— Mulţumesc, doamnă doctor, a zis. Ne-ai spus ce voiam să ştim. Sunt sigur că vei face tot ce poţi.
Când a văzut că Makanee nu-i răspunde, omul şi-a pus masca de oxigen şi a intrat în apă. I-a făcut un semn lui Takkata-Jim şi apoi s-a îndepărtat înot.
Delfinul a mai scos câteva clicuri în direcţia lui Makanee, dar, văzând că doctoriţa rămâne nemişcată, s-a întors şi l-a urmat pe Metz spre ieşire.
Femela s-a înfiorat când cei doi au intrat în camera de compensare. Şi-a ridicat capul să strige:
— Când convocaţi consiliul navei, nu uitaţi că şi eu fac parte din el! Şi Hikahi, şi Gillian, şi T-Tom Orley!
Uşa s-a închis după ei cu un şuierat. Nu ştia dacă au auzit-o.
Makanee s-a băgat din nou în apă, cu un oftat. Şi Tom Orley, s-a gândit ea. Nu uitaţi de el, ticăloşi nenorociţi ce sunteţi! N-o să vă lase să scăpaţi nepedepsiţi!
Makanee a scuturat din cap, ştiind că nu gândea raţional. Suspiciunile ei nu se bazau pe fapte. Şi, chiar dacă erau corecte, Thomas Orley nu putea să întindă mâna de la o distanţă de două mii de kilometri ca să rezolve situaţia. Se zvonea că murise deja.
Metz şi Takkata-Jim o dezorientaseră. Avea senzaţia viscerală că îi spuseseră o groază de adevăruri, jumătăţi de adevăr şi minciuni gogonate, din care nu ştia ce să aleagă.
Au crezut că pot să mă păcălească pentru că sunt o femelă bătrână, cu două generaţii mai primitivă în ceea ce priveşte elevaţia, decât oricare alt fin de pe Streaker, cu excepţia lui Brookida. Dar cred că ştiu de ce i se acordă favoruri deosebite singurului cimpanzeu din consiliul navei. În acest moment, au majoritatea necesară pentru a-şi impune orice decizie. Nu mă mir că nu prea vor să le cheme înapoi pe Hikahi şi pe Gillian!
Poate că trebuia să-i fi minţit… să le fi spus că Creideiki îşi poate recăpăta cunoştinţa din clipă în clipă.
Dar, pe de altă parte, cine poate spune cât de disperaţi sunt? Sau la ce ar recurge? A fost oare accidentul cu baliza chiar un accident? Cei doi puteau să mintă ca să-şi ascundă ignoranţa sau… o conspiraţie. Pot eu să-l apăr pe Creideiki cu doar două femele care să mă ajute?
Makanee a scos un geamăt surd. Nu era de competenţa ei! Câteodată regreta că să fii un delfin-medic nu mai însemna, ca pe vremuri, să-l ridici cu fruntea pe cel pe care încercai să-l salvezi şi să-i ţii capul deasupra apei până îşi revenea sau rămâneai tu fără puteri ori ţi se rupea inima.
S-a întors din nou în Secţia de Terapie Intensivă. Camera era cufundată în întuneric, în afară de lampa ce lumina un neo-delfin mare şi cenuşiu, suspendat într-un bazin cu scuturi de gravitate. Makanee i-a verificat semnele vitale şi a văzut că erau stabile.
Creideiki clipea fără să vadă nimic şi, o dată, corpul lung i-a fost străbătut de un fior.
Makanee a oftat şi a plecat. A ajuns înot la sistemul de comunicaţii cel mai apropiat şi a început să se gândească.
Metz şi Takkata-Jim nu puteau să fi ajuns încă pe punte, i-a trecut prin minte. A lansat un cod sonar care activa unitatea. Aproape imediat a apărut în faţa ei capul unui tânăr delfin cu înotătoare albastre.
— Comunicaţiile. Cu ce te pot ajuta?
— Akki? Da, copile, sunt doctoriţa Makanee. Ai vreun plan pentru prânz? Ştii, cred că mai am ceva din caracatiţa aia glasată. Eşti liber? Ce drăguţ! Atunci ne vedem în curând. Oh, să nu spui nimănui că te întâlneşti cu mine. E-n regulă? Bravo!
A părăsit Secţia de Terapie Intensivă pe când în minte i se contura un plan.
40
CREIDEIKI
În liniştea bazinului cu gravitaţie se auzea un geamăt slab:
*Disperat, el înoată
Împins de vânturile gri ale furtunii, urlând:
Mă înec! Mă înec! *
41
TOM ORLEY
Un munte furios bolborosea în mijlocul mării înspumate.
Ploaia se oprise de puţin timp. Vulcanul bubuia şi scotea foc înspre norii joşi, colorându-i în portocaliu. Fuioare subţiri de cenuşă zburau către cer. Acolo unde cădeau rocile în flăcări, nu erau stinse de apa limpede a mării: se prăbuşeau într-un strat noroios, peste un covor de alge murdare ce părea să se întindă la infinit.
Thomas Orley tuşea în aerul umed, plin de funingine. Se târa în sus pe un mic povârniş acoperit cu buruieni încâlcite şi alunecoase. Trăgea sania rudimentară de chinga înfăşurată în jurul mâinii lui stângi. Cu dreapta a apucat un lujer robust, aflat aproape de vârful colinei vegetale.
Aluneca mereu în timp ce se căţăra. Chiar şi când reuşea să-şi proptească picioarele în adânciturile din masa cleioasă, se afunda adesea în noroiul dintre liane. Când le smulgea fără îndemânare, mlaştina tot nu-l lăsa să înainteze, emiţând un sunet înfiorător de sucţiune.
Câteodată, unele „lucruri“ ieşeau din mâl odată cu picioarele lui, mişunându-i în sus pe gambe şi căzând apoi în mlaştina scârboasă.
Chinga, strânsă în jurul mâinii stângi, ameninţa să-l rănească în timp ce trăgea sania, un rest mizerabil din avionul solar, şi câteva materiale. Era un miracol că reuşise să salveze câteva lucruri după ce se prăbuşise.
Vulcanul arunca scântei de culoare pământie în împrejurimile acoperite de buruieni. Particule iridescente de pulbere metalică acopereau vegetaţia în toate direcţiile. Era după-amiază spre seară, trecuse aproape o zi pe Kithrup de când întorsese planorul spre insulă, căutând un loc sigur de aterizare.
Tom a ridicat capul, privind confuz câmpia ierboasă. Toate planurile lui întocmite cu grijă se duseseră pe apa sâmbetei din cauza acestei câmpii cu buruieni robuste, cleioase.
Spera să găsească un refugiu pe o insulă unde nu bătea vântul dinspre vulcan, sau măcar să aterizeze pe mare şi să transforme planorul într-o plută solidă, de pe care să-şi ducă la bun sfârşit experimentul.
Trebuia să mă gândesc la posibilitatea asta. Prăbuşirea, acele clipe îngrozitoare în care s-a scufundat după echipament şi a pus totul într-o sanie improvizată pe când se dezlănţuia furtuna, iar apoi ore întregi de târât printre liane putrede către un petic solitar de vegetaţie… toate astea s-ar fi putut evita.
A încercat să înainteze, dar un tremur în braţul drept ameninţa să se prefacă într-un cârcel insuportabil: făcuse o întindere musculară neplăcută în timpul accidentului, când s-au desprins pontoanele de la aripa avionului şi fuzelajul s-a rostogolit în mlaştină, căzând până la urmă într-o baltă izolată.
O tăietură adâncă în partea stângă a feţei fusese cât pe ce să-i provoace un şoc în acele prime momente critice. Se întindea de la maxilar până la orificiul nervos de deasupra urechii stângi. Plasturele care proteja interfaţa nervoasă îi zburase în noapte şi era iremediabil pierdut.
