Takkata-Jim s-a întors dintr-un salt şi a strigat:

— Armă psi! Makanee, fă-mi legătura cu puntea! Suntem atacaţi!

Doctoriţa-delfin s-a dat deoparte, uimită de rapiditatea cu care trecea Takkata-Jim pe lângă ea. Gillian şi-a apăsat mâinile pe urechi şi l-a văzut pe Metz făcând la fel când sunetul strident a început să crească în intensitate. Gărzile s-au îndepărtat în dezordine, văitându-se disperate, cu pupilele mărite de frică.

Să încerc acum să fug? Gillian a încercat să se gândească. Dar, dacă acesta este un atac, trebuie să lăsăm deoparte certurile şi să ne unim forţele.

— … incompetenţilor! a zbierat Takkata-Jim în comunicator. Ce înssseamnă „la doar 1 500 de kilometri depărtare”? Localizaţi-l… De ce nu funcţionează sssenzorii activi?

— Aşteaptă! a strigat Gillian.

A bătut din palme. A început să râdă, prin ceaţa emoţiei crescânde. Takkata-Jim a continuat să zbiere la personalul din sala de comandă, dar ceilalţi s-au întors spre femeie şi au privit-o uimiţi.

Gillian a râs. A înotat până la cel mai apropiat autodoc şi l-a înşfăcat pe Wattaceti de flancul tremurând. Chiar şi Takkata-Jim a încetat atunci să zbiere, fascinat de bucuria ei frenetică. A privit-o fix, uitând de ţipetele înnebunite ale celor de pe punte.

— Tom! a strigat Gillian. Ţi-am spus că n-ai voie să mori! La naiba, te iubesc, fir-ai… O, dacă aş fi plecat, aş fi fost acasă acum!

Finii s-au holbat la ea, făcând ochii şi mai mari când au început să-şi dea seama despre ce vorbea Gillian, care râdea cu lacrimile şiroindu-i pe obraji.

— Tom, a spus încet. Ţi-am spus că nu ai voie să mori! Şi a luat în braţe, orbeşte, pe oricine era mai aproape de ea.

***

Sunetele au ajuns la Creideiki care plutea în imponderabilitate.

Era de parcă asculta Beethoven sau încerca să înţeleagă pe deplin o balenă cu cocoaşă.

Cineva lăsase deschisă legătura audio în caz că mai emitea şi alte sunete. Nimeni nu se gândise că circuitul era bidirecţional. Cuvintele pătrundeau din infirmerie în cuva de gravitate.

Erau fugitive şi ademenitoare, ca fantasmele de semnificaţii dintr-o mare simfonie – aluzie la faptul că acel compozitor întrevăzuse ceva ce notele nu puteau exprima decât vag, iar cuvintele nu reuşeau deloc.

Takkata-Jim bolborosea şi mormăia. Tonul lui ameninţător era evident. La fel era şi claritatea prudentă a vocii lui Gillian Baskin. Măcar de-ar fi reuşit să înţeleagă cuvintele! Dar anglica era pierdută pentru el.

Creideiki ştia că nava lui e în pericol şi nu putea să facă nimic ca să ajute. Străvechii zei nu erau de partea lui şi nu îl lăsau să se mişte. Aveau multe lucruri să-i arate înainte să fie gata să le slujească scopurile.

Se resemnase la perioade episodice de spaimă – cum ar fi să se scufunde şi să se lupte cu o caracatiţă uriaşă, apoi să urce să se odihnească un pic înainte să coboare din nou în haos. Când veneau să-l tragă în JOS, se cufunda iar în vârtejul hieroglifelor-idei din visurile palpitante care băteau la poarta minţii lui de inginer cu impresii insistente de ceva diferit.

Asaltul nu ar fi fost posibil fără distrugerea centrilor vorbirii. Creideiki regreta amarnic pierderea cuvintelor. Asculta sunetele discuţiei din lumea exterioară şi se concentra din răsputeri asupra acelei stranii familiarităţi muzicale.

Nu era o pierdere totală, a decis după un timp. Reuşea să recunoască unele cuvinte, ici şi colo. Cuvinte simple, mai ales nume de obiecte sau oameni, sau acţiuni asociate cu ei.

Asta era ce puteau să facă strămoşii lui din vremuri îndepărtate.

Dar nu putea să-şi amintească mai mult de trei sau patru cuvinte deodată, aşa că îi era imposibil să urmărească o conversaţie. Reuşea cu greu să descifreze o frază, dar o uita complet când trecea la următoarea. Era dificil şi chinuitor, iar în cele din urmă a renunţat să mai facă eforturi zadarnice.

Aşa nu merge, a tras el concluzia.

Trebuia să încerce în schimb structura globală, şi-a spus. Să folosească aceleaşi trucuri pe care le utilizau vechii zei cu el. Să cuprindă totul. Să absoarbă… ca şi cum ar încerca să simtă ce a simţit Beethoven cufundându-se în misterul Concertului pentru vioară.

Din difuzor ieşeau bolboroselile sofonţilor furioşi, răspândindu-se în încăpere, izbindu-se de pereţi ca nişte picături de ploaie amară. După frumuseţea înspăimântătoare a ABISULUI, se simţea dezgustat. Se forţa să asculte, să găsească o cale – o cale umilă de a ajuta nava Streaker şi echipajul.

Şi nevoia creştea în el pe măsură ce se concentra. Căuta un centru, un punct focal, în sunetele haotice.

*Ranchiună

Tulbure

În mareea crescândă

*Ignorând

Rechinii!

Luptă devastatoare…

*Atrăgându-i

Pe rechini!

Oportunism nebunesc…

Împotriva voinţei sale, s-a pomenit începând să scoată clicuri puternice. A încercat să se oprească, ştiind unde aveau să-l ducă, dar clicurile îi ieşeau involuntar din frunte, urmate imediat de gemete slabe.

Sunetele discuţiei din infirmerie s-au îndepărtat în timp ce cântul său slab ţesea o pânză din ce în ce mai groasă în jurul lui. Ecourile bolborosite făceau să dispară încet pereţii în timp ce o nouă realitate lua formă. O prezenţă întunecată creştea încet lângă el.

Fără cuvinte, Creideiki i-a cerut să plece.

:Nu: Ne-am întors: Ai Altceva De învăţat:

Din câte ştiu, sunteţi expresia delirului meu! Niciunul dintre voi n-a emis niciodată un sunet adevărat! Vorbiţi întotdeauna prin reverberaţiile sonarului meu!

:Au Fost Vreodată Ecourile Tale Atât de Complexe?:

Cine ştie ce poate plăsmui inconştientul meu? În memoria mea sunt sunete mai stranii decât au auzit vreodată toate cetaceele! Am fost acolo unde norii însufleţiţi fluierau să îmblânzească uraganele! Am auzit bubuitul terifiant al găurilor negre, am ascultat cântecele stelelor!

:Cu Atât Mai Mult Eşti Cel Pe Care îl Vrem: Cel De Care Avem Nevoie:

E nevoie de mine aici!

:Într-adevăr.

Vino,

Creideiki:

Străvechiul zeu, K-K-Kph-kree, s-a apropiat. Forma lui sonică transparentă a scânteiat. Dinţii săi ascuţiţi au sclipit. Plăsmuire sau nu, lucrul acela mare a început să se mişte, ducându-l cu el, ca înainte, neputând să-i reziste.

: J0S: