— Bine, Akki. Altă întrebare. Hikahi îi linişteşte pe toţi cu poezioarele Keneenk, dă glas supunerii grupului sau cântă în tăcere, absentă?

Sonarul delfinilor este ceva foarte direcţional. Akki a simţit marginea unui lob de undă sonică trecând deasupra lui, fără să-l lovească în părţile laterale. A coborât cât mai aproape de fundul oceanului şi a încercat să-şi direcţioneze propriile clicuri nervoase în nisipul moale. Ar fi vrut să întindă un braţ al armurii şi să se ţină de o piatră ca să fie mai stabil, dar îi era teamă să nu fie auzit torsul încet al motoarelor.

*Liniştea absentă –

Păleşte amintirea –

Lui Hikahi

*Linişte absentă –

De la Tsh’t

*Şi Suessi*

Şi el, Akki, ar fi vrut să fie absent din acel loc, să se afle din nou în liniştea din cabina lui de pe Streaker.

— Bine, e tăcerea lor aceea a unor fiinţe prinse în plasă? Sau a aşteptării înfiorate a celor ce se tem de balene ucigaşe? Sau tăcerea peştilor care mănâncă?

Akki tocmai voia să răspundă când, ca o persoană ai cărei ochi au fost loviţi de o lumină orbitoare, a fost izbit de o rază de sunet pulsatil, extrem de bine

direcţionată, care venea din stânga, de sus. Fără îndoială că vreun delfin care era acolo îl descoperise.

*Takkata-Jim –

Muşcă din cabluri

*Munca mea

Nu mai e a mea

*Finii lui transmit –

Cântecele sale mincinoase *

Akki era atât de agitat că a exprimat o parte din răspuns în sunete, nu în impulsuri trimise prin cablul monofilament. Era inutil să mai încerce să păstreze secretul. S-a pregătit să întrerupă comunicarea şi şi-a întors cupola de pe cap spre intrus. A scos un impuls sonar destul de puternic să-l zăpăcească… sau aşa spera.

Ecoul izbucnirii sale s-a întors, aducându-i o imagine clară. A auzit un sunet brusc când un delfin mult mai mare decât el ieşea din raza lui.

K’tha-jon! Akki a recunoscut imediat ecoul.

— Akki? Ce-a fost asta? Ai chef de luptă? Întrerupe, dacă trebuie. Vin acasă cât de repede pot…

Akki îşi făcuse datoria, aşa că şi-a deconectat orificiul nervos şi s-a îndepărtat înotând pe-o parte.

Acţionase exact la timp. O rază laser albastră-verzuie a trecut prin locul în care fusese cu câteva secunde înainte.

Deci asta e, s-a gândit el pe când se scufunda în canionul de lângă creasta oceanică. Acest cap-de-ciocan a ieşit să mă prindă, fără niciun fel de menajamente.

S-a întors repede pe partea dreaptă şi a ţâşnit în jos spre întuneric.

***

Delfinii erau cunoscuţi pentru reţinerea lor de a omorî orice creatură care respira aer, dar nu erau o specie limitată. Chiar şi înainte de elevaţie, oamenii văzuseră cazuri în care delfinii se omorau între ei. Dându-le cetaceelor posibilitatea să călătorească în spaţiu, fiinţele umane le făcuseră şi mai eficiente la ucis.

O rază laser subţire a fulgerat la doar un metru în faţa lui. Akki a strâns din dinţi şi s-a ascuns în dâra de bule fierbinţi lăsată de rază. Un alt fulger îngust, arzător l-a atins între înotătoarele pectorale. S-a răsucit şi s-a cufundat în lunga umbră sonică a unor stânci ascuţite. Arma cu laser a lui K’tha-jon putea să ucidă de la mare distanţă, în timp ce lampa de sudură de la armura lui Akki, ca toate uneltele, era utilă doar de aproape. Evident, singura lui şansă era fuga sau o şmecherie.

Acolo, jos, era foarte întuneric. Toate nuanţele de roşu dispăruseră. Doar albastrul şi verdele din lumina zilei puteau pătrunde atât de adânc pentru a lumina un peisaj atât de întunecat. Akki a profitat de terenul accidentat şi s-a strecurat printre pereţii unei crăpături dintr-o stâncă. Apoi s-a oprit acolo şi a aşteptat, ascultând.

Ecourile pe care le prindea doar ascultând pasiv îi spuneau că K’tha-Jon era pe undeva prin apropiere şi îl căuta. Akki şi-a dorit ca respiraţia lui gâfâită să fie mai puţin zgomotoasă decât i se părea lui.

A trimis o întrebare armurii, pe cale nervoasă. Microcomputerul de acolo i-a spus că mai avea aer în respirator pentru mai puţin de jumătate de oră. Aşa că ştia acum cât timp mai putea să aştepte.

Akki a strâns din dinţi. Ar fi vrut să muşte din pectoralii lungi ai lui K’tha-Jon, cu toate că era conştient că nu se putea măsura cu marele Stenos ca dimensiune şi forţă.

Nu avea cum să ştie dacă K’tha-Jon era acolo din proprie iniţiativă sau la ordinul lui Takkata-Jim. Dar, dacă era un complot al delfinilor Stenos, aceştia erau cu siguranţă capabili să-l ucidă pe Creideiki, neajutorat acum, pentru a le reuşi planul. Dacă era absolut necesar, ar fi fost în stare să-i facă rău şi lui Gillian, dacă nu era precaută când se întorcea la navă. Doar gândul că vreun fin putea să comită asemenea delicte îi făcea greaţă lui Akki.

Trebuie să mă întorc şi s-o ajut pe Makanee să-l apere pe Creideiki până vine Gillian!

A ieşit din crăpătură şi a înotat în zigzag aproape pe fundul mării spre micul canion de la sud-est, în direcţia opusă lui Streaker, îndepărtându-se atât de insula lui Toshio, cât şi de epava thennanină. Era direcţia în care, aproape sigur, K’tha-Jon nu avea să-l urmărească.

Îl auzea pe uriaş căutându-l. Puternicele unde sonore lipseau deocamdată. Probabil că va reuşi să aibă un anumit avantaj înainte să fie descoperit.

Totuşi, nimic nu se compara cu satisfacţia pe care ar fi avut-o dacă l-ar fi luat pe K’tha-jon prin surprindere, lovindu-l cu botul în organele genitale!

***

Gillian s-a întors cu spatele la unitatea de comunicare şi a citit teama de pe faţa lui Toshio. Părea şi mai tânăr. Îşi dăduse jos masca de mascul dur şi atotştiutor. Toshio era un elev-ofiţer adolescent care tocmai aflase de invaliditatea comandantului său. Şi acum prietenul cel mai bun ar putea să lupte pentru viaţa lui. S-a uitat la Gillian, sperând să-l liniştească.

Gillian l-a luat de mână şi l-a îmbrăţişat. L-a ţinut strâns, în ciuda protestelor lui, până când Toshio s-a relaxat şi şi-a lăsat capul pe umărul ei, strângând-o şi el în braţe.

Când, în cele din urmă, s-a îndepărtat de ea, Toshio nu a mai privit-o. S-a întors cu spatele la ea şi şi-a şters un ochi cu dosul palmei.

— O să-l iau pe Keepiru cu mine, a spus Gillian. Crezi că tu şi Sha’ot vă descurcaţi fără el?

Toshio a dat din cap că da. Avea vocea tremurătoare, dar a reuşit să se stăpânească.

— Da, doamnă. Sah’ot ar putea să-mi facă probleme când îi voi da să facă unele dintre treburile lui Keepiru. Dar am văzut cum te porţi tu cu el şi cred c-o să mă descurc.

— Bine. Vezi dacă poţi să-l ţii departe de Dennie. Tu eşti acum comandantul. Sunt sigură că ai să te descurci de minune.

Gillian s-a îndreptat spre tabăra ei de pe malul iazului să-şi ia echipamentul. Toshio s-a dus pe malul apei şi a deschis amplificatorul hidrofonului pentru a-i chema pe cei doi delfini. Sah’ot şi Keepiru plecaseră de o oră, ca să asiste la ieşirea de seară a aborigenilor.

— Vin cu tine dacă vrei, Gillian.

Ea a scuturat din cap în timp ce-şi aduna notiţele şi ustensilele.

— Nu, Toshio. Munca lui Dennie cu băştinaşii Kiqui era al naibii de importantă. Dat fiind că e aşa de ocupată, tu eşti cel care nu trebuie s-o lase să dea foc la pădure cu un chibrit stins. Şi apoi am nevoie de tine ca să dau impresia că n-am plecat. Crezi că îmi poţi face acest serviciu? Gillian şi-a închis rucsacul impermeabil şi a început să-şi scoată şortul şi cămaşa. Toshio s-a uitat în altă parte şi a roşit. Apoi şi-a dat seama că lui Gillian nu părea să-i pese dacă se uita. Poate că n-o voi mai vedea niciodată, s-a gândit el. Mă întreb dacă ştie ce îmi face.