt. Înţelege spiritul lor de turmă, manifestările fizice ale sexului şi vârstei, şi a considerat analiza mea comportamentală „exemplară”! Exemplară!

Toshio i-a zâmbit, împărtăşindu-i satisfacţia.

— Mi-a spus că-mi face rost de un post la Centrul de Elevaţie! Poţi să-ţi închipui aşa ceva? Dennie nu reuşea să-şi ascundă bucuria.

— Şi tratatul?

— Păi, sunt gata oricând. Dacă vine Hikahi cu şalupa mică, putem lua cu noi pe Streaker vreo zece Kiqui. Altminteri, câţiva dintre ei vor ajunge pe Terra conduşi de Metz cu şalupa mare. Totul e deja hotărât.

Toshio s-a întors să se uite la sătenii fericiţi şi a încercat să-şi ascundă presimţirile rele.

Desigur, era spre binele populaţiei Kiqui ca specie. Sub patronajul Omenirii le va fi mai bine decât cu oricare altă rasă spaţială. Iar geneticienii de pe Terra trebuiau să studieze fiinţele acelea, înainte să fie vorba despre adopţie.

Se vor face toate eforturile pentru a menţine sănătatea primului grup de băştinaşi. Jumătate din treaba lui Dennie fusese să le analizeze nevoile fizice, inclusiv trasorii biologici. Dar era puţin probabil ca vreunul din primul grup să supravieţuiască. Şi, dacă va rămâne cineva în viaţă, Toshio se îndoia că specia Kiqui avea idee de aventura stranie în care pornea.

Încă nu sunt conştienţi, şi-a amintit el. Potrivit legii galactice, sunt încă animale. Şi, spre deosebire de toţi ceilalţi din cele Cinci Galaxii, noi măcar încercăm să le explicăm, deşi nu ştim cât înţeleg, şi să le cerem acordul.

Dar şi-a amintit de o noapte cu furtună, ploaie torenţială şi fulgere, când micii amfibieni se îngrămădiseră în jurul lui şi al unei femele de delfin rănite care îi era prietenă şi le ţinuseră de cald, ridicându-le moralul prin simpla lor prezenţă.

S-a întors cu spatele la poiana scăldată de lumina soarelui.

— Atunci nu te mai ţine nimic aici, nu? a întrebat-o pe Dennie.

Ea a scuturat din cap.

— Sigur, mi-ar plăcea să mai stau puţin. Acum, că am terminat cu Kiqui, pot să lucrez serios la problema movilei metalice. Iată de ce am fost supărată acum câteva zile. Mă simţeam frustrată pentru că eram aşa de obosită din pricina a două treburi importante. Acum totuşi ne-am apropiat cu un pas de soluţia problemei. Ştiai că nucleul movilei metalice este încă în viaţă?

Toshio s-a văzut nevoit s-o întrerupă.

— Dennie, opreşte-te o clipă, te rog! Răspunde-mi la întrebare. Eşti gata să pleci acum?

Dennie a clipit şi s-a încruntat.

— E ceva cu Streaker? S-a întâmplat ceva rău?

— Au început s-o mute acum câteva ore. Vreau să-ţi strângi toate însemnările şi mostrele şi să le pui în sania ta. Tu şi Sah’ot plecaţi mâine-dimineaţă.

Dennie l-a fixat cu privirea, având nevoie de ceva timp să-i înţeleagă cuvintele.

— Vrei să spui tu şi Sah’ot, nu?

— Nu, eu mai rămân o zi. Trebuie s-o fac.

— De ce?

— Te rog, Dennie! Nu pot să-ţi spun acum. Dar trebuie să faci ce îţi cer.

Toshio s-a întors cu spatele să o ia spre lacul copacului-burghiu, însă Dennie l-a apucat de braţ şi l-a urmat.

— Trebuia să plecăm împreună! Dacă mai ai ceva de făcut aici, te aştept să termini!

El a continuat să meargă, fără să-i răspundă. Nu ştia ce să spună. Nu-i venea nimic în minte. Era trist, câştigase în sfârşit respectul şi afecţiunea lui Dennie, iar, după câteva ore, le pierdea.

Dacă asta înseamnă să devii adult, renunţ bucuros, s-a gândit el. E prea trist.

Pe când se apropiau de micul lac, au auzit o ceartă venind din acea direcţie. Toshio a iuţit pasul şi Dennie s-a ţinut după el până au ajuns în poiană.

Charles Dart ţipa şi trăgea de un cilindru subţire ţinut de braţul manipulator al păianjenului lui Takkata-Jim. Cimpanzeul făcea eforturi zadarnice împotriva forţei de tracţiune a maşinii waldo. Takkata-Jim rânjea cu gura deschisă.

Au tras amândoi de cilindru câteva secunde; cimpanzeul şi-a încordat muşchii puternici, dar apoi obiectul i-a scăpat din mâini. A căzut în praf şi a fost cât pe ce să se rostogolească în lac. S-a ridicat într-o clipă şi a ţipat de furie.

Toshio a văzut alţi trei păianjeni comandaţi de fini Stenos îndreptându-se spre şalupa mare. Fiecare din ei avea câte un asemenea cilindru. Toshio s-a oprit brusc când a observat ce luase Takkata-Jim. A făcut ochii mari.

— Nu mai e niciun pericol, i-a spus Takkata-Jim pe un ton nepăsător. Le-am confiscat pe astea. Le-am pus la loc sigur în şalupa mea, aşa că nu li se va întâmpla nimic rău.

— Sunt ale mele, hoţule! Charles Dart ţopăia în culmea furiei şi îşi agita mâinile. Criminal nenorocit! a mârâit el. Crezi că nu ştiu că ai încercat să-l o-omori pe Creideiki? Toţi ştim! Ai distrus balizele ca să nu mai fie probe! Şi acum vrei să-mi furi uneltele cu care îmi fac m-meseria!

— Pe care le-ai furat, fără îndoială, din arsenalul lui Streaker. Sau vrei s-o chem pe doctoriţa Baskin să confirme dacă sunt cu adevărat ale tale?

Dart a mârâit şi şi-a dezvelit dinţii impresionanţi. S-a răsucit pe călcâie şi a plecat de lângă neo-delfin, apoi s-a aşezat în praf, în faţa unui robot-sondă complex, care tocmai fusese descărcat pe malul micului lac.

Păianjenul lui Takkata-Jim a început să se întoarcă, dar finul a observat că Toshio îl fixa cu privirea. Pentru o clipă, rezerva glacială a lui Takkata-Jim s-a făcut praf sub căutătura severă a băiatului. S-a uitat în altă parte, apoi iar la Toshio.