SUESSI
Săpăturile erau aproape gata. Crucişătorul thennaninian fusese alezat şi întărit. În curând aveau să umple cavitatea cilindrică cu încărcătura pregătită şi să plece.
Hannes Suessi era nerăbdător. Nu mai putea să lucreze sub apă. Şi adevărul era că începuse să se sature şi de delfini.
Doamne, câte n-ar avea de povestit la întoarcerea acasă! Condusese echipe de lucru sub oceanele de smog de pe Titan. Ajutase la ghidarea cometelor adenine prin Nebuloasa Supei. Lucrase chiar şi cu nebunii aceia de amerindieni şi israelieni care încercau s-o terraformeze pe Venus. Dar nicio misiune nu-l învăţase legile perversităţii ca asta!
Aproape toate materialele folositoare erau de fabricaţie străină şi aveau o ductilitate ciudată şi o conductibilitate cuantică şi mai ciudată. Trebuise să verifice personal impedanţa psionică a fiecărei conexiuni şi tot era posibil ca din minunea lor mascată să se scurgă sarcini telekinetice statice în tot cerul când aveau să plece.
Şi finii erau picătura care umpluse paharul! Erau în stare să execute ireproşabil cele mai delicate operaţiuni, iar apoi să înoate în cercuri ţipând aiureli în primitivă când deschiderea unei trape declanşa o schemă deosebită de reflexii de tip sonar.
Şi, de câte ori terminau ceva, îl chemau pe bătrânul Suessi. Verifică tu pentru noi, Hannes, îl rugau. Asigură-te că am făcut treabă bună.
Se străduiau din răsputeri. Nu era vina lor că se simţeau ca nişte clienţi neterminaţi ai unor stăpâni orfani într-o galaxie extrem de ostilă… mai ales că ăsta era adevărul.
Suessi recunoştea că protesta mai mult ca să se calmeze decât pentru că avea motive reale de insatisfacţie. Cei de pe Streaker îşi făcuseră treaba, şi asta conta cu adevărat. Era mândru de ei toţi.
Totuşi, lucrurile merseseră mult mai bine de când sosise Hikahi. Ea era un exemplu pentru ceilalţi, îi tachina cu parabole Keneenk şi îi ajuta să se concentreze.
Suessi s-a întors, sprijinindu-se într-un cot. Cuşeta lui era la numai un metru de tavan. La câţiva centimetri de umăr era trapa orizontală a locului său de dormit, atât de asemănător cu un sicriu.
M-am odihnit destul, s-a gândit, deşi încă îl dureau ochii şi braţele. Nu mai avea rost să încerce să adoarmă din nou. Oricum, n-ar fi reuşit.
A deschis uşa îngustă, şi-a ferit ochii de luminile de pe coridor şi apoi s-a ridicat în capul oaselor, cu picioarele peste marginea patului. Şi a simţit jetul.
Pfui! Apă. În afară de spaţiul de sus, de vreun metru, schiful era plin cu apă.
Corpul îi părea livid în lumina intensă de pe coridor. Mă întreb când mă voi decolora complet, s-a gândit el, alunecând în apă cu ochii închişi. S-a dus înot şi a închis uşa după el.
Normal, trebuia să aştepte până se golea camera pentru a folosi dispozitivele de fixare.
***
Puţin mai târziu, s-a îndreptat spre sala de comandă a micuţei astronave. Hikahi era acolo cu Tsh’t şi îşi făcea de lucru cu sistemul de comunicaţii. Cele două femele de delfin vorbeau o versiune rapidă de anglică pe care Suessi nu reuşea s-o urmărească.
— Hei! a exclamat el. Dacă nu vreţi să mă bag, e-n regulă. Dar, dacă voi credeţi că vă pot ajuta, ar fi bine să treceţi la treizeci şi trei şi o treime. Nu pot înţelege păsăreasca asta, eu nu sunt Tom Orley!
Cele două femele au scos capetele din apă în timp ce Suessi se prindea de mânerul de pe peretele de lângă el. Ochii lui Hikahi au ieşit în afară pentru a se adapta la vederea binoculară de la suprafaţa apei.
— Nu suntem sigure, dar cred că avem o problemă, Hannesss. Se pare că am pierdut contactul cu nava.
— Cu Streaker? Suessi a ridicat din sprâncenele stufoase. Au atacat-o?
Tsh’t s-a legănat încet de la stânga la dreapta.
— Nu credem asta. Eram aici să aştept să mi se spună că sunt veşti de la Orley şi dacă vor muta nava. Nu eram prea atentă, dar l-am auzit pe telefonist zicându-ne să „rămânem pe fir“… şi pe urmă nimic!
— Când a fost asta?
— Acum câteva ore. Am aşteptat până s-a schimbat tura, sperând că era vorba de probleme tehnice, apoi am chemat-o pe Hikahi.
— Şi de atunci verificăm circuitele, a încheiat cealaltă femelă.
Suessi s-a apropiat înot să se uite la aparat. Normal ar fi fost să-l demonteze şi să verifice fiecare piesă cu mâna lui. Dar toate piesele electronice erau sigilate în recipiente etanşe, ca să nu intre apa.
Măcar de-am fi în cădere liberă… atunci delfinii ar putea să lucreze fără nenorocita asta de apă peste tot.
— E-n regulă, a oftat el. Cu permisiunea voastră, Hikahi, vă dau afară din sala de comandă pe voi două, doamne şi ofiţeri, şi voi arunca o privire la unitate. Nu-i deranjaţi pe finii care se odihnesc în cală.
Hikahi a aprobat.
— Trimit o echipă să verifice cablul monofilament, să vadă dacă e intact.
— Bună idee. Şi nu vă faceţi griji. Sunt sigur că nu e ceva grav. E probabil opera spiriduşilor.
38
CHARLES DART
— Mă tem că am dus afurisitul acela de robot prea jos, încă optzeci de metri. Băiatul ăla, Toshio, va lucra acolo singur câteva ore, apoi va trebui să le ajute pe Dennie şi pe Gillian să-i ducă în fugă pe noii clienţi prin labirinturi sau să-i pună să dea jos babane cu prăjinile, sau altceva de genul ăsta. E frustrant! Sonda aia blestemată, pe jumătate stricată, nu e dotată cu instrumente corespunzătoare pentru cercetările geologice. Poţi să-ţi închipui ce se va întâmpla când vom ajunge la o adâncime adecvată?
Imaginea holografică a lui Brookida, metalurgistul, a părut să privească o clipă peste umărul lui Charles Dart. Evident că delfinul savant se uita la ecranele lui. Avea ochii acoperiţi de lentile care îi corectau astigmatismul când citea. Apoi s-a întors din nou spre colegul său cimpanzeu.
— Charlie, vorbeşti cu multă siguranţă de trimiterea robotului mai adânc în scoarţa lui Kithrup. Te plângi că a coborât la „doar“ cinci sute de metri. Îţi dai seama că asta înseamnă jumătate de kilometru?
Charlie s-a scărpinat în bărbia păroasă.
— Şi ce-i cu asta? Excavaţia se îngustează atât de încet, că robotul poate să mai coboare. E un laborator mineralogic extraordinar! Deja aflu o mulţime despre zona de sub suprafaţă!
