Dar o infecţie era acum cea mai mică dintre grijile sale.
Tremurul din braţ s-a accentuat. Tom încercase să şi-l potolească, întinzându-se pe burtă în ierburile cauciucate, puternic mirositoare. Mâlul nisipos îi zgâria obrazul şi fruntea de fiecare dată când tuşea.
Trebuia să-şi recapete energia într-un fel sau altul. Nu avea timp pentru subtilităţile autohipnozei care să-i facă organismul să funcţioneze din nou. Prin puterea voinţei, le-a comandat muşchilor obosiţi să facă un ultim efort. Nu putea să facă decât foarte puţine ca să schimbe ce dezlănţuise universul împotriva lui; dar, la naiba, după treizeci şi două de ore de luptă, la câţiva metri de obiectiv, nu putea accepta ca organismul lui să se revolte!
Un alt acces de tuse i-a sfâşiat gâtlejul dureros. Tremura din tot corpul şi, tuşind, se ţinea din ce în ce mai slab de rădăcina uscată. Chiar când credea că plămânii nu-i mai rezistă, accesul i-a trecut. Tom a rămas întins în mâl, extenuat, cu ochii închişi.
*Să înşir bucuriile mişcării? *
Primul avantaj:
Te scapă de Plictiseală…*
Nu avea suflu să fluiere acest haiku în trinară, însă tot i-a trecut prin minte; dar şi-a economisit energia pentru surâsul care i-a arcuit buzele crăpate şi murdare de mâl.
Nu se ştie cum, dar a găsit energie pentru încă un efort. A strâns din dinţi şi s-a târât pe ultima porţiune. Braţul drept aproape i-a cedat, dar Tom a reuşit să reziste până şi-a ridicat capul peste vârful micii coline.
A clipit ca să îndepărteze cenuşa şi s-a uitat la ce era dincolo. Doar vegetaţie, cât vedeai cu ochii.
Din vârful micii coline ieşea un mănunchi de liane neustonice. Tom a târât sania la o înălţime suficient de mare ca să înfăşoare frânghia pe o rădăcină.
Sensibilitatea i-a revenit în mâna stângă până acum amorţită, lăsându-l cu gura căscată de durere. A căzut pe dâmb, respirând rapid şi superficial.
Contracţiile i-au revenit în forţă şi s-a încovoiat de durere. Tom ar fi vrut să smulgă miile de colţi care îi sfâşiau braţele şi gambele, dar nu-şi putea mişca mâinile. A rămas aşa, ghemuit în poziţie fetală.
Partea logică din mintea lui rămânea oarecum detaşată de suferinţă. Continua să facă planuri şi să fixeze termene-limită. La urma urmei, venise aici dintr-un motiv. Trebuia să fie un motiv pentru care trecea prin asemenea chinuri… Dac-ar fi reuşit măcar să-şi amintească de ce era acolo în duhoare şi praf şi suferea atât.
Schema liniştitoare pe care o căuta nu i se forma în minte. Şi Tom simţea că o să leşine în curând.
Deodată, cu ochii închişi de durere, a avut impresia că vede chipul lui Gillian.
În spatele ei, unduiau crengi de vegetaţie aeriană. Ochii ei cenuşii priveau în direcţia lui, ca şi cum căutau ceva departe. Se părea că îşi aţintise privirea de două ori dincolo de el, în timp ce Tom tremura, incapabil să se mişte. Apoi, în cele din urmă, a întâlnit ochii lui Gillian şi a zâmbit!
Rafalele statice de suferinţă ameninţau să şteargă cuvintele din vis.
Îţi trimit **** pentru totdeauna ****
Chiar dacă tu **** sceptic, iubire
**** chiar dacă întreg **** ne-ar asculta.
Tom s-a străduit să se concentreze asupra mesajului… Era o halucinaţie, aproape sigur. Dar nu-i păsa. Era o ancoră. S-a agăţat de ea în timp ce contracţiile îi prefăceau tendoanele în strune vibrante de vioară.
Surâsul lui Gillian exprima milă.
În ce hal **** eşti! Bărbatul **** iubesc
e **** şi imprudent! Să ****
mai bine?
Jumătate din Orley nu era de acord. Dacă acela era într-adevăr mesajul lui Gillian, îşi asuma un risc foarte mare. „Şi eu te iubesc”, a spus el, inaudibil. „Dar vrei să dezlănţui iadul îndată ce te aud Galacticii?”
Imaginea psi (sau halucinaţia?) a tremurat când pe Tom l-a apucat un acces de tuse. A tuşit până a avut impresia că plămânii i se transformă în două carapace dure. Într-un final, s-a prăbuşit din nou, oftând.
Şi jumătate din el a renunţat la mândrie.
Da!
A căutat în întunericul din faţa ochilor lui, chemând imaginea ei care dispărea încet.
Da, iubito. Te rog, întoarce-te şi fă-mă
să mă simt mai bine…
Chipul lui Gillian părea că se împrăştie în toate direcţiile, ca razele de lună, amestecându-se cu cenuşa vulcanică scânteietoare din cer. Fie că fusese un mesaj adevărat sau o halucinaţie a delirului, dispărea ca un portret făcut din fum.
Dar lui Tom tot i se părea că aude vocea lui Gillian…
*** *** e adică, adică…
şi vindecarea vine în vis…
Tom asculta, neştiind că timpul trecea. Şi, încetul cu încetul, tremurăturile i s-au domolit. A renunţat treptat la poziţia fetală.
Vulcanul bubuia şi lumina cerul. „Pământul” pe care era Tom întins se clătina încet şi îl legăna, ademenindu-l să adoarmă.
42
