Ea a deschis ochii, şi-a ridicat mâna şi s-a uitat la ceas. Se părea că vocea lui Toshio îl pusese în mişcare. Poţi să ai încredere în cuvântul unui elev-ofiţer, şi-a amintit ea. Spune-i să vină să te ia într-o oră şi o va cronometra secundă cu secundă. Mai devreme, în timpul călătoriei, trebuise să recurgă la ameninţări ca să-l oblige să i se adreseze cu anacronicul „doamnă” – măcar o dată la trei fraze, nu chiar la fiecare cuvânt.
— Vin imediat, Toshio! Într-un minut!
S-a ridicat în picioare şi s-a întins. Odihna îi făcuse bine. Mintea îi fusese atât de zbuciumată că doar puţină linişte putea să-i redea limpezimea.
Spera să-şi termine treaba aici şi să se întoarcă la Streaker în trei zile, cam când Creideiki hotărâse să mute nava. În acest timp, ea şi Dennie ar fi trebuit să-şi facă o idee clară despre nevoile ambientale ale creaturilor Kiqui ca să poată duce cu ei un grup reprezentativ la Centrul Elevaţiei de pe Terra. Dacă Streaker reuşea să fugă şi Omenirea ar fi fost prima care să-i ceară pe Kiqui drept clienţi, i-ar fi putut salva de o soartă mult mai rea.
Pe drumul ei printre copaci, Gillian a zărit oceanul printr-un spaţiu gol în frunziş, către nord-est.
Oare voi reuşi să-l aud de aici pe Tom când va chema? Niss a spus că semnalul lui ar trebui să fie perceptibil pe toată planeta.
Şi extratereştrii aveau să-l audă, cu siguranţă.
Gillian îşi ţinea cu grijă toate energiile psihice la nivel minim, aşa cum o rugase Tom. Dar a rostit în şoaptă o rugăciune demodată şi a trimis-o spre nord, peste valuri.
***
— Pun pariu că asta o să-i placă doctorului Dart, a zis Toshio. Totuşi, senzorii pot să nu fie de tipul pe care l-ar vrea el. Dar robotul tot funcţionează.
Gillian a examinat micul ecran. Nu era specialistă în robotică sau planetologie, dar înţelegea principiile de bază.
— Cred că ai dreptate, Toshio. Spectrometrul cu raze X funcţionează, ca şi laserul şi magnetometrul. Robotul poate încă să se deplaseze?
— Ca un crab de stâncă! Doar că nu poate să urce. Tancurile sale de plutire au fost distruse de un coral mare care a căzut peste ele.
— Unde se află acum robotul?
— Este pe un prag, la 90 de metri în jos. Toshio a tastat ceva, făcând să apară o schemă holografică în spaţiul din faţa ecranului. Mi-a dat o hartă sonar a acelei adâncimi. Am evitat să-l cobor acolo până nu vorbesc cu doctorul Dart. Nu-l putem coborî decât de pe un prag pe altul. Când robotul pleacă dintr-un loc, nu se mai poate întoarce acolo.
Schema arăta o cavitate cilindrică uşor ascuţită la vârf, coborând în roca de silicaţi, bogată în metale, ce forma scoarţa subţire a lui Kithrup. Pereţii erau plini de ieşituri şi praguri ca acela pe care se afla acum sonda stricată.
Un puţ solid, uşor înclinat, pornea în sus din cavitatea cea mare. Fusese făcut de rădăcina voluminoasă a arborelui-burghiu pe care Toshio şi Dennie o aruncaseră în aer acum câteva zile. Extremitatea superioară se sprijinea de marginea rotundă a propriei găuri subacvatice. Puţul dispărea într-un teritoriu necunoscut, sub zona de pe hartă.
— Cred că ai dreptate, Toshio. Gillian a zâmbit şi l-a bătut pe umăr pe băiat. Charlie va fi bucuros. Poate asta îl va face să-l lase în pace pe Creideiki. Vrei să-l suni să-i dai veştile?
Toshio era încântat de compliment, dar surprins de propunerea lui Gillian.
— O, nu, mulţumesc, doamnă. Vreau să spun, nu puteţi să-l înştiinţaţi dumneavoastră când veţi da azi raportul la navă? Sunt sigur că doctorul Dart va pune întrebări la care nu sunt suficient de calificat să răspund…
Gillian nu-l putea învinui pe Toshio. Să-i dai veşti bune lui Charles Dart era doar un pic mai plăcut decât să-i dai unele proaste. Dar, mai devreme sau mai târziu, Toshio tot trebuia să se confrunte cu cimpanzeul planetolog. Ar fi cel mai bine dacă ar învăţa să se ocupe de o problemă de la bun început.
— Îmi pare rău, Toshio. Doctorul Dart va rămâne cu tine. Eu plec de aici în câtva zile. Aşa că tu va trebui să… îl mulţumeşti pe Charlie, când o să-ţi ceară să lucrezi 35 de ore fără pauză.
Toshio a încuviinţat cu un aer preocupat, luându-i în serios sfatul până când Gillian i-a întâlnit privirea şi i-a surâs, făcându-l să roşească şi să-i zâmbească şi el.
36
AKKI
Grăbit să ajungă pe punte înainte să se schimbe tura, Akki a luat-o pe scurtătură, prin camera de compensare externă. Ajunsese la centrul de comandă când a observat ceva neobişnuit.
A făcut un salt brusc ca să se oprească. Plămânii-branhii i s-au umflat, iar Akki şi-a spus că era un prost să accelereze şi să facă figuri acrobatice când nu avea suficient aer la dispoziţie!
S-a uitat în jurul lui. Camera de compensare externă era goală. Nu o văzuse niciodată aşa.
Şalupa căpitanului se pierduse la Mica Grămadă. Săniile grele şi mare parte din echipament fuseseră mutate pe epava thennanină, iar locotenentul Hikahi plecase acolo cu schiful acum o zi.
Era ceva activitate în jurul marii şalupe, ultima a lui Streaker. Câţiva fini foloseau păianjeni mecanici ca să transporte lăzi la micuţul vehicul spaţial.
Akki a uitat de grabă şi a făcut leneş o spirală spre acel loc.
A ajuns înot în spatele unuia dintre finii suiţi pe păianjeni. Vehiculul ducea o cutie mare în braţele sale mecanice.
— Ei, Sup-peh, ce-i pe-aici?
Akki folosea fraze scurte şi simple. Se descurca mai bine cu anglica în apă oxigenată, dar, dacă un calafian nu o vorbea bine, ce-ar fi gândit ceilalţi?
Delfinul interpelat a ridicat capul.
— Oh, bună, domnule Akki! Ordinele sss-au schimbat. Verificăm şalupa să vedem dacă poate naviga în spaţiu. Şi apoi trebuie să încărcăm lăzile astea.
— Ce… Ce e înăuntrul lor?
— Documentaţia doctorului Metz, aşa cred. Al treilea braţ al păianjenului s-a întins spre grămada de cutii rezistente la apă. Închipuie-ţi: toţi bunicii şi nepoţii noştri sunt în listele de acolo, pe cipuri magnetice. Asta îţi dă un sentiment de continuitate, nu?
Sup-peh era din comunitatea sud-atlantică, un clan care se mândrea cu limbajul său ciudat. Akki s-a întrebat dacă o făceau pentru că erau excentrici sau nu prea inteligenţi.
— Nu trebuia să duci materiale la nava thennanină? l-a întrebat el pe fin.
