: Prin Cântecul Balenelor Te Duci: Unde Verii Tăi N-au Fost Niciodată: Nici Când Se Jucau Ca Animalele Şi Abia Cunoşteau Oamenii: La Adâncime Mai Mare Decât Ajung Balenele Cu Cocoaşă: în Reveria Lor Indolentă: Mai Mare Decât Cea Unde Ajunge Physeter: în Vânătoarea Lui Diabolică: Mai Adânc Decât Întunericul Însuşi…
:Acolo Vei Putea Hotărî Să Mori Dacă Nu Suporţi Adevărul…:
Pereţii cămăruţei au dispărut în timp ce torţionarul lui începea să-şi atribuie o nouă realitate. Avea fruntea mare şi dinţi strălucitori de caşalot, dar ochii îi scânteiau ca farurile, iar flancurile îi erau dungate cu argintiu lucitor. Totul în jurul Lui sclipea de o aură ca… strălucirea câmpurilor protectoare din jurul unei nave interstelare…
Camera a dispărut cu totul. Pe neaşteptate, totul în jurul său a devenit o mare imensă, deschisă, de imponderabilitate. Bătrânul zeu a început să înainteze înot cu lovituri puternice de aripioare. Creideiki s-a tânguit, scoţând un ţipăt slab şi cântat, incapabil să împiedice să fie târât în siajul leviatanului. Accelerau, mai repede, tot mai repede…
Deşi nu se putea orienta, Creideiki ştia, în mod inexplicabil, că mergeau în JOS.
***
— Ai auzit asta?
Asistenta lui Makanee şi-a ridicat ochii spre cuva în care stătea în suspensie căpitanul. Un reflector palid din interiorul camerei cu gravitate a luminat suturile intervenţiilor chirurgicale repetate. La câteva secunde, duzele încastrate aruncau o ceaţă fină pe delfinul în stare de inconştienţă.
Makanee s-a uitat în aceeaşi direcţie cu asistenta.
— Poate. Mi s-a părut că aud ceva mai înainte, ca un suspin. Tu ce-ai auzit?
Asistenta a scuturat tare din cap.
— Nu sunt sigură. Mi s-a părut că vorbeşte cu cineva, dar nu în anglică. Parcă am auzit o frază scurtă în trinară, apoi… altceva. Era foarte ciudat!
Asistenta s-a înfiorat.
— Crezi că visează?
Makanee s-a uitat la ea şi a oftat.
— Nu ştiu dacă ar trebui să-i dorim să viseze sau să ne rugăm fierbinte să nu aibă vise.
45
TOM ORLEY
O briză marină rece sufla dinspre vest. L-a zgâlţâit tremuratul, trezindu-l în toiul nopţii. Ochii i s-au deschis în beznă şi s-au fixat în gol.
Nu reuşea să-şi amintească unde era.
Aşteaptă o clipă, s-a gândit el. Îţi vei aduce aminte.
Visase planeta Garth, unde mările erau mici şi râurile nenumărate. Trăise acolo un timp printre oameni şi cimpanzei, într-o colonie mixtă la fel de bogată şi surprinzătoare cum era Calafia, unde coexistau oameni şi delfini.
Garth era o lume prietenoasă, deşi izolată, aflându-se departe de alte colonii terestre.
În visul lui, Garth era invadată. Gigantice nave de război planau peste oraşele planetei şi scuipau nori de gaze pe câmpiile fertile, punându-i pe fugă pe coloniştii înspăimântaţi. Cerul se umpluse de lumini orbitoare.
Îi era greu să separe resturile visului de realitate. Fixa cu privirea bolta de cristal a nopţii de pe Kithrup. Corpul îi era rigid, picioarele îndoite. Mâinile încrucişate şi încleştate pe umeri – mai mult de extenuare decât de frig. Încet-încet, a reuşit să-şi dezmorţească muşchii. Tendoanele pocneau şi articulaţiile gemeau pe când învăţa din nou să se mişte.
Vulcanul din nord se stinsese, nu mai rămăsese decât o lucire roşiatică slabă. Erau deschideri lungi, cu margini neregulate, în nori. Tom urmărea cu privirea punctişoarele luminoase de pe cer.
S-a gândit la stele. Astronomia îl ajuta să se concentreze.
Roşu însemna frig. Steaua aceea roşie de acolo ar putea să fie mică, apropiată şi veche… sau enormă, îndepărtată şi deja în pragul morţii. Şi cea strălucitoare de acolo putea fi o supergigantă albastră. Foarte rară. Era oare una în zona asta a spaţiului?
Ar fi trebuit să-şi amintească.
Tom a clipit. „Steaua” albastră se mişca.
A privit-o trecând încet prin câmpul stelar, până când a interceptat un alt punct strălucitor, de această dată verde. A străfulgerat când cele două lumini minuscule s-au întâlnit. Când scânteia albastră a trecut mai departe, cea verde a dispărut.
Ce şanse aveam să asist la scena asta? Cât de probabil era să mă uit în locul corect la timpul nimerit? Bătălia trebuie să fie încă aprigă acolo sus. Nu s-a terminat încă.
Tom a încercat să se ridice, dar trupul i-a căzut din nou pe stratul de liane.
Bine, încearcă din nou.
S-a răsucit, ridicându-se într-un cot, a făcut o pauză să-şi adune puterile, apoi s-a săltat în picioare.
Lunile lui Kithrup, mici şi slab luminate, nu apăruseră, dar strălucirea stelelor îi era suficientă să zărească straniul peisaj vegetal. Apa inunda mlaştina. Se auzeau orăcăieli şi foşnete de târâtoare. La un moment dat, Tom a distins un ţipăt slab, înăbuşit brusc, o victimă micuţă murind pe neaşteptate, s-a gândit el.
Îi era recunoscător încăpăţânării care îl adusese pe această înălţime modestă. Şi doi metri însemnau ceva. N-ar fi supravieţuit o noapte acolo jos, în mlaştina aceea scârboasă.
S-a întors, încă ţeapăn, şi a început să caute pe bâjbâite în puţinele lucruri din sania improvizată. Cel mai important era să se încălzească. A scos partea de sus a costumului din grămada dezordonată de lucruri şi şi-a pus-o cu grijă.
Ştia că ar fi trebuit să se ocupe de rănile sale, dar mai puteau să aştepte un pic, ba chiar mai mult. Ca şi o masă… recuperase suficiente alimente pentru câteva zile.
În timp ce mânca un baton energizant şi lua câteva înghiţituri din gamelă, Tom şi-a evaluat grămăjoara de materiale. În acest moment, cele mai importante dintre ele erau trei bombe psi.
