Hannes Suessi privea sceptic cum delfinii-ingineri răsturnau săniile grele ca să le târască afară din cameră.
Era a treia lor încercare de a potrivi un suport într-o deschizătură din coada navei thennanine scufundate. Aproape reuşiseră să o facă, dar sania din faţă, grea ca plumbul, era prea lungă în partea din spate, riscând să intre în peretele intern al vasului de război.
— Şi acum, Olelo, uite cum să eviţi grinda, s-a adresat pilotului primei sănii. Vocea îi ieşea din hidrofoane. Când ajungi la hieroglifa aia ca un şacal cu două capete, ridică prova aşa! I-a arătat cu braţele.
Finul l-a privit o clipă fără să priceapă, apoi a dat tare din cap, aprobator:
*Bine – am s-o evit!*
Suessi s-a strâmbat la auzul acelei impertinenţe. N-ar fi delfini dacă nu ar fi sarcastici în jumătate din timp şi prea zeloşi în cealaltă jumătate. Dar munciseră din greu. Totuşi, era foarte obositor să lucrezi sub apă. Prin comparaţie, să construieşti în stare de imponderabilitate era o adevărată plăcere.
Din secolul XXI, oamenii învăţaseră multe despre construcţiile în spaţiu. Găsiseră soluţii la problemele inerţiei şi rotaţiei, care nu figurau nici măcar în Bibliotecă. Fiinţele care cunoşteau antigravitatea de un miliard de ani nu trebuiseră s-o descopere.
Totuşi, în ultimii trei sute de ani, avuseseră mai puţine ocazii să se facă lucrări grele sub apă, chiar şi în comunităţile terestre de delfini, şi niciuna legată de repararea sau jefuirea unei nave spaţiale de pe fundul unui ocean.
Dacă inerţia lipsită de greutate din starea de imponderabilitate cauza probleme pe orbită, ce se putea spune despre deplasarea materialelor cufundate în apă? Forţa necesară pentru a mişca un obiect masiv varia în funcţie de viteza cu care plutea şi de secţiunea pe care o prezenta în fiecare moment. În spaţiu nu existau asemenea complicaţii.
În timp ce finii orientau din nou grinda, Suessi a aruncat o privire în interiorul cuirasatului, să vadă cum merge treaba. Fierăstraiele circulare cu laser, luminoase ca nişte lămpi cu arc voltaic şi halogeni, iluminau dezmembrarea lentă a cavităţii centrale a navei de război thennanine. Se pregătea treptat o mare deschizătură cilindrică.
Locotenentul Tsh’t supraveghea acea parte finală a lucrării. Muncitorii ei se mişcau în modul caracteristic al neo-finilor. Fiecare delfin îşi folosea ochii sau instrumentele pentru lucrul de aproape. Dar, când se apropia de un obiect, lucrătorul îşi rotea capul, împrăştiind unde sonore înguste din „pepenele” semisferic care îi dădea finului Tursiops aerul de intelectual. Capătul sensibil la sunet al maxilarului inferior se mişca pentru a construi o imagine stereoscopică.
Camera era plină de scârţâituri. Pe Suessi nu înceta să-l mire cum de reuşeau delfinii să distingă ceva în această cacofonie.
Erau foarte gălăgioşi, dar îşi dorea să fi avut mai mulţi.
Suessi spera ca Hikahi să ajungă în curând cu alţi fini. Trebuia să aducă şalupa cea mare sau schiful, ca să-i ofere lui Suessi un loc unde să se usuce şi celorlalţi posibilitatea să se odihnească şi să respire aer curat. Dacă echipa lui nu va fi înlocuită în curând, vor avea loc accidente.
Era un plan înspăimântător, cel propus de Orley. Suessi sperase că Creideiki şi consiliul navei vor veni cu o alternativă, dar cei care se opuseseră planului nu fuseseră în stare să propună altul mai bun. Streaker avea să se pună în mişcare de îndată ce venea semnalul de la Thomas Orley.
Evident, Creideiki decisese că nu aveau prea multe de pierdut.
S-a auzit prin apă un „Trosc!“ Suessi a tresărit şi s-a uitat în jur. Un capăt al frânei cuantice thennanine atârna moale, rupt la îmbinare, de grinda de susţinere manevrată de Olelo. Finul, de obicei nepăsător, se uita la el vizibil mâhnit şi speriat.
— Acum, băieţi şi fete, a gemut Suessi, cum o să facem carcasa asta să pară că a supravieţuit unei lupte, dacă o stricăm mai mult decât inamicul? Cine ar crede că poate să zboare cu toate găurile astea în ea?
Olelo a lovit apa cu coada, scoţând ciripituri tânguitoare.
Suessi a oftat. Şi după trei sute de ani, tot mai trebuia să-i iei încet pe delfini. Criticile îi demoralizau. Încurajările aveau mai mult efect asupra lor.
— Bine. Să mai încercăm o dată, ce ziceţi? Fiţi atenţi! Acum sunteţi mai aproape de reuşită.
Suessi a scuturat din cap şi s-a întrebat ce nebunie îl determinase să se facă inginer.
32
GALACTICI
Bătălia se îndepărtase de această zonă din spaţiu; flota Tandu scăpase din nou.
Facţiunea Pthaca se aliase cu rasele Thennanin şi Gubru, iar grupul Soro rămânea periculos. Fraţii Nopţii fuseseră aproape distruşi.
Acceptorul s-a cocoţat în mijlocul pânzei sale şi a ridicat scuturile treptat şi cu prudenţă, cum era instruit s-o facă. Profesorilor Tandu le luaseră milenii să înveţe rasa lui cum să folosească ecranele mentale, pentru că detestau să le scape ceva neobservat.
Când barierele au căzut, Acceptorul a studiat curios spaţiul din apropiere, mângâind norii de vapori şi epavele în derivă. A atins uşor capcanele psi neactivate şi câmpurile de probabilitate nerezolvată. Bătăliile erau un spectacol captivant, dar rămâneau periculoase.
Recunoaşterea primejdiei a fost alt lucru pe care rasa Tandu li-l băgasem în cap cu forţa. În taină, specia Acceptorului nu o prea lua în serios. Cum putea să fie rău ceva ce se întâmpla? Episiarchul aşa credea şi era nebun de legat!
Acceptorul a remarcat ceva care i-ar fi scăpat în condiţii normale. Dacă ar fi fost liber să atingă cu esperul navele, planetele şi rachetele, ar fi fost prea distrat ca să observe o nuanţă atât de subtilă… gândurile unei singure minţi disciplinate.
Încântat, Acceptorul şi-a dat seama că acea care le trimitea era un synthian! Era un synthian acolo care încerca să comunice cu pământenii!
Era o anomalie şi, prin urmare, ceva frumos. Acceptorul nu mai asistase la un gest atât de îndrăzneţ din partea unui synthian.
Iar synthienii nici măcar nu erau renumiţi pentru aptitudinile lor psihice; dar acesta făcea o treabă grozavă strecurându-se prin nenumăratele detectoare psi împrăştiate de toţi combatanţii prin spaţiul din jur.
Isprava era minunată prin faptul că nimeni nu se aştepta la aşa ceva… încă o dovadă a superiorităţii realităţii obiective asupra celei subiective, în ciuda aiurelilor Episiarchului! Surpriza era esenţa vieţii.
Acceptorul ştia că va fi pedepsit dacă stătea prea mult timp să se minuneze de acest eveniment, în loc să-l raporteze.
Şi asta îl uimea, „pedeapsa” prin care rasa Tandu reuşea să-i facă pe semenii Acceptorului să aleagă o cale, şi nu alta. Timp de 40 000 de ani îi surprinsese chestia aceea. Poate că, într-o zi, aveau să încerce să facă ceva. Dar nu era grabă. Înainte de acea zi, vor fi devenit ei înşişi stăpâni. O aşteptare de încă şase mii de ani nu va fi grea.
Semnalul de la spioana synthiană scăzuse în intensitate. Evident că bătălia crâncenă o obliga să se îndepărteze de Kthsemenee.
Acceptorul s-a uitat în jur cu atenţie, regretând un pic pierderea. Dar în faţa lui se desfăşura bătălia în toată splendoarea ei. Avid de abundenţa de stimuli, Acceptorul a hotărât să semnaleze mai târziu prezenţa spioanei synthiene… dacă avea să îşi mai amintească.
33
THOMAS ORLEY
