I-a apărut în minte altă imagine, mult mai neplăcută: Streaker deja capturată, bătălia spaţială terminată, toate eforturile lui în zadar.

Tom s-a înfiorat. Era mai bine să-şi închipuie că acel sacrificiu va servi la ceva.

***

O briză constantă făcea norii să se deplaseze mereu. Se contopeau şi se despărţeau în grămezi groase, umede. Tom şi-a ferit ochii de lumina din est. Aproape în linie dreaptă spre sud de soarele învăluit în ceaţă, a avut impresia că vede mişcare pe cer. S-a băgat mai adânc în peştera improvizată.

Dintr-una din grămezile de nori dinspre sud, cobora încet un obiect întunecat. Vălătucii de vapori îi ascundeau deocamdată forma şi mărimea, aşa cum atârna sus, deasupra mării de alge.

Un sunet slab, ca de tobe, a ajuns la urechile lui Tom. A închis ochii, regretând că-şi pierduse binoclul. Apoi vălul de ceaţă s-a spart pentru o clipă şi a văzut clar nava spaţială planând. Arăta ca o libelulă monstruoasă, cu formă conică distinctă şi ameninţătoare.

Puţine rase scotoceau prin Bibliotecă atât de temeinic pentru a găsi modele bizare, aşa cum făceau hipersensibilii şi cruzii Tandu. Din carena îngustă ieşeau protuberanţe în toate direcţiile, o altă caracteristică a rasei Tandu.

Dar la un capăt era un apendice rotunjit, de formă triunghiulară, care contrasta cu impresia generală de delicateţe nepăsătoare, nemiloasă. Nu părea să se potrivească deloc cu restul modelului.

Înainte ca Tom să poată vedea mai bine nava, norii s-au unit din nou, ascunzând-o vederii. Dar zgomotul motoarelor puternice se amplifica.

Tom şi-a scărpinat barba de cinci zile care îl mânca. Apariţia navei Tandu însemna necaz. Dacă erau singurii care se arătau, va trebui să lanseze bomba cu mesaje numărul trei, pentru a-i avertiza pe cei de pe Streaker să se pregătească de o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Acela era un inamic cu care Omenirea nu reuşise niciodată să negocieze. În încăierările din mlaştinile galactice, navele terestre reuşiseră rareori să înfrângă vasele Tandu, chiar dacă sorţii le erau favorabili. Şi, când nu erau martori prin jur, rasei Tandu îi plăcea să atace rapid. Ordinele în vigoare erau să-i evite cu orice chip, în aşteptarea momentului când consilierii tymbrimieni învăţau echipajele umane cum să-i învingă pe aceşti maeştri ai atacului mişelesc.

Chiar dacă Tandu erau singurii care veneau împotriva lor, însemna că Tom văzuse probabil ultimul răsărit al soarelui. Pentru că, lansând o bombă cu mesaje, şi-ar fi dezvăluit poziţia. Tandu aveau clienţi în stare să adulmece chiar şi un singur gând, odată ce prindeau mirosul mintal.

Îţi spun eu ce trebuie să faci, Ifni, s-a gândit Tom. Să trimiţi pe altcineva la această confruntare. Nu insist să fie thennaninii. Ar ajunge un planetoid de luptă al rasei Jophur. Amestecă un pic lucrurile acolo sus şi îţi promit cinci sutra, zece Ave Maria şi un Kiddush când mă întorc acasă. De acord? Şi, dacă vrei, bag şi nişte bani într-o maşină de jocuri mecanice.

Şi-a imaginat o flotă de război tymbrimiană-synthiană năpustindu-se din nori, dezintegrând nava de luptă Tandu şi eliberând cerul de fanatici. Era o imagine foarte frumoasă, deşi nu era greu să-ţi închipui cel puţin zece motive pentru care era imposibilă. În primul rând, synthienii, deşi prietenoşi, nu ar fi intervenit dacă nu erau siguri de victorie. Cât despre tymbrimieni, ar fi ajutat probabil Terra să se apere, dar nu şi-ar fi riscat prea mult frumoasele gâturi umanoide pentru o mână de orfani pierduţi.

De acord, Ifni, stăpână a norocului şi a întâmplării. A strâns bomba numărul trei. O să mă mulţumesc cu un singur crucişător thennanin vechi şi avariat.

Infinitul nu i-a dat imediat un răspuns. Dar Tom nici nu se aştepta să-l primească.

Bubuitul părea să-i treacă pe deasupra capului. A simţit că i se ridică părul de pe ceafă când câmpul puternic al navei a măturat zona. Scuturile au zăngănit la modestul lui simţ psi.

Apoi zgomotul a început să se îndepărteze încet la stânga. Tom s-a uitat spre vest. Norii s-au dat la o parte cât să se vadă crucişătorul Tandu – un distrugător, acum îşi dădea seama, nu o adevărată navă de război – la doar câţiva kilometri distanţă.

Pe când îl urmărea cu privirea, apendicele s-a detaşat de nava-mamă şi a început să coboare încet spre sud. Tom s-a încruntat. Nu semăna cu navele de cercetare pe care le cunoştea. Era un model total diferit, solid şi practic, ca…

Pâcla s-a închis din nou, acoperind cele două nave, lucru frustrant. Bubuitul lor acompania bolboroselile surde ale vulcanului din apropiere.

Pe neaşteptate, trei jeturi de lumină verde, strălucitoare au ţâşnit în jos din norii în care Tom văzuse ultima oară nava Tandu şi au lovit marea cu o incandescenţă orbitoare. Apoi s-a auzit un tunet supersonic.

La început, Tom s-a gândit că Tandu trăgeau în suprafaţa de jos. Dar o explozie strălucitoare şi zgomotoasă din nori i-a dat de înţeles că ţinta era distrugătorul. Ceva, deasupra păturii de nori, trăgea în nava Tandu!

Era prea ocupat să-şi strângă lucrurile pentru a pierde timpul cu manifestări de entuziasm. Şi-a ţinut capul într-o parte ca să elimine riscul de a fi orbit când distrugătorul avea să tragă cu raze actinice de antimaterie în atacatorul său. Valuri de căldură i-au ars ceafa şi braţul stâng pe când îşi punea la centură bombele psi şi îşi aranja masca aparatului de respirat.

Razele distrugătoare brăzdau cerul cu dâre de căldură solară. Tom şi-a înşfăcat rucsacul şi s-a băgat în deschizătura pe care o curăţase de plantele dese şi încâlcite.

Bubuitul s-a estompat brusc când a căzut în jungla de liane agăţătoare. Raze drepte de lumină emanată din bătălie pătrundeau în penumbră. Tom s-a pomenit că-şi ţine respiraţia involuntar. Nu avea sens. Masca aparatului de respirat nu lăsa mult oxigen să scape, dar permitea bioxidului de carbon să pătrundă. A început să inspire şi a apucat o rădăcină robustă ca punct de sprijin, dar şi-a dat repede seama că respira cu greu. Cu toată vegetaţia din jur, se aşteptase să fie mult oxigen. Dar micuţul indicator de pe marginea măştii îi arăta contrariul. Apa era săracă în oxigen, spre deosebire de cea de obicei suprasaturată a mării de pe Kithrup. Aripioarele unduitoare ale măştii captau abia o treime din oxigenul de care avea nevoie pentru supravieţuire, chiar dacă ar fi rămas perfect nemişcat.

În doar câteva minute, avea să-l apuce ameţelile. La scurt timp după aceea avea să leşine.

Zgomotul bătăliei pătrundea prin acoperământul de alge într-o serie de detonări. Raze strălucitoare străbăteau întunericul prin găurile din acoperiş, una chiar în faţa lui Orley. Deşi era indirectă, lumina l-a orbit pe moment. A văzut un pic deasupra apei ramuri cu frunze care rezistaseră recent căderilor de cenuşă vulcanică, dar erau afectate de căldură, deveniseră maro şi se desprindeau uşor.

Pot să spun adio restului materialelor.

Şi tot adio posibilităţii de a urca la suprafaţă ca să respir.

A înconjurat cu picioarele rădăcina groasă şi şi-a dat rucsacul jos din spinare. A început să scotocească prin el după ceva pentru o improvizaţie. În umbra întunecată trebuia mai mult să bâjbâie. Sistemul inerţial pe care i-l dăduse Gillian, o pungă cu batoane energizante, două bidonaşe cu apă „proaspătă”, benzi explozive pentru pistolul cu ace, o trusă de unelte.

Contorul de aer devenea de un portocaliu ameninţător. Tom şi-a pus rucsacul între genunchi şi a deschis trusa cu unelte. A luat un colac mic de tub de cauciuc. Punctuleţe purpurii i-au apărut la marginea câmpului vizual pe când folosea cuţitul cu mâner să taie o bucată din furtunul îngust de cauciuc.

A îndesat un capăt în valva măştii. Sigiliul a rezistat, dar conţinutul tubului l-a împroşcat în gură, făcându-l să se sufoce şi să tuşească.

Nu era timp pentru subtilităţi. S-a căţărat pe rădăcină ca să ajungă la deschizătura din vegetaţie. Tom a strâns puţin tubul sub celălalt capăt, dar a ţâşnit o apă amară, uleioasă, când a îndreptat colacul. Filtrul măştii avea să purifice lichidul… dacă fluxul nu era prea puternic. Şi-a întors faţa, dar a înghiţit oricum un pic. Avea un gust mizerabil.

Tom a ridicat braţul şi a împins tubul la suprafaţa micii deschizături, unde fulgerele bătăliei trimiteau raze de lumină în adâncuri. A supt cu putere din furtun, scuipând mizerie cu un intens gust metalic, încercând cu disperare să-l cureţe.

Una dintre exploziile arzătoare a luminat mai aproape ca oricând, pârlindu-i degetele de sub apă. S-a luptat cu instinctul care îi spunea să ţipe sau să-şi retragă mâna. Simţea că-şi pierde cunoştinţa, împreună cu voinţa de a-şi ţine mâna stângă în căldura aceea teribilă.

A aspirat cu forţă şi, într-un final, a fost răsplătit cu un firicel de aer umed. L-a supt cu frenezie. Aerul cald, aburind, avea gust de fum, dar era preţios. A expirat în mască, încrezător în capacitatea ei de a reţine acel oxigen atât de greu obţinut.

Durerea din plămâni s-a mai calmat, ca şi cea de la mână. Tocmai când se gândea că nu va mai rezista acolo, căldura arzătoare de deasupra s-a potolit, lăsând în urma ei o scânteiere opacă pe cer.

La câţiva metri distanţă era o altă gaură în alge, unde ar fi putut propti tubul între două rădăcini groase fără să se expună. Tom a mai luat câteva guri de aer, apoi a strâns tubul de cauciuc ca să-l închidă. Dar, înainte să poată continua pregătirile, apa s-a umplut de o lumină albastră intensă, mai strălucitoare ca oricând, care arunca peste tot umbre orbitoare. S-a auzit o explozie teribilă, apoi marea a început să-l azvârle de colo colo ca pe o păpuşă de cârpă.

Ceva enorm a lovit oceanul şi l-a tulburat. Rădăcina de care se ţinea Tom a ieşit din pământ şi el a căzut într-un vârtej de liane şfichiuitoare.

Valul i-a luat rucsacul. S-a întins după el şi a prins capătul unei curele, dar l-a lovit ceva în ceafă, ameţindu-l. Rucsacul a dispărut în zgomot şi umbre strălucitoare.

Tom s-a ghemuit, ţinând marginea măştii cu antebraţele ca să nu i-o agaţe lianele.

***

Fusese un alt vârtej – de nisip şi vânt arzător. Aerul de pe Venus, mult mai gros ca apa, îi sfâşiase costumul fragil şi casca, iar strânsoarea sălbatică în care îi ţinea pieptul făcea fiecare respiraţie preţioasă. Nu după mult timp, încetase să mai meargă, se poticnea, se târa printre dune. În cele din urmă, se ghemuise într-un loc ferit, la baza unui pinten crestat de bazalt, şi îşi aşteptase moartea. Delirase o oră sau un eon, după care vederea îi revenise pe neaşteptate.

Deci aveau dreptate… se gândise cu mintea încă înceţoşată, privind în sus cum o flacără de lumină adevărată străpungea ceaţa fierbinte de culoarea cernelii de pe Venus, înfigându-i pumnale în ochii neadaptaţi, umplându-i cu lacrimi. Cei din vechime aveau până la urmă dreptate. Când vine moartea, e ca un înger…

Îngerul se aplecase spre el. În spatele măştii brodate cu diamante, părul blond înconjura o faţă pe care ştia vag că ar trebui s-o recunoască. O faţă cunoscută, pe care o ştia parcă de jumătate de viaţă…

Buzele ei s-au mişcat. Deci tu eşti acel Orley. Vocea ei amplificată fusese alinătoare, deşi mai fermă decât cea a unui înger. Nu-i prea mult de văzut în comparaţie cu poza ta. Dar nu o să-mi exprim o părere până nu vei fi curăţat de mizerie.

„Au-u-u-“, a bâiguit el pe când nişte mâini îl trăgeau pe o targă, iar ea nu-şi lua ochii de la el. Tom simţise că viaţa s-ar scurge din el dacă ea nu l-ar mai fi privit. Punându-i perfuzii cu doctorii în vene, ea a continuat să şoptească: Acum o să fie totul bine… Spune, nu mă recunoşti? N-am făcut niciodată cunoştinţă, dar ne-au tot bătut la cap să ne întâlnim şi să ne căsătorim.

De atunci, când o văzuse de prima dată sub cerul infernal al lui Venus, nu-şi mai pierduse niciodată cunoştinţa din cauza ei. Dar acum, tot ce avea era amintirea de care să se agaţe. Conştiinţa se scurgea din el ca aerul amar, irecuperabil.

Primul lui gând când şi-a recăpătat cunoştinţa a fost o uimire vagă faţă de faptul că încă respira. Tom s-a gândit apoi că furtuna bătăliei continua încă, până şi-a dat seama că tremurul pe care îl simţea era al propriului său corp. Bubuitul din urechile lui era doar acolo, în urechile lui.

Braţul stâng, care îi pulsa, era încolăcit în jurul unui ciot gros, în poziţie orizontală. Apa verde cu spumă îi ajungea până la bărbie, clipocind lângă masca lui cu aripioare. Plămânii îl dureau şi aerul era stătut.