Tom s-a uitat peste umăr la norii care se adunau. Era prea devreme să-şi dea seama dacă o să-l prindă furtuna. Mai avea mult de zburat până să afle.
Planorul solar înainta cu zgomot la 2 200 de metri; micul aparat de zbor nu era făcut să doboare recorduri. Era un pic mai mult decât un schelet îngust. Elicea era pusă în mişcare de lumina soarelui care cădea pe aripa mare, transparentă.
Imensul ocean al planetei Kithrup era semnalat de creste albe, subţiri. Tom zbura spre nord-est, lăsând alizeele să facă aproape toată treaba. Aceleaşi vânturi aveau să-i facă lent şi dificil zborul la întoarcere… Dacă va mai exista unul.
Vânturile de la înălţime mai mare împingeau norii întunecaţi către est, urmărindu-l.
Zbura pe bâjbâite, folosind pentru orientare doar soarele portocaliu al lui Kithrup. O busolă nu i-ar fi fost de niciun folos, căci planeta bogată în metale avea la suprafaţă ciudate anomalii magnetice.
Vântul şuiera pe lângă botul mic şi conic al aparatului de zbor. Întins pe platforma îngustă, abia simţea briza.
Tom îşi dorea să fi avut măcar o pernă în plus. Îşi zdrelise coatele şi îi înţepenise gâtul. Îşi văzuse şi revăzuse lista de materiale, încercând să scoată ceva de pe ea, până s-a trezit alegând între o bombă psi în plus, pe care s-o folosească la destinaţie, şi un distilator de apă care să-l ţină în viaţă până atunci. Colecţia lui de compromis era fixată cu bandă izolatoare de platforma de sub pernă. Denivelările nu-i permiteau să-şi găsească o poziţie comodă.
Drumul era de o monotonie neîntreruptă: nu vedea decât marea şi cerul.
De două ori zărise roiuri de fiinţe zburătoare la distanţă. Prima lui bănuială a fost că toate animalele zburau pe Kithrup. Oare evoluaseră din peşti săritori? Îl surprindea puţin să dea peste creaturi care zboară într-o lume atât de aridă şi lipsită de munţi.
Bineînţeles, fiinţele puteau să fi fost modelate de vreun locatar galactic al lui Kithrup din vechime, s-a gândit el. Acolo unde lipseşte varietatea naturală, pot interveni sofonţii. Am văzut chestii mult mai ciudate decât creaturi zburătoare făcute prin aplicare de grefe genetice într-o lume acvatică.
Tom şi-a amintit de perioada în care el şi Gillian îl însoţiseră pe bătrânul Jake Demwa în Cathrhennlin, lumea universitară a tymbrimilor. Între întruniri, el şi Jill făcuseră un tur al imensei rezervaţii naturale continentale, unde văzuseră turme mari de animale Clideu păscând pe câmpiile ierboase în modele geometrice precise, complicate. Aranjamentele se schimbau din minut în minut, fără să pară că există comunicare între animale… ca apele făcute de moar. Tymbrimienii le explicaseră că o străveche rasă galactică ce trăise pe Cathrhennlin cu multe ere înainte programase acele tipare în animalele Clideu, ca un fel de puzzle. Nimeni nu reuşise, de-a lungul timpului, să descifreze enigma, dacă era într-adevăr una.
Gillian sugerase că modelele ar fi putut fi adaptate de Clideu în propriul lor avantaj. Tymbrimienii, amatori de ghicitori, preferau să creadă cu totul altceva.
Tom a surâs amintindu-şi de acea călătorie, prima lor misiune împreună. De atunci, el şi Gillian văzuseră mai multe lucruri ciudate decât ar fi putut să catalogheze.
Îi simţea deja lipsa lui Gillian.
Făpturile zburătoare au virat, îndepărtându-se de norii adunaţi grămadă. Orley le-a urmărit cu privirea până au dispărut. Nu era nici urmă de pământ în direcţia în care o luaseră.
Avionul zbura cu o viteză de aproape două sute de noduri. Ar trebui să ajungă peste vreo două ore la insulele vulcanice pe care le căuta. Radioul, urmărirea prin satelit şi radarul erau toate un lux interzis. Tom nu avea decât harta fixată pe parbriz.
Avea să se descurce mai bine pe drumul de întoarcere. Gillian insistase să ia cu el un înregistrator inerţial, care l-ar fi condus şi cu ochii legaţi până la câţiva metri de insula lui Hikahi.
Dacă va avea această şansă.
Norii care îl urmăreau se strângeau încet deasupra şi în spatele lui. Aerul lui Kithrup era foarte cald. Tom era gata să admită că nu i-ar fi displăcut să găsească un loc de aterizare înainte să-l ajungă din urmă furtuna.
Pe când după-amiaza înainta spre seară, a văzut un alt roi de fiinţe zburătoare şi, de două ori, a zărit mişcându-se ceva în apa de jos, ceva enorm şi sinuos. În ambele cazuri, creatura a dispărut înainte s-o poată vedea mai bine.
Risipite prin valurile lungi, pluteau mănunchiuri de alge. Unele grămezi erau unite şi formau movile izolate de vegetaţie. Poate că făpturile zburătoare coborau să se aşeze acolo, s-a gândit Orley în treacăt.
Se lupta cu plictiseala şi începea să urască din toată inima acel lucru voluminos care stătea exact sub rinichiul său stâng.
Grămada ameninţătoare de nori era la doar trei kilometri în urma lui când a văzut ceva la orizontul dinspre nord, o pată abia vizibilă pe cerul din ce în ce mai cenuşiu.
A apăsat pe acceleraţie şi a virat spre masa cenuşie. Curând a zărit o pâlnie întunecată, ca de tornadă. Unduindu-se şi răsucindu-se, atârna ca un drapel negru pe cer.
A luat altitudine în timp ce norii ameninţători acopereau soarele în asfinţit şi aruncau umbre pe colectorii solari de pe aripa aparatului. Tunetul a bubuit şi fulgerele au luminat intermitent peisajul marin.
Când a început să plouă, acul ampermetrului a virat brusc spre roşu. Motorul micului avion a început să dea semne de oboseală.
Da. Iat-o acolo! O insulă! Muntele părea încă departe. Era parţial învăluit în fum.
Ar fi preferat să aterizeze pe o insulă învecinată, mai puţin activă. Orley a zâmbit la gândul că nimeni în situaţia lui nu putea să aibă pretenţii. Putea să amerizeze dacă era necesar. Avionul era echipat cu pontoane.
Lumina se reducea. În întunericul din ce în ce mai negru, Tom a observat că suprafaţa oceanului îşi schimbase culoarea. Ceva în consistenţa ei l-a făcut să se încrunte nedumerit. Era greu să-şi dea seama în ce consta diferenţa.
Curând n-a mai avut timp să formuleze ipoteze, căci a trebuit să se lupte cu avionul pentru a-l menţine la altitudine.
Sperând să rămână destulă lumină ca să găsească un loc de aterizare, Tom şi-a condus aparatul fragil prin ploaia torenţială, către vulcanul fumegând.
34
CREIDEIKI
Nu-şi dăduse seama că nava arăta chiar atât de rău.
Creideiki verificase starea fiecărui motor şi instrument. În timp ce se făceau reparaţiile, el şi Takkata-Jim mai controlaseră o dată totul cu discreţie. Acolo unde fusese posibil, majoritatea stricăciunilor fuseseră remediate.
Dar el era comandantul navei şi trebuia să se ocupe şi de lucrurile intangibile. Cineva trebuia să acorde atenţie şi esteticii, deşi era ultima pe lista de priorităţi. Şi, cu oricât succes se făcuseră reparaţiile funcţionale, Streaker nu mai era frumoasă.
Asta era prima lui ieşire în afara navei. Creideiki purta un aparat de respirat şi înota deasupra carenei găurite ca să-şi facă o idee de ansamblu.
Flanşele de stază şi principalele motoare cu gravitate urmau să funcţioneze. Avea cuvântul lui Emerson D’Anite şi pe cel al lui Takkata-Jim în această privinţă şi verificase personal. Un rotor de rachetă fusese distrus de o rază antimaterie la Morgran. Tubul rămas se mai putea folosi.
Dar, deşi carena era sigură şi rezistentă, nu mai încânta ochiul ca înainte. Învelişul exterior era ars în două locuri, unde razele pătrunseseră prin scuturi şi îl găuriseră.
Brookida îi spusese că era şi o mică zonă unde metalul se schimbase dintr-un aliaj în altul. Integritatea structurală a navei nu fusese afectată, dar asta însemna că se apropiase cineva de ei la o distanţă extrem de redusă cu un deformator de probabilitate. Era îngrijorător să te gândeşti că acea bucată din Streaker fusese înlocuită cu alta asemănătoare, dar uşor diferită din altă navă, cu fugari asemănători, dar uşor diferiţi într-un ipotetic univers paralel.
