66

AKKI

Cu muşchii dureroşi, Akki a ieşit încet înot din adâncitura unde se odihnise până în zori.

A inspirat adânc se câteva ori şi s-a scufundat, împrăştiind un banc de peşti cu solzi strălucitori în razele soarelui matinal. Fără să se gândească, s-a avântat în mijlocul lor şi a prins cu dinţii un peşte mare, savurând zbaterea lui frenetică între fălcile lui. Dar gustul metalic era amar. L-a aruncat, scuipând.

Norii roşietici răspândeau o lumină roz la est când a ieşit din nou la suprafaţă. Foamea îi bolborosea în stomacurile compuse. S-a întrebat dacă acele sunete erau destul de puternice pentru a fi auzite şi de urmăritorul său.

Nu e drept. Când mă va găsi, K’tha-Jon va avea ce să mănânce.

Akki s-a scuturat. Ce gând bizar! Înnebuneşti, elev-ofiţer? K’tha-Jon nu e canibal. Este un…

Ce e? Akki şi-a amintit ultima porţiune pe care îl urmărise K’tha-Jon ieri la apus, când reuşise într-un fel să scape de el, luând-o spre lanţul de movile metalice. Urmărirea printre insulele minuscule fusese un haos de bule, jeturi şi ţipete. Ore întregi, până îşi găsise în sfârşit o ascunzătoare, ascultase clicurile ritmice de sonar ce indicau că finul uriaş nu era departe.

Gândul la nostrom îi trimitea lui Akki fiori de gheaţă pe şira spinării. Ce fel de creatură era? Nu îl speria doar lipsa de raţiune a acelei vânători; mai era şi altceva, ceva în felul în care vâna K’tha-Jon. Undele sonar ale uriaşului aveau o răutate care îl făcea pe Akki să se crispeze.

Normal, grefele genetice ale delfinilor Stenos puteau explica parţial iritabilitatea lui. Dar în K’tha-Jon mai era ceva. În structura genetică a nostromului trebuia să fi intrat şi altceva foarte diferit. Ceva înspăimântător. Ceva pe care Akki, crescut în Calafia, nu-l mai întâlnise până atunci.

Akki s-a apropiat înot de marginea movilei de corali şi şi-a întins botul dincolo de latura nordică. Nu se auzeau decât sunetele naturale ale mării de pe Kithrup.

S-a ridicat pe coadă şi a scrutat împrejurimile. S-o ia spre vest sau spre nord? Către Hikahi sau Toshio?

Mai bine spre nord. Lanţul de movile se putea extinde până la cel unde era tabăra. Poate îi oferea un adăpost.

A trecut repede peste groapa de un sfert de kilometru şi a luat-o spre insula următoare, apoi a ascultat fără să facă zgomot. Nu era nicio schimbare. A început să respire mai calm, a traversat canalul următor şi apoi încă unul, înotând viguros, apoi s-a oprit să asculte şi a făcut în continuare mişcări prudente.

La un moment dat, i-a atras atenţia un zgomot ciudat la dreapta. A rămas nemişcat până şi-a dat seama că nu putea fi K’tha-Jon. A ocolit un pic să vadă despre ce era vorba.

Era un şir subacvatic de creaturi ca nişte baloane, cu băşicile de aer umflate şi chipuri de un albastru intens. Aveau unelte şi năvoade rudimentare, pline cu pradă care se zbătea. În afară de puţinele holograme transmise de către Dennie Sudman şi Sah’ot, era prima dată când Akki îi vedea pe indigenii Kiqui de pe Kithrup. S-a uitat la ei, fascinat, apoi s-a apropiat de ei. Crezuse că e încă mult mai la sud de Toshio, dar, dacă grupul era acelaşi…

De îndată ce l-au zărit, vânătorii au ţipat speriaţi. Lăsându-şi năvoadele, s-au căţărat pe ţărmul stâncos cu alge al insulei din apropiere. Akki şi-a dat seama că întâlnise probabil un alt trib, unul care nu mai văzuse niciodată delfini.

Totuşi, era ceva că îi văzuse. S-a uitat după ei până au dispărut şi ultimii. Apoi s-a îndreptat înot spre nord.

Dar, când a trecut de ţărmul nordic al următoarei movile, o undă sonoră puternică l-a depăşit pe deasupra.

Akki a început să tremure. Cum era posibil ca uriaşul delfin să fi folosit aceeaşi logică în privinţa lanţului de insule? Sau poate un instinct diabolic l-a mânat spre locul unde era prada?

Un semnal ciudat a trecut pe deasupra lui încă o dată. În timpul nopţii, se transformase într-un strigăt descendent pătrunzător care l-a făcut pe Akki să se înfioare.

Strigătul a răsunat din nou – mai aproape –, iar Akki şi-a dat seama că nu se mai putea ascunde. Îl va căuta în orice ungher sau crăpătură, până îşi va pierde minţile de spaimă. Trebuia să fugă cât timp mai putea încă să raţioneze!

67

KEEPIRU

Lupta începuse în întunericul de dinainte de revărsatul zorilor.

Acum câteva ore, Keepiru îşi dăduse seama că sania urmăritorului său nu dădea niciun semn că ar fi avariată. Motorul scotea ţipete îndurerate, dar nu avea să se gripeze. Keepiru a tras maneta de alimentare dincolo de linia roşie, dar era prea târziu. După scurt timp, a auzit şuieratul unei torpile ţintindu-l din spate. A luat-o în zigzag la stânga şi în jos, aruncând balastul şi lăsând o dâră de bule în urma lui.

Torpila a trecut pe lângă el şi a dispărut în beznă. Un chiţăit dezamăgit şi indignat a răsunat printre văile şi colinele submarine. Keepiru se obişnuise să audă obscenităţi în primitivă de la urmăritorul lui.

Aproape că ajunsese la linia movilelor metalice în spatele căreia dispăruseră înot cei doi delfini. În timp ce se apropia, Keepiru auzise strigătele de vânătoare din depărtare şi rămăsese încremenit, făcând o asociaţie cumplită căreia nu era dispus să-i dea crezare. Îl făcea să se teamă pentru soarta lui Akki.

Acum Keepiru avea propriile probleme. Ar fi vrut ca norocul lui Akki să ţină până când reuşea el să scape de idiotul care îl urmărea.

Sus, se lumina de ziuă. Keepiru şi-a ascuns sania după o creastă, apoi a oprit motorul şi a aşteptat.

Moki a înjurat când a văzut că torpila nu detonează.

#Dinţii, dinţii sunt… sunt…

Mai buni, mai buni ca…

Ca obiectele!#

A clămpănit din fălci la stânga şi la dreapta. Abandonase senzorii saniei şi o controla acum doar din obişnuinţă.

Unde era şmecherul ăla? Numai să iasă de acolo şi avea să-i vină de hac!

Moki era obosit, furios şi cumplit de plictisit. Nu-şi închipuise niciodată că era aşa obositor să fii un Mare Mascul. Moki îşi dorea să-i revină furia teribilă, aproape orgasmică. A încercat să evoce din nou setea de sânge, dar tot se gândea să ucidă peşti, nu delfini.

Măcar de-ar putea să imite furia sălbatică pe care o percepuse în strigătul de vânătoare al lui K’tha-Jon! Moki nu-l mai ura pe înfricoşătorul nostrom. Începuse să-l considere pe uriaş un spirit al răului. L-ar fi ucis pe deşteptul ăla de Tursiops şi i-ar fi adus lui K’tha-Jon capul lui ca dovadă a meritelor sale ca discipol. Şi apoi ar fi devenit el însuşi un spirit al naturii sălbatice, o teroare cu care n-ar fi îndrăznit să se pună nimeni.

Moki a întors sania, rămânând aproape de fundul mării, pentru a profita de umbrele undelor sonore. Delfinul Tursiops virase la stânga în plină viteză. Virajul său trebuise să fie mai amplu decât cel al lui Moki, aşa că tot ce putea face Moki era să vâneze în arcul de cerc descris.

Moki fusese în serviciul de pază când începuse urmărirea, de aceea sania lui era dotată cu torpile. Era sigur că şmecherul ăla nu avea. A fluierat, anticipând sfârşitul acelei urmăriri obositoare.

Un sunet! S-a întors atât de repede că şi-a lovit botul de cupola din plastic. Moki a pornit înainte cu sania şi a pregătit altă torpilă. Asta avea să-l termine pe duşman.

O prăpastie s-a deschis într-un larg canion oceanic. Moki a căzut vertical, razant cu peretele stâncos. A tras în spate de manetă şi a aşteptat.

Au trecut minute întregi până să audă zgomotul de motoare amplificându-se la stânga lui. Sania care venea se ţinea aproape de peretele stâncos, la o adâncime mai mare.

Deodată, a ajuns sub el! Moki a hotărât să nu tragă imediat. Era prea uşor! Mai bine să audă şmecherul ăla şuieratul morţii venind din spatele lui, prea aproape ca să fugă. Să-l chinuie spaima înainte să-l sfâşie torpila lui Moki!

Motorul saniei s-a ambalat, apoi a coborât în urmărire. Victima lui nu avea cum să vireze la timp! Moki a cântat:

#Un mascul este! este!

#Un Mare Mascul…#

Moki şi-a întrerupt incantaţia. De ce nu fugea deşteptul ăla? Se bizuise în întregime pe sunet. Doar acum şi-a întors privirea spre victima aproape sigură.

Sania era goală! Înainta încet, fără pilot. Şi atunci, unde era?

*Urechile de vânător