Secundul devenea o adevărată problemă. Creideiki simţea compasiune pentru locotenent. Nu era vina lui că această călătorie de probă se transformase într-un infern. Dar mila nu avea să-l împiedice pe Creideiki s-o promoveze pe Hikahi în postul lui Takkata-Jim imediat ce echipajul se va reuni.
Probabil că Takkata-Jim intuia ce avea să se întâmple şi ştia de rapoartele pe care trebuia să le scrie despre fiecare ofiţer pentru Centrul Elevaţiei. Pentru Takkata-Jim, putea fi pusă în pericol posibilitatea de a avea urmaşi.
Creideiki îşi închipuia ce simţea secundul. Câteodată, chiar şi el se simţea oprimat de intruziunea prea îndrăzneaţă a Elevaţiei şi îi venea să ţipe în primitivă: Cine v-a dat dreptul? Iar hipnoza dulce a Visului Balenelor îl tenta să se întoarcă la Vechii Zei.
Însă acele momente treceau repede şi Creideiki îşi amintea că nu dorea nimic mai mult pe lume decât să comande o navă interstelară, să adune benzile cu melodiile din spaţiu şi să exploreze curenţii dintre stele.
Un banc de peşti din partea locului a trecut pe lângă el. Semănau puţin cu chefalii, dar nişte chefali kitsch, cu solzi metalici în culori ţipătoare.
A simţit brusc impulsul să-i urmărească şi să-şi cheme echipajul să i se alăture la vânătoare!
Şi i-a imaginat pe inginerii şi tehnicienii săi apatici dându-şi jos armurile şi venind după el într-o haită gălăgioasă, fugărindu-le sprinteni pe bietele creaturi, prinzându-le în aer, când panica le făcea să sară din apă.
Chiar dacă unii fini dădeau dovadă de prea mult entuziasm şi înghiţeau nişte metal, poate că vânătoarea le-ar fi putut ridica moralul.
*Toate ploile Primăverii,
Şi apoi, într-o seară de taină.
Peste valuri, Luna…*
Era un haiku ce exprima regret.
Nu era timp pentru jocurile vânătorii acum, când ei înşişi erau vânatul.
Clopoţelul de la armură l-a anunţat că mai avea aer doar pentru treizeci de minute. S-a înfiorat. Dacă ar mai fi meditat mult, ar fi venit Nukapai. Zeiţa himerică l-ar fi chemat. Vocea ei blândă i-ar fi adus aminte de absenţa lui Hikahi.
Balizele de observaţie pluteau lângă el, ancorate cu fire subţiri de fundul mării. S-a apropiat înot de ovoidul neted, roşu cu alb, la care lucrase K’tha-jon, şi a observat că placa de acces fusese lăsată întredeschisă.
Creideiki a dat din cap, scoţând mai multe sunete concentrate. Geometria ciudată a balizei şi a firelor era într-un fel îngrijorătoare.
Receptorul sonarului a bâzâit. O voce amplificată a venit la el prin conexiunile nervoase.
— Căpitane, aici Takkata-Jim. Tocmai am terminat de testat rotoarele şi generatoarele de stază. Funcţionează acum după indicaţiile tale. Şi Suessi ne-a contactat să spună că… înaintează Calul Troian Marin. Hikahi a ajuns acolo şi îţi trimite salutări.
— Bine. Creideiki a răspuns direct prin legătura nervoasă. Nu se ştie nimic de Orley?
— Nu, căpitane. Şi se face târziu. Eşti sigur că vrei să continui după planul lui? Şi dacă nu reuşeşte să ne trimită un mesaj cu o bombă psi?
— Am discutat deja despre posibilitatea asta.
— Şi tot mai trebuie să mutăm nava? Cred că mai trebuie să mai analizăm opţiunea asta.
Creideiki a simţit un val de iritare.
— N-o să vorbim despre asta pe un canal deschis, secundule. S-a decis deja. Mă întorc repede. Între timp, încearcă să rezolvi lucrurile rămase în suspensie. Trebuie să fim gata când ne va chema Tom!
— Da, domnule.
Dar Takkata nu părea să-şi ceară scuze când a terminat convorbirea.
Creideiki nu mai ştia de câte ori i se contestase planul. Dacă nu aveau încredere în el pentru că era „doar“ un delfin, ar fi trebuit măcar să observe că ideea fusese a lui Thomas Orley! În plus, el, Creideiki, era comandantul. De la el se aşteptau toţi să le salveze viaţa şi onoarea.
Când servise pe vasul de recunoaştere James Cook, autoritatea căpitanului Alvarez, un om, nu fusese niciodată pusă la îndoială.
A lovit apa cu coada până i s-a mai potolit furia. Şi a numărat până i-a revenit calmul Keneenk.
O să las lucrurile aşa cum sunt, a decis el. Cei mai mulţi din echipaj nu comentau, iar restul îi urmau instrucţiunile, chiar dacă nu le convenea. Era o echipă experimentală supusă la o presiune enormă, trebuia să fie mulţumit cu atât.
„Unde e minte, există întotdeauna o soluţie,” îi învăţase Keneenk. Toate problemele conţineau elementele soluţiei.
Creideiki a comandat braţelor mecanice să se întindă şi să prindă placa de acces a balizei. Dacă lucrurile stăteau bine, avea să găsească o modalitate de a-l lăuda pe Takkata-Jim. Trebuia să existe o cheie cu care să deschidă sufletul locotenentului său, apoi să-l readucă în comunitatea navei şi să rupă cercul vicios al izolării sale. „Unde e minte…“
Îi ajungeau câteva minute să se convingă că geamandura funcţiona. Creideiki a inserat o extensie a orificiului său nervos în computerul balizei. A ordonat maşinii să-i comunice starea în care se afla.
În faţa lui a scânteiat un arc strălucitor de descărcări electrice. Creideiki a ţipat când şocul i-a zguduit motoarele armurii şi i-a ars pielea din jurul orificiului nervos.
O descărcare electrică penetrantă! şi-a dat seama Creideiki, uluit şi deodată imobil. Dar cum…?
Simţea tot cu încetinitorul. Curentul lupta cu diodele protectoare ale amplificatorului său nervos. Întrerupătorul circuitului principal a pocnit, dar aproape imediat izolarea s-a îndoit sub contralovitură.
Încremenit, Creideiki a avut impresia că aude o voce de pe câmpul de bătălie, o voce care îşi bătea joc de el.
#Unde e minte – e minte,
este – şi înşelătorie
Înşelătorie – este, există #
