*Mai emite un bip
Şi voi munci de zor!
Sah’ot şi-a dus ochiul stâng la nivelul ecranului saniei. A trimis un cod de impulsuri robotului şi a primit în schimb un flux de date. Robotul asimilase în sfârşit cea mai recentă mostră de rocă. Sah’ot a ordonat micii memorii a sondei să se golească în banca de date a saniei. Toshio îl învăţase, iar acum delfinul era în stare să controleze maşinăria aproape fără să-şi dea seama.
L-a ancorat cu un capăt al cablului monofilament de stânca brută, apoi l-a coborât alţi cincizeci de metri.
Vechea explicaţie pentru puţul de sub movila metalică fusese respinsă. Copacul-burghiu nu se putea să fi avut nevoie să sape o galerie la un kilometru adâncime pentru a căuta substanţe nutritive. N-ar fi fost în stare să găurească atât de mult scoarţa. Masa rădăcinii copacului-burghiu era evident prea mare pentru a putea fi rotită de modestul arbore care se ridica odată în vârful movilei.
Cantitatea de material excavat nu ar fi încăput nici pe în vârful a zece movile de metal. Formase sedimente de jur împrejurul crestei înalte pe care se afla insula.
Pentru Sah’ot aceste mistere nu erau deloc fascinante. Dovedeau încă o dată că universul era ciudat şi că oamenii, delfinii şi cimpanzeii trebuiau poate să mai aştepte înainte de a dezlega enigmele cele mai profunde.
Robotul şi-a terminat coborârea. Sah’ot i-a ordonat să se prindă de peretele cavităţii cu cleştii de diamant, apoi să renunţe la ancorajul de sus.
Aşa avea să coboare în etape. Pentru mica maşină nu va mai exista urcare. Sah’ot avea câteodată şi el aceeaşi senzaţie, mai ales de când ajunsese pe Kithrup. Nu era prea convins că va părăsi vreodată această lume letală.
Din fericire, manevrele sondei pentru prelevarea de mostre erau automate odată ce se declanşau. Chiar Charles Dart ar fi avut puţine motive să se plângă. Doar dacă nu…
Sah’ot a tras o înjurătură. Iată că începea din nou… descărcările electrice care deranjaseră sonda după ce coborâse jumătate de kilometru. Toshio şi Keepiru se străduiseră, dar nu reuşiseră să descopere care era problema.
Zgomotul era diferit de cel făcut de alte descărcări electrice pe care le auzise în viaţa lui… chiar dacă nu era specialist în electricitatea statică. Erau tot felul de sincope, nu toate atât de neplăcute auzului, de fapt, Sah’ot auzise că unor oameni le plăcea să asculte aşa-numitul zgomot alb. Cu siguranţă că nimic nu era mai puţin pretenţios.
Ceasul de la armură continua să ticăie. Sah’ot asculta descărcările electrice şi se gândea la contradicţii, la iubire şi la singurătate.
*Înot –
în cercuri – ca şi alţii
Şi învăţ*–
din păcate – că sunt
Orb*–
Oftând – singur
Încet, Sah’ot şi-a dat seama că adoptase ritmul „zgomotului” de jos. A scuturat din cap. Dar, când a ascultat din nou, ritmul era acelaşi.
Un cântec. Era un cântec!
Sah’ot s-a concentrat. Era de parcă încercai să urmăreşti în acelaşi timp toate cele şase părţi ale unei fugi. Motivele se împleteau într-o complexitate incredibilă.
Nu era de mirare că toţi crezuseră că e un zgomot! Până şi el abia îl recunoscuse!
Ceasul de la armură a sunat plăcut, dar Sah’ot nu l-a băgat în seamă. Era prea concentrat să asculte planeta care cânta pentru el.
47
STREAKER
Moki şi Haoke se oferiseră amândoi voluntari în serviciul de pază, dar din motive diferite.
Ambilor le plăcea să mai iasă din navă pentru variaţie. Şi niciunuia dintre ei nu îi displăcea să stea legat într-o sanie ore în şir în apele întunecate, liniştite, din afara navei.
Dar, în afară de asta, erau diferiţi. Haoke era acolo pentru că simţea că e o treabă necesară. Moki, în schimb, spera că serviciul de pază îi va oferi şansa de a omorî pe cineva.
— Regret că Takkata-Jim nu m-a trimis după Akki, în locul lui K’tha-jon, a scrâşnit Moki. Aş fi reuşit să-l urmăresc.
Sania lui Moki era la douăzeci de metri de a lui Haoke, pe creasta subacvatică înaltă, cu vedere spre navă. Lămpi cu arc încă străluceau pe carena lui Streaker, dar zona era pustie acum, interzisă tuturor, în afară de cei câţiva autorizaţi de secund.
Moki s-a uitat la Haoke prin cupola flexibilă a saniei sale. Haoke era tăcut, ca de obicei. A ignorat complet remarca lui Moki.
Odraslă arogantă a unui calmar împuţit! Haoke era alt şmecher din finii Tursiops, exact ca şi Creideiki şi micul elev-ofiţer îngâmfat, Akki.
Moki şi-a format în minte o mică sculptură sonoră. Era o imagine de atacuri şi muşcături sfâşietoare. Odată, îl pusese pe Creideiki în rolul victimei. Căpitanul care îl prinsese de atâtea ori lenevind şi îl făcuse de ruşine, corectându-i greşelile de gramatică anglică, primise în sfârşit ce merita. Moki era mulţumit, dar acum avea nevoie de altă ţintă pentru fanteziile lui. Nu avea niciun haz să-ţi imaginezi că spinteci pe cineva dacă nu-ţi închipuiai cine trebuia să fie.
Calafianul, Akki, o încurcase de când se descoperise că tânărul elev-ofiţer îl trădase pe secund. Moki sperase că aveau să-l trimită pe el în urmărirea lui, dar Takkata-Jim îi ordonase lui K’tha-jon să plece şi explicase că scopul era să-l aducă înapoi pe Akki pentru a i se da o sancţiune disciplinară şi nu să comită un asasinat.
Uriaşul păruse să nu facă asemenea diferenţe când plecase, înarmat cu o puternică puşcă laser. Poate că Takkata-Jim nu exercita un control absolut asupra lui K’tha-jon şi îl trimisese departe pentru propria sa siguranţă. Judecând după felul în care îi sclipeau ochii lui K’tha-Jon, Moki nu-l invidia pe tânărul calafian.
Dar K’tha-Jon n-avea decât să şi-l păstreze pe Akki! O mică plăcere ratată nu-i răpea lui Moki marea bucurie generală!
Era bine să fii MARE, era măcar o schimbare! Când era în afara serviciului, toţi se dădeau la o parte din calea lui, de parcă era comandant! Pusese deja ochii pe una sau două femele sexy care lucrau la infirmeria lui Makanee. Şi chiar unii dintre masculii tineri arătau bine… Moki nu era mofturos.
Aveau să devină maleabili foarte curând, când vor vedea în ce direcţie merge curentul. Pentru scurt timp a rezistat impulsului, dar apoi nu s-a mai putut reţine. A scos un strigăt scurt de triumf într-o formă interzisă.
#Glorie! Este, este,
