Glorie!

#Să muşti e şi Glorie!

Femele, supuneţi-vă!

#Un nou mascul este! este! #

L-a văzut pe Haoke reacţionând în sfârşit. Cealaltă gardă a tresărit şi a ridicat capul să-l privească pe Moki. Dar a rămas tăcut, iar Moki i-a susţinut privirea, sfidător. A trimis o rază sonar direcţionată spre Haoke, să-i arate că şi el îl asculta!

Odraslă arogantă de calmar împuţit! Şi Haoke va primi ce merită după ce Moki va deveni stăpân pe situaţie. Şi oamenii de pe Pământ nu-l vor dezaproba pentru că Marele Om Metz era de partea lui Takkata-Jim, fiind de acord cu el în toate!

Moki a scos un alt schelălăit în primitivă, gustând cu încântare din sălbăticia interzisă. Exercita o fascinaţie ciudată asupra a ceva profund din el. Fiecare înghiţitură îi mărea foamea.

Haoke n-avea decât să clămpăne dezgustat! Moki era gata să-i provoace şi pe Galactici să-şi măsoare forţele cu el şi cu noul său căpitan!

***

Haoke a suportat cu stoicism strigătele sălbatice ale lui Moki. Dar îi amintea că se alăturase unei bande de cretini şi inadaptaţi.

Din păcate, cretinii şi inadaptaţii aveau dreptate, iar membrii mai inteligenţi ai echipajului lui Streaker erau implicaţi într-o aventură dezastruoasă.

Haoke era foarte trist din cauza schilodirii lui Creideiki. Căpitanul fusese, fără îndoială, printre cele mai reuşite exemplare ale rasei. Dar accidentul făcuse posibilă o schimbare calmă şi perfect legală a politicii pe care el nu putea s-o regrete. Măcar Takkata-Jim recunoştea că ar fi o nebunie să pună în aplicare planul disperat supranumit Calul Troian Marin.

Chiar dacă era posibil să ducă în tăcere nava Streaker până la epava thennanină şi chiar dacă echipa lui Tsh’t ar fi reuşit printr-o minune să aranjeze lucrurile în aşa fel ca Streaker să poarte carcasa ca pe o mască gigantică – şi să decoleze în aceste condiţii – ce ar fi obţinut?

Chiar dacă Tom Orley raportase că thennaninii participau încă la bătălia spaţială, rămânea problema să-i păcălească pe thennanini să vină în ajutorul unei nave de război presupuse pierdute şi s-o escorteze în spatele frontului. O şansă îndoielnică.

Totuşi, era o problemă inutilă. Orley era cu siguranţă mort. Nu primiseră veşti de la el zile întregi, iar acum jocul de noroc se prefăcuse într-o dorinţă disperată, aproape fără speranţă.

De ce să nu le dea Galacticilor, blestemaţi să fie de trei ori, ce îşi doreau? Ce sens avea absurda idee romantică de a salva datele pentru Consiliul Terragenilor? Ce ne pasă nouă, la urma urmei, de o flotă de nave periculoase, de mult pierdute? Nu e treaba noastră dacă Galacticii vor să se bată pentru flota abandonată. Şi nu merită să murim nici pentru aborigenii de pe Kithrup.

Lui Haoke toate acestea i se păreau evidente. Şi aşa erau şi pentru Takkata-Jim, pe care îl respecta pentru inteligenţa lui.

Dar, dacă era atât de evident, de ce nu erau de acord fiinţe ca Creideiki, Orley şi Hikahi?

Asemenea îndoieli constituiau cauza pentru care rămăsese Haoke subofiţer la sala motoarelor, în loc să devină ofiţer, aşa cum indicau rezultatele testelor sale.

Moki a enunţat o altă frază lăudăroasă în primitivă. A fost şi mai tare de această dată. Finul Stenos încerca să obţină cumva o reacţie din partea lui.

Haoke a oftat. Mulţi membri ai echipajului începuseră să se poarte tot aşa, nu chiar ca Moki, dar destul de urât. Şi nu erau numai finii Stenos. Încetul cu încetul, se alegea praful de morală, ca şi de motivaţia de a menţine spiritul Keneenk, aşa că trebuia continuată lupta zilnică împotriva laturii animalice din fiinţa lor care încerca tot timpul să se afirme. Acum câteva săptămâni ar fi fost greu de prezis cine va deveni susceptibil mai târziu.

Desigur, cei mai buni fini din echipaj erau plecaţi, împreună cu Suessi şi Hikahi.

Din fericire, s-a gândit Haoke. A reflectat la ironia situaţiei: binele se prefăcea în rău şi dreptatea lua naştere din nedreptate. Măcar Takkata-Jim părea să înţeleagă ce simţea el şi nu-i aducea nicio vină. Secundul acceptase cu recunoştinţă sprijinul lui Haoke.

L-a auzit pe Moki agitându-şi coada, dar, înainte ca micul Stenos furios să-l poată provoca din nou, ambele difuzoare de pe sănii s-au trezit la viaţă.

— Haoke şi Moki? Aici secundul de la comunicaţii, Heurka-pete… Răs-pundeţi.

Apelul venea de la operatorul de comunicaţii şi detectare. Faptul că acele misiuni diferite fuseseră încredinţate unui singur ofiţer arăta cât de gravă era situaţia.

— Recepţionat, aici Haoke. Moki e indisponibil în momentul de faţă. Ce sss-a întâmplat?

A auzit protestul înăbuşit al lui Moki. Dar era clar că finului îi lua ceva timp să-şi adapteze din nou mintea la anglică.

— Avem o fantomă sonică la essst-t, Haoke… sunete ca acelea de sanie. Dacă e ostilă, distruge-ţi-o. Şi, dacă vine cineva de pe insulă, trebuie să fie întors din drum. Dacă refuză, trageţi ca să avariaţi sssania!

— Am înţeles. Aici Haoke şi Moki. Plecăm acum. Bine, flecarule, i-a spus el tăcutului Moki. Haoke i-a rânjit ceva timp partenerului său. Hai să verificăm. Şi atenţie la trăgaci! Nu asigurăm decât carantina. Nu ne împuşcăm colegii din echipaj dacă nu e absolut necesar.

Cu un impuls nervos a pornit motorul saniei. Fără să se uite înapoi, s-a ridicat de pe înălţimea mocirloasă, apoi a accelerat treptat spre est.

***

Moki l-a privit pe Haoke cum se îndepărta înainte să-şi întoarcă sania şi să-l urmeze.

#Tentat, tentat… tentat, Moki, este, este

Tentaţie, delicioasă este – este – este! #

Una după alta, săniile au dispărut în întuneric. Pe un ecran de sonar pasiv erau mici puncte neclare care se mişcau încet dincolo de umbra muntelui marin, apoi dispăreau în spatele acestuia.

Keepiru a deschis cangea dreaptă a armurii şi a lăsat să cadă unitatea de ascultare portabilă. S-a rostogolit în noroiul moale. S-a întors spre Gillian.

*Făcut şi plecat –

Ne urmăresc umbrele

*N-o să se bucure –

Să prindă o pradă falsă!*

Gillian se aşteptase să găsească gărzile. Cu mai mulţi kilometri în urmă trecuseră săniile pe pilot automat cu întârziere şi se îndreptaseră înot spre nord-vest. Până să pornească din nou sania, străbătuseră o anumită distanţă şi descriseseră un cerc la câteva sute de metri de uşa etanşă a navei.

Gillian l-a atins pe Keepiru pe o parte. Pielea lui sensibilă a tremurat sub mâna ei.

— Îţi aminteşti planul, Keepiru?

*Mai e nevoie să întrebi?*

Gillian a ridicat o sprânceană, surprinsă. Un triplu tril şi un clic interogativ tremurat? Era un răspuns neobişnuit de concis pentru trinară. Keepiru era capabil de mai multă subtilitate decât îşi închipuise.

— Sigur că nu, dragul meu călăreţ de valuri la provă. Îmi cer scuze. O să-mi fac partea mea de treabă şi n-o să mă preocupe nicio clipă cum ţi-o faci tu pe a ta.

Keepiru a privit-o de parcă regreta că poartă un aparat de respirat. De parcă voia să-i vorbească în limba ei maternă. Gillian i-a simţit reacţia ca pe o blândă atingere teleempatică.

I-a îmbrăţişat torsul cenuşiu şi neted.

— Ai grijă de tine, Keepiru. Nu uita că eşti admirat şi iubit. Foarte mult.