— Eram… eram în camera de compensare externă. Am auzit pe cineva spunând că s-a dat alarma. Heurka-pete i-a trimis pe Haoke şi pe Moki după sunetele emise de sanie…
— De ce n-am fost informat?
Suppeh s-a dat înapoi, speriat. Pentru o clipă, a părut prea înspăimântat ca să poată vorbi. Takkata-Jim a oftat, dar şi-a păstrat tonul calm.
— Nu contează. Nu e vina ta. Continuă.
Vizibil uşurat, Suppeh s-a conformat:
— Dddupă câteva minute, s-a aprins lumina în camera de compensare a personalului. Wattaceti s-a dus acolo şi eu nu l-am băgat în seamă. Dar când au intrat Purificatoarea Vieţii şi Pilotul-Gaură de Vierme…
Takkata-Jim spumega. Doar nevoia cumplită de a asculta povestea lui Suppeh îl împiedica să se arunce încoace şi încolo prin cameră de exasperare.
— … am încercat să-i opresc, cum ai dat ordin, dar Wattaceti şi Hiss-kaa făceau tumbe de bucurie şi alergau de colo colo să-i asculte!
— Acum unde sunt? a întrebat Takkata-Jim.
— Baskin a intrat în bazinul principal cu Wattaceti. Hiss-kaa a plecat să răssspândească zvonul prin toată nava. Keepiru a luat o sanie şi aparate de respirat şi a plecat!
— Unde a plecat?
— Înapppoi afară! a gemut Suppeh.
Îşi pierdea cu rapiditate controlul asupra anglicii. Takkata-Jim a încercat să profite de puţinul calm care îi mai rămăsese comisarului de bord.
— Spune-i lui Heurka-pete să-l trezească pe doctorul Metz şi să-i zică să vină la mine la infirmerie cu trei gărzi. Tu du-te la vestiarul roţii uscate, cu Saw-toot; şi nu lăsaţi pe nimeni să intre acolo! S-a înţeles?
Suppeh a încuviinţat cu multă convingere, apoi imaginea lui a dispărut.
Takkata-Jim s-a rugat ca Heurka-pete să aibă bunul-simţ să-i recheme pe Moki şi pe Haoke şi să-i trimită în urmărirea lui Keepiru. Cu inteligenţa lui Haoke şi cruzimea sălbatică a lui Moki, amândoi ar fi fost în stare să-l oprească pe pilot să ajungă la epava thennanină.
De ce nu s-a întors încă K’tha-jon? L-am trimis pe urmele elevului-ofiţer ca să-l scot pentru un timp din navă. Mi-era teamă că devine periculos şi pentru mine. Voiam un răgaz să mă reorganizez fără să-l am prin preajmă. Dar acum femeia Baskin s-a întors mai devreme decât mă aşteptam. Poate trebuia să-l ţin aici pe K’tha-jon. Calităţile uriaşului ar putea fi utile acum.
Takkata-Jim a fluierat să deschidă uşa şi a ieşit pe coridor. Îl aştepta o confruntare pe care sperase s-o amâne măcar cu patruzeci de ore, dacă nu pentru întotdeauna.
Ar fi trebuit să mă ocup de Creideiki înainte de asta? Ar fi fost uşor… O pană de curent în cuva lui cu gravitate, un cateter schimbat…
Metz n-ar fi fost de acord, dar erau multe lucruri pe care nu le ştia doctorul. Atât de multe, că Takkata-Jim îşi dorea să nu le afle.
A înotat energic spre liftul din interiorul carenei.
Poate că nu voi avea nevoie de K’tha-jon ca să se ocupe de Gillian Baskin, s-a gândit. La urma urmei, ce putea face o femelă umană?
49
BOMBA PSI
Grămada de ierburi uscate forma o cupolă pe marea de liane. Tom ridicase un acoperiş la mică înălţime folosind suporturi recuperate de pe sanie, făcând un fel de grotă naturală. Stătea pe jos la intrare şi aştepta în întunericul dinaintea zorilor, mestecând unul dintre puţinele sale batoane energizante. Îşi curăţase rănile atât cât fusese cu putinţă şi le acoperise cu un strat de spumă medicinală. Acum, că avea ceva mâncare în burtă şi durerea se mai calmase, se simţea aproape ca o fiinţă umană.
Şi-a examinat micul distilator osmotic. Partea de sus, o pungă transparentă cu un cioc de filtrare la un capăt, conţinea un strat gros de apă sărată cu mâl. Sub filtru, unul dintre bidoane era deja aproape plin.
Tom s-a uitat la ceas. Mai erau doar cinci minute. Nu mai avea timp să pună apă tulbure în distilator.
Nu avea să fie în stare să cureţe filtrele înainte să explodeze bomba.
A luat bidonul, i-a înşurubat bine dopul şi l-a pus într-un buzunar de pe coapsă. Când a scos filtrul de pe cadru şi a scuturat distilatorul, a făcut să cadă aproape tot mâlul, apoi l-a împăturit bine şi l-a pus sub centură. Probabil că filtrul nu reţinuse toate sărurile metalice dizolvate în apă. Nu fusese conceput pentru Kithrup. Dar acel mic pachet era probabil cel mai de preţ bun al său.
Trei minute, l-au anunţat cifrele luminoase de pe cadran.
Tom s-a uitat la cer. Era o strălucire vagă la est, iar stelele începeau să pălească. Avea să fie o dimineaţă senină şi, deci, foarte rece. S-a înfiorat şi şi-a închis costumul până sus. S-a ridicat în genunchi.
Din nou i-a venit în minte Venus, poate pentru că şi atunci viaţa lui şi tot ce avea mai drag pe lume atârnaseră de trimiterea unui mesaj. Doar acolo putuse să conteze pe un sprijin. Mai mult, inamicii săi fuseseră puţini şi ascunşi, dar de jur împrejurul său oameni şi extratereştri prietenoşi străbăteau cerul clocotitor, căutând indiciul cât de mic pe care urma să li-l dea el.
De această dată lucrurile stăteau cu totul altfel. Prietenii erau marfă rară, iar semnalul său avea să fie un strigăt, un ţipăt îndreptat spre nenumăraţi duşmani. Duşmani care, în cel mai bun caz, i-ar tortura corpul şi i-ar stoarce creierul de tot ce avea în el. Totuşi, trebuia să-i aducă aici, poate chiar unde se afla el acum.
Cum de intru întotdeauna în asemenea încurcături?
Un minut.
Când va veni, avea să fie cel mai tare sunet pe care îl auzise vreodată. Ca lumina cea mai intensă. I-ar fi imposibil să-l evite.
Ar fi vrut să-şi acopere urechile şi ochii, ca şi cum s-ar apăra de o explozie adevărată. În schimb, a fixat cu privirea un punct la orizont şi a numărat, ritmându-şi fiecare respiraţie. Intenţionat s-a lăsat să alunece în transă.
— … şapte… opt… nouă… zece…
O senzaţie de uşurare i s-a răspândit prin piept, apoi în afară, calmându-l şi amorţindu-l.
Lumina venită de la cele câteva stele din vest refracta raze subţiri prin genele sale abia despărţite în timp ce aştepta explozia fără zgomot.
